După o îndelungată şi rodnică trudă scriitoricească (poezie, proză) şi jurnalistică, înregistrată şi cercetată în lucrări exegetice (nu vom face acum nici un fel de bilanţ), Veronica Balaj ajunge la momentul şi la cota de vârf ale traseului său literar şi existenţial, propunându-şi, şi izbutind, să exploreze nu aparenţa – pitorească, dinamică, interesantă, fascinantă chiar – a realităţii văzute (fie ea naturală sau socială), ci fundamentele ei, adică teritoriul esenţelor, al Genezei, al Sensului, îşi propune, şi izbuteşte, să ne vorbească, limpede, sincer şi convingător, despre spaţiul unde se află temelia spirituală a lumilor: Ierusalim, Cetatea Sfântă, “Oraşul Cosmic”, “…oraşul –inimă-a-pământului”.

Acest demers spectaculos este consemnat în volumul trilingv (română – engleză – ebraică) Ierusalim – Jerusalem, Editura Zur-Ott, Ierusalem, 2013. (Traducere în engleză – Antuza Genescu. Traducere în ebraică – Menachem Falek . Prefaţă: Claudiu T. Arieşan).

Experienţa – unică în toate privinţele – începe cu un drum, unic şi el, însoţit de întrebări, nelinişti, iluminări, de o înfrigurată aşteptare. (Textul, plin de freamăt, m-a dus, într-o anume măsură, cu gândul spre celebrele “Cântări ale treptelor” din Psalmi – Tehilim, cu deosebire spre Psalmul 121): “E departe, îmi zic/ apoi, amăgitor de aproape/ îmi pare/ calea iniţiatică/ spre Ierusalim, Ierusalem/ nu-mi amintesc/ deîndată/ câte drumuri am dus/ la bun sfârşit/ ori câtă parte/ din mine-am pierdut/ unde-am ratat/ esenţă vie/ să fiu/ sau măcar/ o clipă-mblânzită…/acum, ne-apropiem/ de cetate/ maşina condusă/ de Menachem/ înaintează încet/ sub cerul/ ca un semicerc/ peste liniştea/ venită şi ea/ dintr-un început/ misterios/ legând/ clipa mea/ de-a altă viaţă/ tainică/ oraşul se-arată plutitor/ între pământ/ şi stele/ ziduri albe, doar albe/ ne-nconjoară pe noi/ şi-ntreg Ierusalimul/ asemeni unor trupuri/ în cânt împletite/ cânt fără cuvânt…/ trecem pe sub/ o harpă imensă/ la intrarea/ în mult visatul/ Ierusalim, Ierusalem/ îngerii/ acordează incantaţii/ sacre/ plutind/ între vremea dintâi/ şi chemarea/ din urmă/ a Fiului Omului”.

Acestui cânt al unui pelerin modern, intonat, murmurat, în timp ce înaintează spre ţinta călătoriei sale, îi urmează poeme ce consemnează descoperirea Cetăţii Sfinte, cu marile ei repere (Zidul Plângerii, Grădina Ghetsimani, Via Dolorosa, Muntele Măslinilor, Golgota), cu marile ei personalităţi (David, Solomon, Sfântul Ilie, Iisus, Vera Iconia), apoi a peisajului din apropiere sau din depărtare, încărcat de revelaţii şi reminiscenţe (Pustiul Iudeii), descoperirea unor aşezări vestite, aflate în acelaşi tărâm, deopotrivă contemporan şi biblic (Ierihon, Betleem). Oricând şi pretutindeni, autoarea, ce se situează “pe verticala/ dintre/ ţărână şi cer”, ce vieţuieşte, acum, “între sacrul mister/ şi profana secundă”, şi se autodefineşte “crâmpei/ din fărâma de-ntrebări/ a lumii”, resimte cum “în jur pluteşte/ un flux enigmatic”, aspiră “miros de fân/ edenic”, intuieşte cum “o incantaţie/ cheamă/ ceva nedefinit”, cum “din rădăcini/ urcă/ aburi de taină”, i se pare că ascultă, îmbătată de atâtea miracole, cum “dincolo/ de ferestrele caselor/ se mai rostesc/ rugăciuni/ în limba sfântă/ pentru/ Oraşul Cosmic”.

Se conturează, astfel, un areal divino-uman, un cronotop, ale cărui coordonate impresionează orice lector, şi cu atât mai mult pe cel avertizat. Fiindcă, trebuie s-o spunem, lectura de profunzime a volumului nu se poate face cu deplin folos, cu deplină bucurie estetică şi duhovnicească, fără cunoaşterea Scripturilor.

În ce chip ar putea fi descris acest univers, aşa cum se conturează el în cartea Veronicăi Balaj? Extrăgând din multitudinea enunţurilor ceea ce ni se pare definitoriu, concluzionăm că, dincolo de diversitatea numeroaselor întâmplări ale călătoriei iniţiatice, mintea şi sufletul pelerinului, desprinse de ceea ce este strict efemer şi palpabil (“las în urmă poezia lumii”), învăluite în “albul” atotstăpânitor, în “tăcerea albă a Ierusalimului”, “urmând paşii Apostolilor/ umbra Învăţătorului”, au revelaţia unui alt fel de timp, unui alt fel de spaţiu şi a unei altfel de substanţe, decât cele care le erau familiare. În “oraşul cosmic”, în această “inimă-a-pământului”, timpul se suprapune veşniciei, spaţiul e totuna cu nemărginirea, iar substanţa este lumina (“E o lumină/ de dincolo de timp”; “lumina difuză/ coboră în mine”). Peste tot, şi peste toate, în tot şi în toate, pulsează misterul: “Ochii magici/ deschişi în scorbura/ măslinului sacru/ duc prin rădăcini/ spre centrul pământului/ oricum m-aş apropia/ vederea mea se-nchide/ aş vrea/ să-mi ating/ obrazul/ în gest iubitor/ de trunchiul pământiu/ al copacului/ adânc ridat/ de parcă/ râuri/ s-ar scurge/ şi-ar plânge căzute din cer/ o sevă demiurgică”.

Avem a face cu o trăire esenţialmente mistică. Sublimul supra-realităţii (ori, mai degrabă, al adevăratei şi singurei realităţi: Ehyeh Asher Ehyeh; Ego eïmi ho on; Ego sum qui sum; Eu sunt Cel ce sunt, Exodul 3, 14) interacţionează cu fiinţa umană, trecătoare şi supusă greşelii, prin mijlocirea jertfei: “…pelerinii rătăcesc/ prin trecutul-prezentul/ Grădinii Ghetsimani/ greşind mereu/ direcţia/ spre veşnicie/ un cameleon agil,/ speriat,/ sare dintr-o scorbură/ în plină lumină,/ unde suntem totuşi? Deasupra paşilor Învăţătorului/ sau/ în biserica ridicată/ din umbra lui? Mă văd făcând acrobaţie/ pe linia/ subţire/ dintre mister şi-ngăduit/ e o bucurie/ să-mi ţin echilibrul/ între ce-a fost/ şi ce stă scris/ să fie”.

În ce constă exemplaritatea acestei experienţe? În cel puţin trei descoperiri, şi, drept încheiere a marelui periplu, într-o stare de spirit. Cea dintâi este descoperirea Centrului. Lumea nu mai este o aglomerare de materie şi de evenimente, ci un întreg, structurat, de o Inteligenţă supremă, în jurul acestui Centru. Apoi, descoperirea Spiritului – principiu creator şi diriguitor al lumii materiale şi al istoriei. În fine, descoperirea Harului şi a mântuirii (“flacăra de lumânare/ a credinţei noastre”). În faţa acestor miraculoase iluminări, starea de spirit a eului liric, traversând acel tremendum, de care vorbea Rudolf Otto, atinge marea expansiune a extazului: “sub un soare/ primordial/ când o lumină/ primordială/ mă-mbată/ nimic nu-nţeleg/ mă-ncearcă/ o teamă străină, divină”; “sunt în/ palma ta, Doamne!” Şi, în fine: “Prin porţile Ierusalimului,/ orice-ar trece spre/ mările cerului deschise/ îşi pierde sinele”.

Ierusalim, Jerusalem este o o carte închinată marilor teme: sacralitate, eternitate, mister, lumină, jertfă, mântuire, extaz, interogaţie existenţială, cutremurătoarea linişte a credinţei, teme tratate cu smerenie, cu bucuria de a trăi în duh şi adevăr, şi cu necesara pricepere estetică.

Traducerea în engleză a Antuzei Genescu este expresivă, fluentă, atentă la înţelesuri şi nuanţe. Nu am, din păcate, competenţa de a-mi spune opinia despre tălmăcirea în ebraică, semnată de Menachem Falek, spre marele meu regret – eu fiind unul din acei scribi (sopherim) care îţi încep ziua, fiecare zi, cu Biblia şi cu condeiul în mână. Dar îi sunt recunoscător că a trecut în limba vechilor şi veşnicelor Scripturi textele frumoase şi inspirate ale Veronicăi Balaj.

Consistentă Prefaţa lui Claudiu T. Arieşan.

Eugen Dorcescu : Ierusalim – Jerusalem de VERONICA BALAJ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 martie 2015