Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Povestire » Gheorghe PÂRLEA: Bunicul și… haiducul

Gheorghe PÂRLEA: Bunicul și… haiducul

(Din mapa monografistului)

În satul meu, copilăria mi-a imprimat în memorie, între altele, și numele Coroi (fără desinența „u” la final). Ultimul haiduc moldav, pesemne, a ușurat de ceva bunuri și pe moșierul Sturza, cel cu moșie în coasta satului meu. Altfel nu se explică rezonanța numelui haiducului în satele de pe valea din avalul Moldovei. Sau se va fi povestit, poate, despre el la Hanu Ancuței, de unde Sadoveanu își preleva substanța pentru cărțile sale.

În sat, un vecin de-al meu, om rău, avea porecla Coroi. Când adunam informații pentru monografia comunei mele, l-am întrebat pe unchiul meu dinspre mama, bătrân cu memorie bună, ce legătură are săteanul acesta cu haiducul Coroi. „N-are nicio legătură, nepoate”, îmi zise el. „Nici măcar nu-și merită porecla. Coroi nu era un om rău. Era haiduc, iar haiducii erau oameni buni, că luau asupra lor năduful celor obidiți. Dar îți voi zice eu îndată și ce mirosloveștean a avut de-a-face cu haiducu’ Coroi, fără să știe însă că e chiar omul cel căutat cu sârg de jandarmi. Ghici cine-i?… Că-i unul din cimotia noastră… E chiar bunicul tău!”, exultă moș Manole al meu, spre a puncta surpriza.

Iată și povestea legăturii episodice a bunicului meu cu haiducul Coroi, poftit la ștergarul lui cu merinde, întins lângă miriștea boierului cu moșie în câmpia Bahluiului. În prima jumătate a sec. al XX-lea, sătenii mei înjugau boii la carele lor cu roți de lemn, și porneau, în caravane, spre moșiile de la câmp, unde se tocmiseră cu arendașii să execute secerișul orzului și al a grâului, pentru simbrie în bani și oarece tain în mălai și o bucată de caș. Era calea prin carea acești țărani cu pământ puțin își puteau plăti impozitele și acoperi nevoile casnice. În șirul acesta de care s-a aflat în multe veri și bunicul meu, Pintilii.

Într-o vară a celui de-al patrulea deceniu al veacului deja amintit, secerătorii sezonieri de pe moșia unui boier din câmpia Bahluiului se retrăseseră la o margine de lan pentru hrănirea ostenitului lor trup. Bunicul și membrii familiei sale tocmai se așezaseră în jurul ștergarului întins pe un pâlc de iarbă de lângă miriștea rezultată din osârdia lor. N-apucară a lua prea multe îmbucături, când un străin își lasă umbra trupului peste mămăliguța lor de lângă boțul de caș și două cepe. Se făcu schimb de binețe, după care străinul intră în vorbă cu pâlcul de secerători. Întrebă de condițiile în care ar putea intra și el în slujba asta sezonieră la boier, unde se află locul în care se poate tocmi, de unde se ia simbria și alte câteva curiozități ce păreau omenești. Văzându-l ca pe unul de-al lor, bunicul chiar îl pofti la ștergarul său cu merinde. Străinul însă se arătă preocupat de punerea cu grabă în fapt a celor pentru care a depănat atâtea întrebări. Mulțumi secerătorilor cu vechime și plecă. Ceva mai încolo, câteva perechi de ochi dintr-o altă ciotcă de secerători observară că aceluiași străin îi scăpă ceva din buzunar. Un băiat de vreo 12-13 ani îl strigă din urmă: „Bădie, ți-o chicat ceva din buzunar.” Cel ce păru neatent cu lucrurile sale îi răspunse copilului cu un oarece subînțeles: „Eu n-am avut nimic în buzunare, băiete!” Și plodul pămașului se repede să vadă ce i s-a năzărit. Era un șumuioc cu câteva bancnote mari, legat cu o ață. Cică ar fi fost prețului unei junici de peste un an.

A două zi, miriștea țăranilor de la malul Moldovei se umplu de jandarmi, unii, veniți călări, alții – pedeștri. Erau însoțiți de boier și arendaș, iar un jandarm călare întreba, din ceată în ceată, unde-s cei de la Miroslovești. Se aflase că aceștia – și Pintilii al lor – au fost văzuți împreună cu cel care în noaptea abia trecută a prădat la locul unde arendășia își încropise aria și sediul de sezon. Aveau acolo plata pentru secerători și cașurile pentru tainul tocmit cu aceștia. Te miri cum hoțul îi legă fedeleș pe cei doi paznici de își făcu treaba cu spor. Pe lângă asta, urmele unei căruțe dovedeau că tâlharul nu era unul de rând. Desigur, bunicul chemă repede martori dintre secerătorii adunați la ancheta ad-hoc din câmp, spre a dovedi că el a fost doar unealta întâmplării, că era doar unul dintre cei din calea hoțului. Arătă că acel necunoscut bănuit a fi hoțul a mai zăbovit și la alte pâlcuri de secerători, cu întrebări aparent nevinovate și că el, presupusul complice, e cunoscut de consătenii săi, aflați de față, ca om așezat la casa lui, cinstit și secerător cu vechime la boierul păgubit.

După anchetă temeinică, s-a dovedit că tâlharul n-a fost altul decât Gheorghe Coroiu, care prins de câteva ori de jandarmi, dar scăpat, și-a mărturisit isprăvile haiducești . În 1936, procesul lui Coroi și al complicilor săi, desfășurat la Bacău, a devenit un eveniment național. Bacăul ajunse centrul de interes al presei. Au fost angajați în proces circa 500 de persoane: oficialii procesului, pe de-o parte, și incriminații și martorii aduși într-un tren cu cinci vagoane și cazați la o unitate de jandarmi. Presa a dat o conotație socială evenimentului, dar și suspectându-l pe haiduc că ar fi mai degrabă un mafiot de genul celor din SUA, susținut de unii potentați ai timpului, între care omul politic A. C. Cuza. Cel mai probabil, Gheorghe Coroiu a fost un haiduc întârziat, nu tâlhar în înțelesul comun, cu empatie pentru cei obidiți, el însuși victima unor abuzuri ale reprezentanților administrației locale. A fost condamnat, după șaisprezece zile de dezbateri, numai la cinci ani de închisoare, spre stupoarea clasei sociale din rândul căreia haiducul își alegea victimele. După ispășirea pedepsei se presupune ca a fost racolat în serviciile secrete ale regimului comunist.

Gheorghe Pârlea

Foto: Gheorghe Coroiu, haiducul interbelic (sursa: Internet)