Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » TREAPTĂ CU TREAPTĂ, PE SCARA VIEȚII…

TREAPTĂ CU TREAPTĂ, PE SCARA VIEȚII…

TREAPTĂ CU TREAPTĂ PE SCARA VIEȚII…

AnnaNoraRotaru – autor

Scări… scări… trepte și iar trepte… pentru fiecare dintre noi există o scară, o scară a VIEȚII, una mai mică, alta mai mare, una mai luxoasă de marmură, cu balustradă, alta mai sărăcăcioasă din ciment, fier, chiar din lemn, una mai nouă, alta mai dărăpănată, așa cum a găsit-o fiecare-n drumul lui, după măsura și după ce îi este scris fiecăruia să treacă de-a lungul existenței sale! Scări… scări… și iar scări… unele mai domoale, mai ușor de urcat, altele mai întortocheate, spiralate, toate ducând însă undeva, necunoscut nouă, ci doar așa, cu închipuirea că vreo UTOPIE vom întîlni la capătul ei ! Pe unii-i vezi că urcă, veseli, cu pași ușori, chiar săltând două câte două treptele, ca să ajungă undeva, unde gândul îi poartă visând, plini de curaj, speranță și entuziasm, de parcă toată lumea ar fi a lor, cu siguranța că ceva bun la capăt îi așteaptă… LUMINA mult visată ! Eheei, pentru asta chiar merită orice efort, urci, urci, dar rezultatul este cel așteptat, meritat pe deplin și bucuria izbânzii o simți prin madulare până în străfundul sufletului ! De-aici încolo depinde de fiecare cum își folosește LUMINA, cum o întrebuințează… Unii o folosesc de parcă ar vrea s-o înghită dintr-o sorbitură, hulpav, însetați, de parcă nu ar mai fi vreun măine să îi astepte, o vor toată dintr-o dată, toată a lor să le fie, crezând că numai lor le aparține… dar, daca nu lor, cui ? Și dacă nu toată, cât, cum și când ? Cum să le treacă setea doar bând încet, înghițitură cu înghițitură? Acum e ora lor, sau TOTUL sau NIMIC își spun, ca la poker- „dau restul” și firește, unii căștigă banka și alții se văd iar jos, la poalele scării, cu mâinile goale… Vor mai putea lua scara de la început, urcănd iar treaptă cu treaptă sau vor rămâne țintuiții pe prima ? Firește, nu-i ușor, trebuie să ai mari rezerve sufletești, dar dacă ești tânăr și ți se răzvrătește sângele, totul e posibil, nimic nu te poate opri, având de data asta înțelepciunea câștigată de pe urma greșelii; se spune că, „cel destept știe de dinainte, cel înțelept învață din greșelile lui sau ale altora, iar cel sărac cu duhul nu învață niciodată ! Și-așa îmi veniră în minte vorbele lui Albert Einstein ce spunea : „doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul.” Revin însă la subiectul nostru, SCARA, spunând că alții dintre noi urcă cu pași mici, măsurați și nesiguri, pentru a păși cu prudență pe fiecare treaptă întâlnită, de fiecare dată mai șovăitori, mai neîncrezători, precum ai spune: „hai înc-o treaptă, hai și încă o alta”, cu off și vai, răsuflând din greu, stând în loc să-și mai tragă o gură de aer, să mai prindă și-un strop de curaj pentru următorul pas, neconvinși dacă trebuie să-l facă, să nu-l facă, gândind că poate-i mai bine să stea aici unde au poposit, în final ceva lumină se întrevede de pe-alături și dacă nu, vor mai bâjbâi butonul acela de negăsit parcă întotdeauna prin întuneric ( nu vi s-a întâmplat și să nu dați de el ?) pe care apăsându-l, o luminiță, chiar cât de chioară să fie, ceva vor vedea prin jur, bine e și-așa, își zic, e mai la sigur, că nu se știe dacă mai sus vreo LUMINĂ mai puternică vor găsi… Asigurați cât de cât, se vor uita la dreapta, la stânga, își vor lungi gâtul de pe balustradă, poate c-or zări ceva pe mai departe, poate vreo surpriză ori ba, poate vreo scânteie în semiîntuneric, dar fără prea mare încredere că s-ar putea schimba ceva în viața lor, duși de inerție balansând cu gândul că poate mai nimic nu are ce să-i aștepte, doar un urcuș poate și mai anevoios, o încercare ce-ar putea mai mult să-i împovăreze și-așa, decid să rămâna pe la mijlocul scării spunând că ce-i în mână nu-i minciună! Mai există însă și-o altă categorie printre semenii noștri, care nu au putere de sine stătătoare, chiar de la primele trepte împleticindu-se, neavând… PICIOARE în stare să urce singuri, nici cârje ca târâindu-se și gâfâind să ajungă totuși acolo SUS ! Cu MINTEA lor însă „strălucită”, inventivă, arogantă, plină de sine, de tupeu dar și de-o mare dexteritate de-a întreprinde mașinații de tot felul, de-a face planuri căt mai îndrăznețe, cu privirea cât mai ascuțită-n jur, cu ochi sfredelitori, cercetători, ca de uliu, cătând febril prin buzunare acea unghieră binecunoscută, își vor tăia, ascuți și pili cât mai bine unghiile făcându-le gheare, ca să înșfăce orice posibilitate ieșită în cale, la fiecare treaptă și pe oricine le vor părea lor că-i de folos și corespunzător planului de atac ! Din uliu se vor transforma unii în pantere lingănd la început victimele, alții în păianjeni pentru a-i încurca în plasele lui, unde să-i sugă cât mai mult de sevă sau sânge ca vampirul, alții chiar în hiene, pășind pe cadavre, doar doar să-și atingă țelul ! Nu-mi spuneți că nu ați întâlnit așa oameni, sunt destui în jurul nostru, pe orice SCARĂ socială îi putem vedea cocoțați ! Sunt acei care își zic: „ stai să mă cocoț pe umerii celui de dinaintea mea și când n-o mai fi în stare să mă ducă mai departe, îi voi da și-o brâncă de pe scară, să nu mă-mpiedice la suiș, cocoțat fiind pe cel din mai în față, mai înalt ” și tot așa, urcând în cârca următoarei „victime”, ajung neobosiți de vreun efort personal undeva, unde cred că-i LUMINA ETERNĂ, cea DIVINĂ, ba se cred chiar zei atotputernici, nimeni ca ei, ținând într-o mână pepenele și-n alta cuțitul, zicând cu mare indulgență de-acolo „sus ”: „hai, bre, să vă dau și vouă vreo felioară, nu prea mare însă, că nu-i pe săturate, am asudat ca să pot ține acum trofeul ăsta în mână ”- pepenele adică! Firește, nu poți fi sigur cum e pe dinăuntru, că se poate dovedi a fi dovleac :)))))) Eu am întâlnit astfel de oameni, deseori chiar și vă pot spune de EI multe: „sus” când ajung, au doar iluzia că sunt la LUMINĂ, ochii lor plini de sine și de aroganță le sunt deja miopi, neavând posibilitatea de-a distinge decăt pe ei înșiși și cei strict din jurul lor; pentru ceilalți au nevoie de dioptrii sau de vreun binoclu, ei fiind acum prea mari și suspuși, iar restul atât de… mărunți, de neînsemnați, că nici privirea să le-arunce ! De „sus” nimeni nu-i mai poate coborî și nimic, sunt convinși ! Acest soi de indivizi nu mai au coloană vertebrală și firește nici picioare că, nefuncționându-le, li s-au atrofiat, au ajuns oameni-șopârle, ce-și scot din când în când limba ascuțită, veninoasă stând cu ventrele la lumină și crezând, în ignoranța lor, că-i SOARELE ! Ceea ce nu cunosc firește, dar unii pot afla, dureros chiar, e că de-acolo de unde-s „sus”, crezându-se stabili pe piedestalul Eternității, acel piedestal nu-i de granit ci de calcar sau, e pus pe nisip mișcător și se poate surpa la cea mai mică clătinare căzând de-a berbeleacul pe treptele nepășite, nestropite de sudoare; firește, nicio mână a celora pe care i-au îmbrâncit în lături nu li se va întinde să le-oprească din cădere, ajungând astfel repede la ultima treaptă și cea cea mai dureroasa de data asta ! Asta le va fi răsplata ce-o vor primi, știindu-se că nicio faptă nu rămâne fără răsplată… Există un proverb grecesc ce-mi place mult și deseori le-o spun acestora, când în drumul meu întâlnesc astfel de… oameni fenotipic, ce zice : „salută pe trecători când ești călare, ca să te salute și ei când tu vei descăleca ” – vorbe foarte înțelepte, rămase din străbuni… Asta e povestea scărilor, unii urcă, alții coboară… unii ajung la capătul ei, SUS, alții pe la mijloc, dar la urma toată, cu toții vom coborî, însă important în viața e să nu cobori de-a berbeleacul ci, așa, aeric, lin că, ce să-i faci, ăsta ne e destinul, la fiecare urcuș urmând și-un coborâș… Ne fie însă coborâșul ca al munților cu panta lină, având întoteauna spate, un spate drept, cu fruntea sus, cu ochii duși spre LUMINA spre care aspirăm că, chiar dacă noi nu o vom ajunge decât cu privirea, ne va rămâne speranța că poate sufletele noastre frumoase și pure ne-o vor atinge… cândva…odată…