Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » VAVILA POPOVICI: CURAJUL, PROFESIALISMUL ȘI FERMITATEA

VAVILA POPOVICI: CURAJUL, PROFESIALISMUL ȘI FERMITATEA

„Acela care nu cunoaște relele decât atunci când iau naștere, nu e cu adevărat înțelept; și la puțini le e dat acest lucru.” – Niccolo Machiavelli

 

Termenul „diplomație” nu trebuie folosit drept sinonim pentru „politica externă”. Diplomația  reprezintă doar unul dintre instrumentele ce sunt utilizate pentru atingerea unor scopurilor în politica externă. Reprezintă arta, știința și practica desfășurării de negocieri între reprezentanții unor grupuri sau state. Într-un sens mai strict, termenul este în general aplicat diplomației internaționale, procesului complex de inter-relaționare între diplomații de profesie ce reprezintă poziția oficială a unui stat, a unei organizații internaționale sau a unui alt actor pe scena internațională, și care conduc negocieri pe teme de pace, comerț, cultură etc. Subiectul negocierilor fiind, de regulă, tratatele internaționale.

Diplomația mai este definită ca „arta de a conduce relații pentru câștig în lipsa conflictului”într-o lume în care agresiunea deschisă este privită cel puțin sceptic de către opinia publică. Diplomația rămâne un domeniu de activitate în care discreția este o piatră de temelie. De la acorduri secrete între trimiși acreditați (uneori în paralel cu negocieri publice ale liderilor pe aceleași teme, dar de cele mai multe ori cu alte rezultate) până la acorduri internaționale complet transparente și modificarea legilor interne, activitatea diplomatică își cristalizează rezultatele într-o pleiadă de forme, toate având însă ca determinant central interesul național. Scopul oricărui diplomat este deci, obținerea de rezultate pozitive pentru satisfacerea interesului național, așa cum este el dictat de către ideologia politică, geografie, istorie sau economie.   Unui diplomat i se cer niște calități specifice, cum ar fi fermitatea, curajul, versatilitate, flexibilitate, o logică impecabilă și cunoașterea ireproșabilă a domeniului de negociere.

Fermitatea este o calitate destul de rar întâlnită, de obicei noi oamenii suntem sceptici, dăm dovadă uneori de slăbiciune, nu avem suficientă energie pentru a fi neclintiți în hotărârea noastră, oscilăm de cele mai multe ori între mai multe decizii. Dicționarul definește fermitatea drept însușirea, starea de a fi ferm, stabilitate; hotărâre neclintită, tărie morală, statornicie.

Aflăm din presă că în filiala Noua Acropolă Oradea a avut loc în data de 7 februarie 2021, prelegerea „Despre fermitate și stăpânire de sine”, tema principală a prelegerii fiind codul moral a lui Confucius. Se profilează nouă direcții spre care este îndreptată gândirea omului nobil: pentru a observa, gândul este îndreptat spre claritate; pentru a asculta, este îndreptat către celălalt; pentru expresia feței, este îndreptat către cordialitate; în maniere, este îndreptat către respect; pentru a vorbi, către loialitate; pentru a conduce afacerile, către scrupulozitate; în momentele de îndoială, către întrebări oportune ce se cer a fi puse; în atacurile de mânie, către consecințele imediate; în obținerea profitului, către justiție. Toate având utilitate și fiind de mare importanță.

Fermitatea pare a fi soră cu demnitatea, virtute cu care se naște omul. Aristotel spunea despre această virtute morală că devine „o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă”. Fermitatea însă, este clar că trebuie învățată.Ea, ca și demnitatea nu trebuie lăsată să doarmă în ființa noastră, ci veșnic să fie trează, să existe acea insomnie a fermității și demnității în sufletul omului, în societatea în care trăim și care trebuie să fie condusă de oameni fermi, demni și curajoși.

Fermitatea ar fi necesară oricărui om, dar nu toți oamenii sunt fermi, deși ar putea ajunge să fie. Fermitatea arată valoarea, moralitatea, gradul de prețuire pe care-l are o persoană în cadrul societății. Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi ferm înseamnă să-ți respecți propria persoană și să respecți pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi în ceva și să fii consecvent în principii și atitudine. Dar, nu poți fi nici prudent, nici echilibrat, nici înțelept în hotărâri, dacă nu ai curaj. Curajul te face să-ți duci „căruța” acolo unde trebuie, în direcție salvatoare. Curajul de a spune adevărul, indiferent de cum este el, a nu minți, indiferent de consecințe. „Curajul este cea mai mare calitate a minții”, spunea tot Aristotel.

Și am făcut această lungă introducere, pentru a ajunge să înțelegem împreună gestul „maestrului diplomației americane” Henry Kissinger care, i-a cerut noului președinte să continue politica „genială” promovată de Administrația Trump în Orientul Mijlociu.

Henry Kissinger – reputat politolog diplomat de marcă, profesor la Harvard și, nu în ultimul rând, consilier pentru securitate națională și Secretar de Stat în timpul administrației Nixon, cel care și-a văzut eforturile diplomatice răsplătite printr-un Premiu Nobel pentru Pace, în anul 1973, timp de decenii a fost o voce extrem de influentă atât în mediile democrate, cât și republicane. Atitudinea demnă și curajoasă a  recentelor sale declarații ar trebui să-l pună pe actualul președinte american pe gânduri. Să vedem de ce.

Săptămâna trecută, în timpul unui seminar organizat de Fundația Richard Nixon pe tema securității naționale și a politicii externe a SUA, Henry Kissinger  (în vârstă de 97 ani) a avut fermitatea și curajul  de a compara realizările diplomatice ale lui Donald Trump în Orientul Mijlociu, cu reconcilierea pe care Nixon a obținut-o în relațiile cu China în 1972. Mai mult, fostul secretar de stat a avertizat că administrația Biden ar trebui să continue politica dură a lui Trump în ceea ce privește Iranul. Aflăm din presă cuvintele spuse în legătură cu activitatea fostului președinte Donald Trump: „Cred că unul dintre marile succese ale administrației anterioare a fost că a realizat două lucruri în Orientul Mijlociu. În primul rând, a separat problema palestiniană de toate celelalte probleme, astfel încât să nu devină un impediment pentru rezolvarea tuturor celorlalte; în al doilea rând, alinierea statelor sunnite într-o combinație reală sau potențială împotriva statelor șiite, cum este Iranul, care dezvoltă capacitatea de a le amenința. Cred că acesta a fost un concept strălucit”. Intenția lui actualului președinte de a se întoarce la acel acord, ar fi o atitudine și contrară viziunii lui Kissinger, care consideră că acordul lasă intacte capacitățile de îmbogățire ale Iranului, interzicând sancțiunile economice ale SUA, pe când cele impuse de Trump lovesc puternic regimul. Iar dacă președintele rămâne cu planurile sale, toți ceilalți din regiune se vor grăbi să-și cumpere propriile nucleare – lanțul întăritor, apărător.
Poate cuvântul strălucit putem să-l egalăm cu cel „genial”, întrucât Acordurile intermediate de fostul președinte Donald Trump, au stabilit o nouă cooperare și normalizare între Statele Unite, Israel și țările arabe precum Emiratele Arabe Unite (EAU), Sudan și Maroc.

Stimatul domn Henry Kissinger a cerut administrației Biden să susțină politica actuală din Orientul Mijlociu consolidată de Trump, arătând și eventualele consecințele nefaste care se pot produce la  schimbarea politicii, la pierderea celor două realizări importante obținute de Donald Trump: „Dacă separăm problema iraniană de problema generală a Orientului Mijlociu, riscăm să pierdem cele două realizări, și anume separarea problemei palestiniene și cooperarea sunnită cu Israel, care este unică prin deschiderea sa”.

Iată că în acest caz, stâlpii personalității create de-a lungul carierei Domniei sale, nu au putut fi scoși din „fundația” turnată cândva. Curajul, profesionalismul, fermitatea, logica și datoria vin în apărarea interesului național.

Referitor la interesul național, în secolul XIX, politicianul britanic Lordul Palmerson obișnuia să spună că nu au nici aliați și nici inamici eterni: „interesele noastre sunt eterne și datoria noastră este de a urma aceste interese”.

   Eterne și sferice, pot crede, întrucât includ rațiunea și sentimentul.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord