Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » ÎNTRE CERURI ȘI PĂMÂNT

ÎNTRE CERURI ȘI PĂMÂNT

Motto:

„La obârşie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârşie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.”
( Lucian Blaga)


Pe măsuța soioasă de pe trotuar, lucind de stropii de grăsime scurși de-atâta amar de vreme din tot felul de mâncăruri, au poposit două castroane aburinde, cu vestita ciorbă rădăuțeană. Că, deh… am venit tocmai pân’ la Rădăuți și putem pleca fără s-o gustăm chiar aici, la ea acasă?!?
Vremea-i rece, suntem în sfârșit de Gerar, afară e-un frig de ne ies aburi din gură și se amestecă prietenos cu aburii din ciorbă.
E drept că ne-a luat ceva timp ca să găsim localul cu „zeama” cea vestită, dar căutarea ne-a prins bine, căci în felul ăsta am putut vedea orașul, străbătându-l la pas.
Rădăuți-ul e un orășel frumos, meandrele istoriei și-au pus definitiv amprenta în arhitectura disciplinat – seducătoare a clădirilor, stilul interbelic este fermecător și remarcabil. În trecere ne atrage atenția firma unui magazin pe care scrie, inedit și neașteptat, în nemțește, „Konditorei” ( cofetărie – n.a.) în loc de neaoșa „Cofetărie” românească.
În centru se află o mândrețe de catedrală, „Pogorârea Sfântului Duh” se numește, și e de-o măreție copleșitoare, ca și istoria locurilor în care ne purtăm pașii. N-am cuvinte să vă descriu frumusețea ei, strălucirea odoarelor dinăuntru, sau policandrul care luminează chipul Pantocratorului, ori măiestria picturilor de pe ziduri. Dar am cele mai calde cuvinte ca să vă spun că două sunt steagurile arborate la interior: tricolorul românesc și stindardul Principatului Moldovei din vremea domnitorului Ștefan cel Mare.
Și simt o bucurie imensă, și sentimentul apartenenței la neam și țară izbucnește dintr-o dată într-un preaplin sufletesc, și-mi umple inima de ceva tot mai rar întâlnit pe-aici prin peisajul dâmbovițean. Ceva care se numește mândrie.
Ieșim din catedrală și traversăm un parc cuminte și îngrijit, plin de brazi și mesteceni înalți și blânzi, ca și oamenii locului. Printre crengile lor se strecoară raze de soare și raze de umbră, iar în sufletul meu își face loc pe nesimțite o fericire, fericirea lucrurilor simple ale vieții.
Nu-mi amintesc să fi mâncat ciorbă rădăuțeană mai bună ca aceea de la Rădăuți, pe o masă murdară și primitoare, și nici pâine mai gustoasă și mai aburindă în frigul de-afară. Și nici să fi fost vreodată într-un local atât de sordid, dar așa de sclipitor în strălucirea soarelui! Și după toate astea, să simt atâta liniște și împăcare a unei zile împlinite!

Rădăuți-ul cel frumos îl aflasem pe drumul de întoarcere de la Siret, mergând către Gura Humorului, unde poposim de fiecare dată când venim în Bucovina.
Vă veți întreba fără doar și poate, ce-am căutat tocmai la Siret, atât de departe de casă…?!?
Și probabil că nu am ce să vă răspund altceva, decât că ne-am căutat pe noi înșine, noi cei mult prea rătăciți și strânși în chingile modernismului și-ale nepăsării. Și că de câte ori vrem să ne primenim mintea și sufletul, mergem aici, în Bucovina.
Siretul se află exact la jumătatea distanței dintre Suceava și Cernăuți. Am străbătut încet orașul, încercând să cuprindem cât mai mult cu privirea.
Cerul de la fruntarii era înnorat și gri, în zare se vedeau tăblițe pe care scria în rusește, ici – colo porțiuni de sârmă ghimpată stăteau de strajă între români și români.
Ne-am oprit în fața primăriei și am luat orașul la pas. Paragina este cuvântul de ordine în orășelul ăsta măreț și strălucitor odinioară, care a fost cândva a doua capitală a Moldovei. Din blazonul de altă dată au mai rămas niște clădiri cu o arhitectură splendidă dar care stau să se prăbușească, și seriozitatea și buna cuviință proverbiale ale oamenilor locului.
În fața primăriei sunt busturile întemeietorilor: Dragoș, Bogdan, Petru Mușat, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, eroii civilizatori ai neamului meu cel românesc! În dreapta, bustul Eminescului îmi amintește vorbele lui Nichita: toate clipele sunt de Eminescu!
Și pentru că avem rădăcini aici, în Siret, cu încrengături de bunici și străbunici de stirpe leșească, demult pierduți în negurile timpului, încercăm să aflăm informații, nume și adrese, știind că localnicii sunt binevoitori și săritori.
Și uite-așa se leagă conversația și, cu ajutorul lor, în scurt timp găsim casa unde vor fi trăit cândva moșii noștri, devenită între timp casă memorială a unei personalități locale. Preț de câteva clipe – de Eminescu bunînțeles, am stat pe trotuarul din fața casei, am privit, am tăcut, am făcut poze, am fremătat, am călătorit în mașina timpului.
Ceva mai târziu am plecat din Siret, cu sentimentul că ne despărțeam de prieteni. În urma noastră, am auzit pe cineva zicând îngrijorat și aproape profetic:
„- Are să vie robie mare pe Țară, dom’le! Aveți grijă de voi, oameni buni!”

Se mai întreabă cineva de ce venim în Bucovina?

***
Sunt câțiva ani de zile de când batem cu piciorul ținutul ăsta, și abia acum am decis că i-a venit rândul și mânăstirii Dragomirna. Zis și făcut, am pornit la drum. Iar ce-am găsit întrece cu mult imaginația. Și nu e vorba doar de faptul că Dragomirna impresionează prin viața monahală, vechimea și valoarea construcției, eleganța, volumetria și originalitatea stilului arhitectural. Și nici de obiectele cu valoare documentară și artistică de excepție care se află în patrimoniul mânăstirii. Și nici că este cea mai înaltă mânăstire din țară.
Ci mai degrabă despre faptul că este construită la granița dintre veacuri, și că raportul dintre înălțime, lățime și întindere este unul neobișnuit și face ca lăcașul să semene cu o navă, vechiul simbol al Bisericii Creștine. Și despre eleganța stranie a lăcașului medieval, cu rigori geometrice de mare rafinament, ceea ce-o face unică între toate celelalte monumente moldovenești medievale. Și despre măreția cu care se sumețește către cer și înfruntă înălțimile.
Și-am mai aflat, în drumurile noastre prin Bucovina, și mânăstirea Slatina. Mergeți de vedeți ce ctitorie a putut ridica aici Alexandru cel Bun, mergeți de simțiți forța locului, mergeți de aflați cum a putut credința să rostuiască neamul românesc în vremi de răstriște…!
Și mi s-a umplut sufletul de tristețe când am trecut pe la mânăstirea Humor, și-am văzut mândrețile de scoarțe și velințe lucrate de bucovinence, care nu trezeau interesul nimănui din cei aflați în trecere pe-acolo, cum nu trezeau interesul nimănui nici obiectele din lemn lucrate meșteșugit. Puțin câte puțin ne pierdem identitatea, mi-am zis cu amărăciune în sinea mea, tot mai uniformizați și înghițiți de globalizare și de indiferență culturală…
Duminică, în dimineața plecării către casă, afară ningea ca-n povești, calm și tandru ca o mângâiere. Nu era nici urmă de vânt, crengile brazilor erau nemișcate și încărcate cu zăpadă.
Țara Dornelor ne mai primenise încă o dată, în felul ei, sufletul și viața.


***
În loc de epilog
Undeva, între ceruri și pământ, nu departe de noi, există un ținut cu oameni care se bucură atunci când te oprești să-i întrebi ceva, de parcă le faci onoarea să stai de vorbă cu ei. Iar când le mulțumești, îți răspund : „… mergeți cu sănătate multă, s-ajungeți cu bine, la mulți ani!”
Undeva, nu departe de noi, există oameni care cu câteva vorbe și-un munte de cumsecădenie, te pot ajuta la o adică, să-ți deslușești trecutul, obârșiile și locul de unde te-ai ivit pe lume.
Undeva, între ceruri și pământ, șoimii au coborât din înalt și îi poți vedea zilnic adăstând firesc pe indicatoare sau pe stâlpi, de unde își iau apoi zborul lor inconfundabil, cu aripile larg și maiestuos desfăcute. Sau poate că pământul e mult mai aproape de cer acolo, în Bucovina.
Undeva, între ceruri și pământ, bisericile sunt străjuite de steagul Principatului Moldovei din vremea domnitorului Ștefan, iar turlele mânăstirilor scrijelesc necuprinsul și ne aduc aminte din vreme în vreme, cu stăruință și răbdare, cine suntem și de unde venim.






Roxelana Radu
Membru UZPR
2021, Făurar, într-o seară frumoasă de iarnă.