Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » VIAȚA, UN PERPETUUM MOBILE

VIAȚA, UN PERPETUUM MOBILE

 

FRÂNTURI DE VIAȚĂ… – PERPETUUM MOBILE…
#AnnaNoraRotaru – autor

Ce somn agitat… târziu în noapte m-a prins și parcă repede m-a părăsit, trezită brusc de-un zgomot, încă nedefinit, până să mă dezmeticesc de-a binelea! Mi-am dezlipit alene pleoaple încercând să înțeleg mai întâi pe ce lume mă găseam, plutind parcă pe-un nor între vis și realitate. Uff, ce durere de cap, ce oboseală-n mădulare, parcă nu mă pot mișca ! Sa fie viroza asta nenorocită sau mă găsesc in acea fază curioasă a somnului, acea paralizie trecătoare, când ai vrea să te miști dar trupul nu te-ascultă ? Am început să deslușesc mobila din cameră; cât să fie ceasul oare? Nu văd lumină printre jaluzele! Am dormit, n-am dormit, cât am dormit, habar nu am, încă nu pot conștientiza ! Aburii somnului au început să se împrăștie cu-ncetul și chiar, când mintea confuză treptat își revenea, un fulger s-a strecurat prin obloanele trase si-un trăsnet năprasnic a spart tăcerea, de parca din ceruri a pogorât exact peste capul nostru! Apoi a venit altul și iar altul să-mi alunge și ultimile fărâme de somn zbuciumat. Mi-a venit în minte visul nesfârșit… coincidență ? Se făcea că plouă, dar parcă nu o ploaie obișnuită, ci una demențială ce-mi străpugea hainele, pielea, trupul, până-n băierile sufletului, ca niște sulițe și eu, gâfâind, alergam, alergam desculță să caut un locșor să mă aciuiesc, tremurând ca puiul de vrabie. Dar printre tunete, alte zgomote completau lugubra simfonie ce-mi străpungea auzul, scrâșnete de fier smuls, bubuit de ciment dărâmat, de buldoze, compresoare… un haos de nedescris; dar cum, mi-am zis, pe ploaie în plină dezlănțuire ? A înebunit lumea, nu mă mai miră nimic, e posibil orice…ahh și nici nu știu ce oră e…
Dau la o parte plapuma, trăgând în fugă capotul pe mine și mă reped pe balcon să văd ce-i cu hărmălaia asta. Mă întâmpină un cer roșietic-brun, parcă de apocalipsă, care devenea tot mai plumburiu, în timp ce ploaia se-azvârlea cu mânie pe străzi, pe copaci, pe blocuri, cu-atâta ferocitate, exact ca-n visul meu, spumegând în șiroaie printre roțile câtorva mașini parcate la margine de drum. Nu vedeam mai nimic în zare, norul ăsta negricios coborâse atât de jos că mă-nvăluise și pe mine cu perdeaua-i de ceață deasă, trezindu-mi fiori pe șira spinării. Vântul rece făcea vârtejuri zbârlindu-mi părul, smulgând și ultimile frunze gălbejite rămase agațate încă pe crenguțele glicinei și-alecopăceilor de pe verandă. Îmi place cand plouă, când furtuna se dezlănțuie! Mă exalta de mică, atunci când mă entuziasmam bătând din palme și-n același timp mă înfricoșam ascunzându-mă și astupându-mi urechile, cu inima cât un purice, având totuși curiozitatea aceea de-a te uita printre degete, trăind sentimentul nimicniciei și dependenței de furiile naturii, simțind sufletul cum tresaltă de emoție și-n același timp de curiozitate și teamă de necunoscut. Eram înfricoșată, dar totodată și-n siguranța ce mi-o dădea fusta mamei, ambianța casei, ca fiind la cald și sigur adăpost. Privesc acum dezlănțuirea ploii ca pe-o namilă, când turbând cu spume la gură, când îmblânzindu-e un pic lăsând loc vânturilor șuierătoare să facă vârtejuri. Nu mai avea rost să mă întorc la somn, așa că m-am repezit să-mi fac în grabă o cafea pe care-o-ncerc acum cu mici înghițituri, să-i simt gustul dulce-amărui, mireasma să-mi gâdile plăcut nările, aproape voluptos, căldura cupei încălzându-mi mâinile ce-o cuprindeau, aburii încâzindu-mi obrajii și suflarea. O fierbințeală placută simt cum se împânzește de la vărful degetelor prin palme, din aproape în aproape, răspândindu-se-n tot trupul meu obosit și înfrigurat. M-am strâns în mine zgribulită și cuibărită-n fotoliu pe verandă, urmăresc parada norilor pe cer, a fulgerelor, mă las pradă unindu-mă parcă cu stihiile furtunii, ca să prind câte ceva din energia și magia ei! Dupa un timp s-a domolit ploaia puțin, s-au cernut pesemne și ultimile-i picături și, pe-un colț al boltei ce-ncepea un pic să se crape, văd să străbată jucăușe săgețile cătorva raze aurii de soare printre norii plumburii, atât cât să facă să răsară timid și decolorat curcubeul, mai mult ca o părere, pentru-a se stinge ușor în următoarele minute ! S-au liniștit și fulgerele și tunetele deocamdată, devenind acum mai intense zgomotele de excavatoare, dărâmaturile bufnind pământul. Știam din zilele trecute că dinspre cealaltă parte a blocului meu, pe un petic de teren proaspăt defrișat, se începuse construcția unui nou bloc. Lucrau de zor muncitorii cățărați pe schele, fără să le pese nici de ploaie nici de furtună, bocănind dis-de-dimineață fără încetare. Fusese o grădiniță de copii în loc, veche, de ceva ani părăsită, dar cu o livadă frumoasă, un mic Paradis, plină de portocali si alți pomi fructiferi, un adevărat plămân de oxigen, intr-o regiune unde domnește doar cimentul și blocurile înalte, ca ciupercile apărute după ploaie; din fericire, aici unde stau eu, sus, la ultimul etaj al unui bloc înalt, n-am nimic să-mi ascundă vederea-n depărtare, spre munți, așa că pot admira întotdeauna sau cerul înstelat, luna mare portocalie când răsare urcând spre înaltul bolții și-n fiecare dimineață răsăritul vesel al soarelui de după crestele lor și cerul, deobicei fără nori, cer albastru, caracteristic atenian.
Dar ce aud acum este ceva cu totul nou! Mă reped pe cealaltă parte a balconului ce dă-nspre stradă și văd cu stupoare vis-a-vis fosta casa veche a mareșalui, o persoană istorică, după care strada și-a primit numele, nelocuită-n ultimul timp, să fie dărâmată, așa, peste noapte! Excavatoarele îi mușcau cu furie balcoanele, pereții, făcând mormane de moloz și din splendida mare grădină, plină de smochini, portocali, salcâmi și cedri să se-aleagă praful și pulberea, zburând din cuiburi sutele poate păsărele care-ncotro, porumbei, vrăbii, chiar si papagali verzi, scăpați cine stie de unde, acum făcând în disperare cercuri, cercuri deasupra grădinii… ce trist !Toți copacii erau la pământ, până și impunătorul brad secular, ce domnea maiestuos privind odată mândru de la-nălțime-n juru-i, zăcea acum culcat la pământ ! Fierăstraiele le sfârtecau trunchiurile, bucăți, bucăți și camioanele huruind în du-te vino le cărau. Uff, ce rău îmi pare, era o delectare să vezi grădina asta mare de sus de la mine, un părculeț, unde de multe ori îmi odihneam privirea și-mi încântau auzul cârdurile astea de pasărele, unele cântătoare, cred că turturele, în special serile și nopțile, cand prin ferestre îmi pătrundeau trilurile și gânguritul lor dormind și-acum… gata, de azi nimic nu voi mai auzi și vedea, buldozele, dărâmăturile, excavatoarele, praful și bocănitul neîncetat luând locul a ceea ce până acum a fost farmec, liniște și pace ! Întotdeauna am o senzație stranie când văd case vechi să le dărâme, îmi dau lacrimile, nu știu de ce, probabil cu gândul la casa părintească, veche, mare de piatră, pe care-o vânduse mama, ca sa ne mutăm la bloc. La marele cutremur din 1977 a suferit ceva avarii după cum aflasem și după ani de zile, după plecarea mea mai apoi din țară, am aflat c-au dărâmat-o. Curios este că, înainte de-a fi dărâmată, fără să fi avut un gând anume la ea, începusem deodată s-o visez continuu, în fiecare noapte, mă obseda în fiecare zi gândul, în șir de vreo doua săptămâni și-așa, i-am spus mamei mele la telefon ce mi se întâmplă! În ziua următoare s-a dus sa vadă ce-i cu ea și era exact momentul când o dărâmau, aceleași namile de buldoze făcând-o una cu pamântul ! Am plâns mult și-acum de fiecare dată când îmi amintesc, acolo petrecându-mi parte din anii copilăriei mele, cu rele și cu bune…Odată cu ea, mi s-a dărâmat parcă parte din suflet pe dinăuntrul meu, s-au astupat cu moloz, pe veci, vocea-mi rămasă închistată în zidurile casei, vocile părinților mei, vocea bunicii mele, ale copiilor de joacă ce-mi veneau, ale tuturor celor ce-au trecut pe-acolo, râsetele clipelor de fericire, dar și plânsetele după pierderea dureroasă a tatei, toate trăirile noastre-ngropate pentru totdeauna ! Îmi apărea în vis, poate ca să mă anunțe că va dispărea și ea in neant, luându-și pesemne, în felul ei, un bun rămas la tot ceea ce noi am însemnat pentru ea și ea pentru noi, pentru mine în special, ca și cum ar fi avut și ea un fel de suflet, altfel nu-mi pot explica. Reflectând cu cele ce puține știu, dacă materie suntem cu toții și cu toatele aici pe Pământ, din particule energetice fiind compuși, molecule, atomi, protoni, neutroni, electroni… unde tridimensionale, știu eu, cuante în final și, știindu-se că energiile nu se pierd, ci se transformă într-o altă formă de energie ce perpetuează, plutind în continuum-ul spațiu-timp, facem parte din Energia Universală și, cine știe, poate săltând într-un alt univers paralel, ne readunăm particulă cu particulă continuând astfel undeva să existăm cu tot ce ne-a înconjurat, păstrându-ne firește conștiința ce-o avem, regăsind poate ce drag mi-a fost și casa părintească( un vis frumos de nemurire…). Îmi apare în vis și-acuma câteodată simțind o mare mângâiere lăuntrică de fiecare dată, ca și cum m-aș întoarce la matcă, mereu mă văd pe coridoarele ei, umblu prin camere, îmi văd și cămăruța mea cu visele-mi copilărești, cu miros de trandafir de fiecare dată când mama mi-o deretica și-mi stropea aerul cu colonie, văd salonul mare, impozant, cu mobilieru-i clasic, cu miros parcă de brad, vitrinele cu gemulețe în rozete de cristal în care lumina se dispersa în culori de curcubeu, ating cu degetele-mi tremurânde tot ce-i în jur, cu privirea-mi însetată caut prin sertare să găsesc frânturi din amintiri pierdute; îi întâlnesc pe ai mei, chiar vorbim retrăind clipe de ferice, simțind toată ambianța familiară de altădată, când tatăl îmi trăia, înainte de coșmar… A fost odată cuibul meu, cuibărit în suflet înainte de-a-mi lua zborul spre alte case, ce nu au mai însemnat prea mult pentru mine, nu le-am iubit prea mult… Mă las pe spetează cu gândurile duse într-o lume numai a mea, căci nimeni altul nu poate înțelege exact sentimentele ce simt, oricât am încercat să mi le destănui, nu le-au putut simți exact; e firesc, nu au fost trăiri decât ale mele, doar eu dețin acea cheie veche cu care descuiam casa, prinsă-n șnur la gât ca să n-o pierd, doar eu o păstrez încă în suflet și cu ea-i descui acea ușă grea, de lemn sculptată, oricând simt nevoia să mă reîntorc la leagănul copilăriei mele…
Un zgomot mă trezește din visare, mă reîntoarce la realitate din peregrinările-mi sufletești… S-au trezit și ai mei, vin cu ceștile de cafea pe verandă vrând în același timp să vadă unde sunt, ce fac și ce se întâmplă pe-afară. La repezeală îmi șterg obrajii cu mâneca nevrând să-mi vadă nimeni nici lacrimile, nici emoția reveriei, vreau să le țin doar pentru mine, să le înăbuș în ungherele minții, în cutiuța unde-mi adăpostesc amintirile și gândurile-mi ascunse. Nu reușesc însă, oricât să vreau să par liniștită și binedispusă, vocea mi-i spartă, îmi înghit amintirile-mi răscolite sorbind mici înghițituri din cafea… rece acum ! Privim cu toții cum cad zidurile clădirii, pereții camerelor, balcoanele cu fiecare bufnitură, gândind cum e posibil ca în vreo două ceasuri numai, din tot ce-a fost clasic și maiestuos să rămână doar mormane de moloz; tot ce fusese grădină frumoasă pâna acum, să rămână doar rădăcini smulse, retezate trunchiuri, azvârlite în băltoacele de noroi, schingiuite și sfârtecate și gropile lăsate de roțile camioanelor și-ale buldozelor ! „ Dar de ce te superi într-atâta ?”- m-a întrebat fiul, perceptându-mi starea și mișcarea ascunsă de-a-mi șterge ochii, luându-mă de umeri ! „Eei, dar tu plângi, ce-i cu tine ?”- privindu-mă fata cu ochi cercetători și puțin contrariați. Ce pot înțelege ei ? Sunt copii cruzi încă în viață, neîncercați (și-i mulțumesc Domnului pentru asta, rog să-i apere !), așa gânduri le face doar cel ce-a trecut prin hățișurile ei, ce-a urcat panta până la vârf zdrelindu-se de multe ori, căzând și iarăși ridicându-se și, din păcate, care e de cealaltă parte a ei, la coborâș ! Le-am zis cât trebuie să muncești ca să-ți faci o casă, o viață-ntreagă poate, adunând bănuț cu bănuț, unii chiar cu mari sacrificii; greu e să aduni cărămidă cu cărămidă și doar două ceasuri să fie îndeajuns ca să se năruie tot, de multe ori, nici atât; și, nu-i vorba numai de pietre și cărămizi… sunt fărâmate în grămezile de moloz, toate trăirile celor ce-au locuit, sunt amuțite și îngropate scâncetele și râsetele de copii mici, cântecele de leagăn de-altădată, petreceri, veselii, oftaturile și lacrimile, speranțele, dorințele și dezamăgirile fiecărora dintre cei ce-acolo au trăit ! În grădina aceea, încă mai rămăseseră într-o parte atârnate, ruginite, lanțurile scrâncioabelor, topoganele ruginite, stricate de vremi, cu mâncatele de ani vopsele! Cândva, acolo se jucau voioși copiii lor, cândva își împodobeau pomii de iarnă așteptând nerabdători pe Moș Crăciun cu daruri… cândva acolo s-au nunțit la rândul lor, au făcut alți copii… toate astea cândva… și-azi, toate s-au sfărșit precum și viața lor… izbânda lutului ! Fiul meu a fost primul care a rupt firul tăcerii așternute între noi și mi-a arătat cu degetul să mă uit în cealaltă parte întrebăndu-mă: „ ce vezi acolo ”? Un bloc ce se construiește îi zic și, ce-i cu asta ? De ce, îmi zice, „ de ce nu vezi că se construiește ceva nou, că prinde viață altceva și rămâi doar la ce se dărâmă ? Asta nu înseamnă că viața continuă, că pe ce-a fost vechi, dărâmături, azi, renaște ceva nou, prinde viață, dă speranță, că vor veni oameni noi, tineri, în case noi mirosind a var, cu bucuria și speranța fiecăruia ? Asta nu e frumosul în viață, întotdeauna să se reînoiască ? Ăsta e cursul firesc al vieții ”! „Ai dreptate fiule, dreptate aveți cu toții, asta trebuie să simt” ! Viața trebuie să-și continue cursul, asta e menirea ei, din ruine să se înalțe o nouă viață, ca Sfinxul din propria-i cenușă ! Adevărat, așa trebuie văzut dragii mei, gata cu melancolia, încercând să-mi umplu plămânii cu aerul proaspăt al dimineții ! M-am ridicat în picioare și din instict trecănd, am mângâiat perete casei mele sprijinindu-mi fruntea de el pentru o secundă… Mi-am privit pe furiș soțul ce-și sorbea gânditor ultimile înghițituri de cafea… mi-a observat gestul, mi-a citit privirea, mi-a furat gândul, așa cum se întîmplă de fiecare dată că, după atâția ani de viață conjugală, secrete între noi nu pot exista, prea am mai devenit unul celalalt… Amândoi știm că se va închide mai devreme sau mai târziu un cerc de viață, pentru a începe unul nou peste cel vechi și tot așa, cercuri, cercuri viața-și va continua cursul, cu noi până la un moment dat… fără noi… doar că ne vor rămâne aici amprentele sufletești și trupești, pe podele ne vom lăsa pașii, vocile, râsetele, momentele toate adunate ale existenței noastre de-a lungul anilor se vor întipări în acești pereți! Vom dăinui astfel în timp, vom fi alaturi sufletește de dragii noștri copii, vom fi acolo lângă ei și pentru ei, ne vom bucura de-or fi fericiți cu familiile lor, îi vom ajuta, vom petrece seri de Craciun si nopți de Paști, privindu-i de undeva, din etere de-o fi să fie, vom exista cât ne vom regăsi prin amintirile lor și cât casa asta a noastră, cumpărată cu îndatoriri și sacrificii ! Am dat amândoi din cap…va fi secretul nostru, asta vrând să însemne privirile noastre furișe! Ufff, iar m-am înduioșat, bine că a început din nou să plouă și câțiva stropi mi-au udat fața, am închis ochii și mi-au răsărit în minte cuvintele socrului meu: „nu plângeți după mine, nu fiți triști, eu voi exista prin voi, să fiți fericiți” !
Daa, e-o mare vorbă asta, înțeleaptă, vom fi fericiți, trăim și vom trăi cu ajutorul Domnului cât ne e dat, deci vom exista pentru cei ce-au fost, pentru cei ce-s azi și cei de mâine ! Asta e VIAȚA, cercuri, cercuri și-alte cercuri, unul continuând c-un altul, ca un spiral, un… PERPETUUM MOBILE…
____________________ NORA ___________________
2/4/ 2021