Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » De ce mor oamenii, bunico?

De ce mor oamenii, bunico?

 

Ana-Cristina Popescu

De ce mor oamenii, bunico?

 

Peste deal de casa bunicilor lui Miclăuș se zăresc niște cruci mari de piatră. Era cimitirul cel vechi din fosta vatră a satului. Așa, înghițite de iarba cea mare, păreau uitate de toți. Din când în când, Miclăuș, nepotul lui Pătru și a Călinei Apostolescu, mai alerga pe acolo și se împiedeca de muțenia acestora. Crucile acelea mari de dincolo de deal păreau niște oameni obosiți, prea tăcuți de tot ceea ce însemna cândva viață. Acolo, peste deal, sub crucile cele grele, odihneau cei de odinioară. Cimitirul cel nou era pe deal și părea să se uite de sus în jos spre muțenia din vale. Modeste, aproape rușinate, crucile de piatră își ascundeau capetele prin iarba înaltă. Au fost și ele cândva un vis pe fața pământului, pe urmă au devenit o piatră, iar piatra a devenit poveste.

– Bunico, de ce oamenii au uitat de crucile din vale, se auzea glasul lui Miclăuș după o zi de alergat pe vale.

– Nu au uitat, dar locul e mai mlăștinos când plouă mult și au mutat crucile mai la deal, răspundea bunica.

– Dar cei ce sunt sub cruce în vale tot acolo au rămas, are dreptate copilul, intra în vorbă și bunicul.

– Taci, Pătrule, Miclăuș e doar un copil. Ce știe el?

– Știu multe, bunico!

– Vezi, Călino! Știe multe copilul, poate mai multe decât înțelegem noi.

– Azi îl duce și pe Gheorghiță Buruiană pe deal și-i pune o cruce, bunico?

– Îl duce, Miclăuș.

– Baba Safta spunea că a suferit mult Gheorghiță.

– A suferit.

– De ce a suferit, bunico?

– E, așa, s-a îmbolnăvit de bătrânețe și a plecat.

– A vrut el să plece?

– Nu știu dacă a vrut.

– Dar a plecat?

– A plecat.

– Baba Safta spunea că a murit.

– Firesc că a murit, altfel nu l-ar duce pe deal sub cruce.

– De ce mor oamenii, bunico?

– Că au văzut multe pe lumea asta și lasă loc și altor oameni să vadă cât de frumos este pământul lăsat de Dumnezeu omului în stăpânire.

– Dar eu nu mă satur niciodată de văzut lumea. Pot să merg în același loc și de fiecare dată îl aflu mai nou, mai interesant.

– Tu ești copil, Miclăuș, o să ai timp să vezi multe în viață.

– Dar eu nu vreau să îmbătrânesc și să ajung pe deal.

– Toată lumea îmbătrânește, a intervenit bunicul, dar fiecare om duce cu el o poveste nouă. Fiecare cruce de piatră ce îți pare tăcută are în spatele ei o poveste.

– Și eu o să am povestea mea?

– Fiecare om are povestea lui, de când se naște până ajunge pe deal.

– E greu să ajungi pe deal, bunicule?

– E foarte greu, Miclăuș. Tu acum nu poți să înțelegi, că ești prea mic.

– Pot să înțeleg multe.

– Vezi tu, Miclăuș, pentru un om sănătos, viața trece fără să o simtă, să o analizeze prea mult pe toate părțile, dar pentru un om bătrân sau bolnav fiecare zi e o luptă, fiecare zi e o nouă biruință.

– Cu cine se luptă, bunicule?

– Cu setea de a mai vedea o rază de soare, de a mai trage o gură de aer, de a mai înghiți o picătură de apă. E tare greu când ai vrea să alergi și picioarele nu te mai ascultă, când ți-s buzele uscate, dar nu mai poți înghiți o picătură de apă, când dorești să strigi, dar cuvintele au muțit sub povara limbii. Fiecare clipă e atunci așa de lungă, e o biruință asupra morții. Vezi, tu, nepoate, dacă omul ar prețui cât timp e în putere fiecare clipă, departe ar ajunge! Niciodată nu-și pune întrebarea când e în putere cât timp mai am. Lupta începe prea târziu, atât de târziu, că te milogești de fiecare clipă și fiecare clipă devine în momentul agoniei o eternitate. De ar prețui omul darul ăsta scump, viața, ce bine i-ar fi!

– Ar putea muta munții, a intervenit bunica.

– Depinde ce munți poate muta, a adăugat bunicul, că nu toți munții sunt la fel și nu toți aduc după sine împlinirea.

– Bunicule, eu o să prețuiesc fiecare clipă și o să mut și munții.

– Așa să faci, Miclăușul lui bunicu!

– Și totuși, bunico, de ce mor oamenii? Eu nu vreau să moară.

– Așa le-a fost dat să moară, nepoate, ca să renască la o altă viață.

– Se nasc din nou?

– Da, se duc la Dumnezeu în împărăția lui.

– Și atunci nu mai mor niciodată?

– Atunci nu mai mor niciodată.

– Bunico, oamenii de la oraș sunt altfel decât oamenii de la sat.

– Cum altfel, nepoate, tot oameni sunt și ei.

– Oamenii de la oraș își lasă copiii la școală, așa cum mă lasă și pe mine mama și tata, pe urmă aleargă la serviciu, își iau copiii de la școală, nu mai știu pe ce să pună mâna repede când ajung acasă, iar seara cad istoviți în fața televizorului. Oamenii de la sat par să aibă timp mai mult. Eu îi admir în vacanțe cât de bine știu să trăiască fiecare clipă. Se duc la câmp să muncească, dar știu să asculte și glasul naturii, cunosc toate semnele ei, de la cântecul fiecărei păsări până la felul în care asfințește soarele. Par să citească în natură ca într-o carte. Acum înțeleg ce spune bunicul. Crucile acelea de piatră au toate o poveste pe care oamenii de la țară pot să o citească.

– Oamenii de la oraș, sunt mai lacomi, a intervenit bunicul, vor să adune cât mai multe din cele lumești, dar când se vor deștepta vor înțelege că sunt mai săraci ca niciodată și au alergat zadarnic, dar nu mai pot să dea timpul înapoi.

– Și atunci de ce mor oamenii, bunico? De ce nu mai rămân să dea timpul înapoi?

– Pentru că trupul devine greu, bătrân și bolnav, e ca o mașină care nu mai funcționează după ce ai utilizat-o foarte mult.

– Am înțeles. Acum am înțeles tot. Trebuie să faci totul bine la început de drum, căci mașina la final de drum nu mai poate să meargă.

– Mai merge și ea cum poate, nepoate, o mai împingi, pornește iarăși, până se oprește de tot și nu mai poate să fie reparată, a spus bunica.

– De ce nu te duci tu să alergi pe afară, nepoate? a spus bunicul.

– Mai e mult până apune soarele! a adăugat bunica.

– Dar, totuși, de ce mor oamenii, bunico?

– Ca să se întâlnească cu toții pe lumea de dincolo.

– În lumea de dincolo se întâlnesc toți oamenii?

– Da. Acolo fiecare e așteptat de toți ai lui. Cei care rămân singuri pe lumea asta se usucă de dorul de a-i întâlni pe cei plecați dincolo.

– Acum înțeleg de ce mor oamenii, bunico, ca să-i cunoască și pe cei ce nu i-au cunoscut niciodată.

– Și pe care-i poartă toată viața în tot ceea ce este el.

– Cum îi poartă?

– Copilul seamănă cu părinții lui sau cu părinții părinților lui și tot așa șirul continuă.

– Ce frumos, bunico! Însemnă că ei grăiesc prin noi, iar noi când ne întâlnim cu ei le povestim câte am făcut împeună.

– Poate dacă ar înțelege toți acest lucru ar pleca mai ușor dincolo, a completat bunicul spusele nepotului.

– Văd că ai înțeles, dragul bunicii!

– Mă duc să mă joc până nu apune soarele.