Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » ACASĂ LA DACII LIBERI

ACASĂ LA DACII LIBERI

Motto: Lele de la Orăștie/ Cu catrință și cu ie/ Și ce maică-ai mai avut/ De-așa mândră te-o făcut.

„…Mno, așa să știți, că am trăit vremuri grele, era grea viața sub comuniști, nu aveam de nici unele, eram săraci, condițiile de muncă erau grele…iar acum, în anii bătrâneții suntem bolnavi, uite vin să iau apă de-aici de la izvorul ăsta, că-i bună pentru tăt felul de boli și beteșuguri…! Apăi mereți cu bine și s-aveți bună înțelegere și sănătate!”
Bătrâna care ne vorbește așa de frumos se odihnește pe-o bancă, lângă izvorul despre care spune că are puteri tămăduitoare. Nu știu cum și de unde a apărut, suntem lângă vestitul lac cu nuferi din Arboretumul din Simeria, admiram florile de nenufar (vorba poetului) când ne-a apărut brusc în fața ochilor și a legat o conversație. Ne-a povestit despre viața grea din vremea comunismului, despre cum s-a distrus tot în Simeria după ’90 și, de la înălțimea vârstei sale, ne-a dat tot felul de sfaturi bune, pe care nu le-am uitat nici până astăzi.
Am venit în Simeria special pentru a vedea Arboretumul, este situat în oraș, în lunca Mureșului, este cel mai vechi și cel mai mare din Europa, are o suprafață de peste 70 de hectare și peste 2100 de specii de arbori exotici și nativi românești. Preț de vreo 3 ore ne-am plimbat pe aleile lui, și nu știu dacă am reușit să vedem un sfert din el, dar știu că a meritat drumul până aici. Am găsit acolo cel mai înalt arbore de Sequoia, sute de arbori exotici cu tulpinile încolăcite sau răsucite, arbori de-ai noștri cu crengile până-n pământ, cărări și alei șerpuite, și peste toate astea, liniștea. Atât de liniște încât puteam auzi câte-o frunză căzând, apa picurând de pe frunzele copacilor, și doar ici-colo vreo ciocănitoare făcându-și munca de sanitar al pădurii.
Am plecat de-acolo cu regretul că nu ne-am dus mai de dimineață, ca să avem timp mai mult pentru vizitare. La plecare, am aruncat în treacăt o privire către castelul Gyulay (sau Bela Fay, cum i se mai spune) părăginit acum, înfloritor odinioară, gândind că în nopțile senine de vară cu siguranță se aude muzica, foșnetul rochiilor doamnelor și pașii dansatorilor lunecând pe parchet, în ritmuri de vals.
Suntem cazați în Deva, acolo e „cartierul general „, și tot de-acolo urmează să plecăm către mai multe obiective. Cazarea este în centru, la „Casa negustorului „, o vilă renumită, unde pe vremuri „trăgea ” cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu când veneau în Deva, și unde fiecare din cei doi avea camerele sale preferate (fiecare din ele inscripționată, în prezent). Totul aici poartă amprenta bunului gust, recomand locația cu încredere, dacă aveți drum vreodată în zonă.
V-am făcut curioși să aflați câte ceva despre Deva…?! Dacă da, atunci să știți că este orașul în care mi-ar plăcea să trăiesc. Nici prea mare dar nici prea mic, cu un aer serios, ba chiar un pic grav, dat probabil de arhitectura disciplinat transilvană a clădirilor, cu un amestec seducător de culturi care te face să-ți dorești să te întorci. Cu parcuri îngrijite și fântâni arteziene care desăvârșesc peisajul, cu statuia lui Decebal care ne aduce aminte cine suntem, cu Cetatea care pare că apără tot în jurul ei, cu înfățișarea lui aerisită și curată. Este primul oraș în care văd o bibliotecă stradală în parcul din Centrul istoric, dar uite și Teatrul de artă – cum altfel…?! …de artă, ce frumos sună, că doar teatrul e una din cele șapte arte!
Castelul Bethlen ( Magna Curia), Parcul orășenesc, Biserica reformată, toate acestea merită cu prisosință văzute. Cât despre Cetatea Deva, ce să vă spun…!? Veșnic în reabilitare și niciodată terminată, cu liftul defect care face să fie greu de vizitat…cam asta am găsit, în două vorbe. Dar să știți de la mine că inima îți bate mai repede și sângele îți aleargă mai iute prin vene, când vezi mândrețea asta de fortificație medievală, din care odinioară strămoșii noștri cuprindeau cu privirea Ținutul Pădurenilor, sau în care nobilii se ascundeau de frica răsculaților conduși de Horea, Cloșca și Crișan…! La poalele cetății veți găsi Aleea gimnastelor, unde sunt busturile fetelor din lotul de gimnastică al României.
Iar dacă nimic din toate astea nu v-a convins, aflați că în Deva se mănâncă cea mai bună ciorbă de burtă din univers…!
**
„…De-ar veni primăvara / Să-nverzească pajiștea / Să mă duc cu mândra-n luncă / S-auzim cucul cum cântă…” se-aude din boxe vocea lui Nicolae Furdui – Iancu, ei las’ ca nici toamna asta nu-i urâtă, îmi zic în sinea mea, e-o vreme numai bună pentru călătorie.
Șoseaua e liberă, ne îndreptăm spre Castelul Corvinilor. Sau al Huniazilor. Sau Cetatea Hunedoarei. Sau Călătoria în Timp. Nu cu multă vreme în urmă, mergând spre Ungaria, l-am văzut din șosea, din goana mașinii. Mi-am propus să mă întorc să-l vizitez pas cu pas și…iată-mă la întâlnirea cu istoria neamului meu! Castelul răsare de undeva dintr-o prăpastie, și sprijină cerul cu turnurile sale! Cuvinte ca „măreție ” și „grandoare” sunt sărace pentru ce vedem în fața ochilor. Mergem pe podul lung aflat la intrarea principală în castel, și mă cuprinde un sentiment de siguranță, și-mi zic: – uite, dom’le, castelul ăsta se află în țara mea, te uită ce lucru grozav au putut face strămoșii noștri, avem cu ce ne mândri. Să ne mai mirăm că se află în top 10 destinații de basm din Europa…?!?
Este o fortificație medievală, impunătoare, arhitectura este gotică, nici nu știi unde să te uiți mai întâi, peste tot sunt turnuri, creneluri și bastioane, un donjon sus, o fântână în curtea interioară. La etajul 1, un menestrel îmbrăcat ca un paj de curte mângâie strune de chitară, se-aud armoniile melodiei „Om bun” a lui Sfinx, din clipă în clipă m-aștept să-și facă apariția și bufonul regelui…!
E liniște aici, prin fereastră intră câteva raze de soare murdar, intru în atmosfera medievală și încep să cânt cu el. Știu versurile pe de rost, de pe vremea Cenaclului „Flacăra” (o, tempora…!), cântăm încetișor, turiștii care intră se opresc și ascultă și ne aplaudă discret. Melodia s-a sfârșit, plecăm mai departe, nu înainte de a-i face o reverență menestrelului care-și continuă reprezentația.
Nu-mi mai amintesc acum cu exactitate denumirile sau titlurile celor văzute acolo, și oricum genul ăsta de informație se găsește cu un simplu search pe Google. Dar știu că preț de 2-3 ore am călătorit înapoi în timp, și că am fost în Sala Dietei în care odinioară nobilii luau decizii, sau în Sala Cavalerilor cea cu steaguri de luptă, sau în Turnul Buzduganelor, sau am văzut cu ochii minții oamenii adunați cu mic cu mare și cu averea lor mișcătoare în curtea castelului, căutând adăpost, pentru a se feri din calea dușmanului.
La urmă, am ieșit afară și am dat roată castelului, pentru a vedea împrejurimile. Că mi-am văzut Țara, e puțin spus, mi-am văzut sufletul!
Și v-am spus toate astea gândindu-mă că poate voi le veți povesti mai departe nepoților, în serile lungi de iarnă, la gura sobei.
**
Am lăsat Orăștie la urmă în povestirea mea, în mod intenționat. Plecăm din Deva, avem vreo 25 de km până acolo, pe drum remarcăm și aici, ca și în Sibiu, nume ciudate de râuri: Apa Nouă, Râul Mort, Apa Neagră, Apa Vie, și altele de felul ăsta. Inevitabil mă duce gândul la faptul că, între naștere și moarte, în spiritualitatea românească apa însoțește omul în chip ritualic.
Orășelul ăsta cu nici 20.000 de locuitori, este o comoară neștiută a turismului din zonă, și nu e pus în valoare așa cum merită. E amiază, nu e zi de sărbătoare, și cu toate astea localnicii sunt îmbrăcați cumva ca pentru ceremonie…bărbații în costum și cravată, femeile în taioare și fuste și cu pălării pe cap, mi se pare că am nimerit în alt timp, ceva de genul fotografiilor acelora de epocă, alb-negru, în care el și ea stau țepeni și privesc gravi spre aparatul foto.
Trecem pe lângă vestita Catedrală „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil „, ridicată de membri marcanți ai mișcării legionare (de aici și denumirea sa). Construcția este imensă, o capodoperă arhitecturală în stil bizantin, are un singur turn de inspirație gotică, și cinci clopote din bronz. În vremea comunismului a suferit o serioasă degradare, însă chiar și atunci, sub protecția anonimatului, foști membri ai mișcării legionare au finanțat discret lucrările de reparație. Cu timpul, datorită intemperiilor, culoarea maro a acoperișului s-a schimbat în verde, precum culoarea de odinioară a legionarilor – spune legenda.
Am ajuns în sfârșit la Cetatea Orăștie. Este situată în oraș, are formă rectangulară și ziduri din piatră de râu. În interior sunt două biserici, evanghelică și reformată, nu e nimeni să ne poată îndruma în vreun fel aici, ne învârtim prin curte. În câteva minute își face apariția un bărbat la vreo 60 și ceva de ani, îmbrăcat (și el!) în costum.
„- Vreți să vizitați cetatea și bisericile? Așteptați puțin să merg să iau cheile de la apotică !” (farmacie- n.n.).
Se întoarce într-un suflet și ne invită să-l urmăm, este cantor la cele două biserici, suntem norocoși să-l avem ca ghid.
Între timp au mai venit vreo 3-4 persoane, bărbatul ne conduce pe toți prin curte și ne explică de-a fir a păr că ne aflăm pe locul unei foste așezări dacice, pe care în sec. 13 s-a ridicat cetatea, care era prevăzută cu turnuri, șanțuri cu apă și pod ridicător, că a fost asediată de 4 ori de către turci, că are zidurile groase de aproape doi metri. Îi strălucesc ochii și gesticulează cu însuflețire când povestește despre sistemul nostru de apărare împotriva invaziilor otomane, sau când ne arată direcția în care se află Sarmizegetusa Regia și cetățile dacice de la Blidaru și Costești.
La urmă, ne-a invitat să vedem Biserica Evanghelică. Interiorul este de o simplitate extremă, are doar băncile pe care stau credincioșii, și icoana mare a lui Iisus pe peretele din față. În timp ce priveam în jur, bărbatul s-a așezat la orgă și-a început să ne cânte, cu voce și instrument. Nu cred că pot să vă descriu imaginea noastră, a celor câțiva oameni, așa cum stăteam, cu sufletul îngenuncheat și-o lacrimă pe față, sub privirea Mântuitorului, în acorduri de orgă.
Nu știu ce vor fi gândit ceilalți în clipele acelea, dar știu că undeva în România mea sunt oameni care se îmbracă în fiecare zi ca pentru sărbătoare, din respect pentru ei și pentru cei de lângă ei. Undeva, în țara mea, oamenii aceștia sunt bucuroși să-ți vorbească despre trecut și istorie, și fac asta cu mândrie. Undeva, în prezentul ăsta din ce în ce mai dezamăgitor și străin, există locuri care ne aduc aminte cine suntem și de unde venim.
**
În loc de epilog.
Am lăsat în urmă, cu părere de rău, misterul Muntelui sfânt (Kogaion) și-al dacilor liberi, cetățile dacice, Sarmizegetusa Regia, și legendele lor, făcându-mi promisiunea că voi reveni într-o zi. Pe drumul de întoarcere, o turmă de mistreți alerga spre șosea, gata să ne prindă din urmă. Mi-am zis că în ținutul dacilor liberi, nici animalele nu pot fi altfel decât libere.

Roxelana Radu
Membru UZPR