Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MIRELA-IOANA DORCESCU, „ATEMPORAL” – UN ROMAN SPIRITUAL

MIRELA-IOANA DORCESCU, „ATEMPORAL” – UN ROMAN SPIRITUAL

MIRELA-IOANA DORCESCU: „Atemporal” – un roman spiritual

 

Romanul Domnului Vasile Dan Zaberca, intitulat „Atemporal” (Editura Mirton, Timișoara, 2021), încheie o serie de șapte volume de proză, publicate, fidel, la aceeași editură timișoreană de prestigiu.

Răsfoind recentul roman, ai impresia că Vasile Dan Zaberca își asaltează cititorul, contrariind prin impetuozitatea cu care ocupă toate spațiile rezervate, într-o carte, autorului de text și paratext. Motto-urile, prologul, capitolele din structura romanului, nota autorului din final și fragmentul citat pe coperta a IV-a îi aparțin. De unde acest exces de prezență? te întrebi. Nu cumva e autosuficiență? Sau sfidare? Și pornești lectura nedumerit sau cu înverșunarea cu care te-ai situa, de regulă, în dialog cu o persoană infatuată. De la prima pagină însă, te confrunți cu sinceritatea unui eu vulnerat, ce simte o stringentă nevoie de confesiune, de deschidere spre destinatarul abstract. În același spectru al sincerității – o vreme mascată, apoi amânată, finalmente deplin exprimată, este expusă, din diverse unghiuri, drama slăbiciunii ființei umane. La care participi, dacă nu empatic, cel puțin cu înțelegere și curiozitate. Tensiunea epică te obligă să întorci pagina, să te implici afectiv în urmărirea tramei narrative, în toate amănuntele. Să te situezi, realmente, într-un flux captivant de evenimente, flux ce s-ar vrea rupt de firul timpului, dar nu și de cel al destinului, „pe care Parcele îl torc”, cum spune Blaga în „Izvorul”. Totuși, nu poți să nu te întrebi, în continuare, de unde vine această nevoie de „prezent-ificare”, ce anume trădează ea? Deoarece, de foarte timpuriu, constați că autorul acaparează și narațiunea, distribuindu-se în toate instanțele narative posibile: cea de narator implicat, relatând la persoana I, având o „cameră” mereu deschisă asupra sinelui, de naratar, adică ascultător al poveștilor de viață ce îi sunt relatate de celelalte personaje, dar și cea de protagonist al acțiunii, de organizator (aparent individual, până aproape de final, când iese la iveală și un al doilea organizator, mai subtil, al acesteia). Nu cumva această procedură a implicării exhaustive lasă să se întrezărească o disperare, cvasimaladivă, a enunțiatorului (= autorului-narator-personaj) de a-și accepta vârsta (convențională, ce-i drept) a senectuții, pe care o contrazice prin hiperactivism? Căci așa începe textul: „În ziua când m-am apucat de scris aceste pagini, am împlinit 60 de ani”. Un enunț puternic, dar nu asertiv, cum ar părea la o primă vedere. Ci emotiv, cum reiese clar, din fraza juxtapusă: „Dumnezeule!… Cum am ajuns atât de repede până aici?” Gândul la parcurgerea vertiginoasă a timpului vital este un evident semnal de alarmă psihică. Nu vizează atât „teama de a trăi”, invocată în motto-ul primului capitol, cât, mai degrabă, spaima ascunsă, mult mai intensă, corozivă, răvășitoare, frica de moarte, de necunoscut. De pierdere a tuturor obișnuințelor, mai mult sau mai puțin comode, ale ființării într-o ambianță iluzorie, pe care o numim lumea noastră. Față de care, cu vremea, ajungem la dependență. La atașament. Poate de aceea, scriitorul preia toate rolurile pe care și le poate proiecta în propria lume. În cea de el creată, narată și… jucată. Acesta pare a fi un gest asumat. Existențial și artistic. Pe care îl situăm în coordonatele unei duble filosofii – a existenței și a creației –, ce pledează pentru „personalizare” (savoir dʼêtre).

Conform autorului, cartea aceasta se scrie din frământare. În subtext, găsim suficiente indicii privind impulsurile generate, în manieră browniană, de simțământul apropierii „capătului de drum” și de dorința de a-l fenta, prin diverse manevre retorice. Prin care, convingându-i pe ceilalți de posibilități de conștientizare și eschivare, naratorul implicat își manifestă nevoia de a se autopersuada.

Dramele ființei umane contemporane sunt prezentate, mai întâi linear, cronologic, apoi, tabular, eludând, parțial, curgerea timpului, fapt ce culminează cu oprirea ceasurilor tuturor la ora 12 (în miezul zilei, deci) într-un grup de „ne-buni”, în care autorul se integrează, dar într-o poziție de lider, ca psiholog, mai bine-zis, ca „vraci de suflete”, fiind mereu conștient de impostură, de asumarea „im-pertinentă” a unui alt rol important în peisajul pe care își închipuie că îl controlează. Obsesia situării în afara timpului este o idee-forte, la limita dintre salutar și ludic. Fiindcă, orice ar încerca, omul, ca biată ființă firească, nu scapă de pedeapsa divină cu moartea, aplicată protostrămoșilor săi pentru păcatul originar. Atemporalitatea rămâne, în majoritatea contextelor de ocurență, în corelație cu „ne-bunia”, un factor propulsor, un element de coeziune textuală, care armează o construcție epică vivace și locvace, bogată în nuanțe și impregnată de autenticitate. În caracterizarea directă, polivalentul semnatar al tuturor secvențelor textuale și paratextuale se recunoaște a fi consubstantial cu toate personajele romanului:

„Da, sunt un ne-bun care a învățat să fie din când în când atemporal, adică să se îmbrace în hainele oricărei generații. În felul acesta, nu numai că ești acceptat, ci chiar poți guverna grupuri de oameni cu alte concepții decât ale tale, cu alte obiective și, bineînțeles, mai mult sau mai puțin trecuți prin viață” (p. 110).

În această arhitemă a atemporalității este absorbit tot universul, inclusiv Creatorul său, ca argument suprem al tezei… artistice:

„În concluzie… A te întreba cine ești?… cât timp mai poți fi?… sau dacă făptuiești temporal sau atemporal?… sunt cu toate enigme ale speciei umane, totodată și atributele conștiinței ne-bunilor. Poate de aceea Dumnezeu – atemporalul axiomatic – ne-a creat ca trup temporali și ca spirit, cred, asemenea Lui… adică atemporali” (p. 429).

De aici, drama. Evidenta solidaritate trup-suflet este temporară. Disocierea celor două componente ale ființei este o perspectivă, pentru mulți, terifiantă. În litera romanului, trupul îmbătrânește și intră în contradicție cu sufletul tânăr, dornic de iubire, de visare, de libertate, de valoare. Dezechilibrul psihic își are sursa în această antinomie.

Discursul narativ înaintează între realitate și irealitate (miracol), relativizând limitele ființei, reducând distanța dintre așteptările existențiale și realizările prezente sau de perspectivă. Pendularea între previzibil și imprevizibil (spectaculos, surprinzător, magic chiar) atinge apogeul pe tărâmul realismului… magic, între granițele a două discursuri fondatoare: cel creștin și cel artistic. Practic, ambele discursuri oferă soluții la setea de libertate. Libertatea este un țel pentru toate personajele pe care le urmărim în evoluție, în etapele unei terapii „impresioniste”, a cărei eficiență este incontestabilă, însă.

Anecdotica și construcția sunt simple. Un „suplinitor” de psiholog (Paul Popa) este rugat să se ocupe, timp de o lună, de soarta a cinci pacienți aflați în curs de terapie. Psihologul titular (Mihai Boldea) îi încredințează, parcimonios, doar fișele de observație ale celor în cauză. La cabinet, așadar, într-un spațiu convențional, intră în scenă cele cinci personaje: Alexandru (de 26 de ani), inginer la o multinațională; Laura (de 22 de ani), maseuză; Bianca (de 37 de ani), profesoară de latină; Pavel Popovici (de 48 de ani), medic ginecolog; și Nora (de aproximativ 55 de ani), actriță. După prima ședință, Paul Popa își concepe strategia terapeutică în funcție de scopul declarat la pagina 72: „Am să-i învăț să fie atemporali”. Din primele discuții, se conturează atât foarte interesante profiluri individuale (în linii mari, al revoltatului, al nimfomanei, al ignoratului, al timoratului, al oscilantului; până la urmă, în viziunea protagonistului: „O maniacă labilă, alături de un coleric perfecționist, o depresivă credulă, apoi un anxios umil și, în fine, o personalitate cameleonică imperceptibilă” – p. 304), cât și caracteristici generale ale grupului (singurătatea, orgoliul, frica, nevoia de ajutor specializat). Împreună, îi sugerează autorului un tablou abstract și strident multicolor, asemenea picturilor lui Picasso. A doua etapă a întâlnirii psihologului cu pacienții dovedește devotament, nonconformism și ingeniozitate în abordarea cazurilor. Paul Popa îi interpelează, luându-i prin surprindere, în mediile lor, mai precis în locurile ce au generat „ne-bunia” fiecăruia. Ultima etapă, cea decisivă, o constituie reunirea grupului pe muntele Semenic. Ascensiunea, legenda, miracolul, sentimentul întremător al veșniciei, pe care le oferă acest munte, „dacă nu sfânt, cel puțin enigmatic”, declanșează ruptura de cotidian, de mundan, de materialismul îngust și oprimant. Se înregistrează vizibile progrese de natură terapeutică (interacțiunea membrilor grupului, pași timizi spre coeziune, ieșirea din anchiloza certitudinilor etc.), mai ales fiindcă lui Paul Popa i se alătură mentorul său, psihologul octogenar Alexa, personaj foarte pitoresc. Acesta din urmă, în toposuri sacre, la mari înălțimi, le dirijează „ne-bunilor” și gândirea, și simțirea, prin discursuri mobilizatoare:

„În sfârșit, ați văzut lumea altfel decât ați crezut-o. Mintea voastră a înțeles, chiar dacă nu a acceptat întru totul, nu numai perfida trecere a timpului, dar și miracolul existenței lui și, deci, a voastră. Prin urmare, trăiți timpul, căci trece și de întors nu-l veți putea niciodată întoarce. Ascultați, nu de un psiholog bun în meseria lui, ci de un bătrân ce se crede tânăr, căci sfidează timpul. Puteți face la fel ca mine? Dacă da, sunteți adevărați, ne-buni” (p. 332).

O lovitură de teatru survine și spulberă toate iluziile „psihologului suplinitor”, care începuse să își contabilizeze succesele în gloriola personală. La hotelul „La Răscruce”, unde erau cazați, Alexa vine însoțit de „titular”. Toată lumea „impostorului” se clatină, amenințând să se surpe. Dar, Mihai Boldea, mulțumit de rezultate, remarcă eficiența terapiei desfășurate sub controlul lui Paul Popa, recunoscând că, împreună cu Alexa, a pus la cale un „mic complot”, întrucât se afla într-un impas, explicabil prin mult prea marea sa implicare. Cărțile sunt date pe față de Nora. Ea este prima soție a psihologului Boldea. Bianca este fiica lor. Din cea de-a doua căsătorie, cu medicul ginecolog Pavel Popovici, are doi copii, pe Alex și pe Laura. Dintr-un roman al „falsului psiholog” se ajunge, brusc, la un roman de familie. Demascarea imposturii trecce în plan secund.

În opinia noastră, marea realizarea a romanului constă în ilustrarea procesului de depășire a clivajului dintre două lumi, care, din punct de vedere filosofic, sunt în coliziune. Adevărata ascensiune pe care o propune și o descrie acesta este trecerea de la un univers antropocentric la unul teocentric. Realizarea acestui salt transformă, implicit, și romanul psihologic într-un roman spiritual.

Ființele mundane, care se pun pe sine în centrul lumii, sunt vulnerabile. Înnebunește oricine își imaginează că ar reprezenta rațiunea de a fi a universului. Dar pacienții, temporari, ai celor trei (Paul Popa, Mihai Boldea și Maestrul Alexa) se trezesc la adevăr. Ajung, în timp scurt, prin iluminare, la tăria celor ce Îl fixează drept ax al universului pe Dumnezeu. La începutul romanului (al terapiei psihice, simplu pretext sau cale de intrare în problematică), nimeni nu caută salvarea în plan spiritual. Toate personajele sunt conștiente că au nevoie de un ajutor, dar se agață de iluzia că ar putea scăpa de ceea ce le apasă, că s-ar punea schimba doar prin consiliere psihologică, prin forțe proprii, în cele din urmă. Or,  finalmente, sub auspiciile sacrului, grație miracolului, toți își realizează, își conștientizează umila stare, neputințele, nimicnicia. Practic, suportul psihologic este fragil în raport cu cel spiritual. Modelul de ființă duhovnicească este Alexa. Aceasta ni se pare a fi cea mai onorantă cheie de lectură:

„… ăsta-i secretul: recunoaște-ți starea, apoi aruncă-te în luptă cu ea, nu o ocoli și odihnește-te în locuri cu verdeață, legate de legende, de credință” (p. 421).

Dar, o carte este cu atât mai valoroasă cu cât admite mai multe lecturi. Romanul Atemporal se poate citi din mai multe unghiuri. Istoria, arhitectonica, filosofia, psihologia, semiotica, însemnările etnografice, izbânzile estetice etc. din cuprinsul său oferă posibilitatea lecturilor multiple. Această concluzie nu este o certificare axiologică. Valoarea scrierii o va stabili, fără îndoială, doar posteritatea. Ea se vrea a fi o invitație la aprofundare și nuanțare. Tratat pe fondul unor teorii specifice diverselor domenii din perspectiva cărora s-ar consolida o cercetare a textului, sau în context interdisciplinar, acest roman și-ar dovedi valoarea mult dincolo de limitele acestei interpretări de factură eseistică.

 

 


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).