Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Parabola copiilor

George PETROVAI: Parabola copiilor

Parabola copiilor

                                                                                                      

Nutrea Iisus pentru copii

o dragoste mistuitoare:

Nu doar c-adulţilor cerea

să aibă puritatea lor de floare,

 

dar deseori, cu duioşie

El îi chema şi ei veneau

s-asculte-n basme fine pilde

pe care-apoi le comentau.

 

Unul era cu vrăjitoarea

şi spiriduşul mititel,

pe care ea l-a cetluit

de trunchiul unui copăcel.

 

Şi-a stat el astfel ani în şir

rugând-o să-i curme canonul,

până ce bunul vrăjitor

a apărut şi i-a dat drumul.

 

Un altul relata legenda

cu juna fată de-mpărat,

care-n avântu-i spre înalt

de soare s-a amorezat.

 

Şi zilnic ochii-i lăcrimau

privind la el cât ce putea,

iar gura ei arsă de dor

iubitul nume-l tot rostea.

 

A mers aşa o perioadă

cu-ocheade şi cu jurăminte,

până ce mama lui atentă

văzu că el nu-i cel dinainte,

 

c-adică-i tot cu gândul dus

la fetişcana pământeană

şi că nici ziua şi nici noaptea

nu pune geană peste geană.

 

Îngrijorată de urmări,

se hotărî să intervie –

eterniză avântul fetei către soare

prin preschimbarea ei în ciocârlie!

 

De-aceea, ciocârlia primăvara

cu cântec se înalţă spre iubit,

înştiinţând pe gospodari că-i vremea

să iasă iar la plugărit…

 

Şi alte multe cunoştinţe

copiilor le transmitea,

iar mai la urmă-i învăţa

o rugăciune acadea:

 

„Curat ţine-mă, Doamne, -n lume

până ce moartea m-o răpune.

Nu-i nime-atât de păcătos,

ca prin căinţă şi-ndreptare,

la Dumnezeul plin de milă

să n-aibă parte de iertare”…

 

Printre copii era şi Sara,

a lui Iair boboc de fată –

la doisprezece anişori

părea o zână întrupată.

 

Nu doar cu numele prinţesă,

ci-n adevăr mică stăpână

peste stăpâni şi servitori,

era a vieţii lor lumină.

 

Şi fericiţi până la lacrimi

de-a lor odraslă înzestrată,

părinţii o mâncau din ochi

cu poznele ei laolaltă.

 

Căci n-o avea decât pe ea

acest Iair la pungă gros –

era fruntaş în sinagogă

şi de-al măririi cancer ros.

 

Dar într-o zi el la Iisus

veni plângând că fata-i moare

şi că doar Unsul e capabil

să o repună pe picioare,

 

cum în nenumărate rânduri

cu-atâţi bolnavi a procedat,

ba chiar se ştie că pe Lazăr

iarăşi vieţii l-a redat.

 

– De crezi, răspunsu-i-a Iisus,

c-aievea toate aste-au fost,

atunci e musai şi credinţa

că Tatăl M-a trimis c-un rost:

 

Sunt adevărul, calea şi viaţa

pentru acei ce-Mi dau crezare;

de-or trece cerul şi Pământul,

a mea învăţătură moarte n-are!

 

Un sol grăbit vesti decesul

în timp ce discutau astfel,

şi tatăl se pierdu cu firea,

deşi El susţinea c-a adormit niţel.

 

Acasă mama hohotea

lângă micuţa în sicriu,

iară mulţimea băgăreaţă

pe Mesia-L făceau capiu

 

pentru vrăjeala c-ar dormi,

când e vizibil că s-a dus.

– S-o-nvie, între ei cârteau,

dacă e Fiul Tatălui de sus.

 

Atunci Iisus dădu afară

acea mulţime fistichie

şi doar rosti „Talita cumi!”,

că-ndată moarta fu iar vie,

 

spre a părinţilor îmbucurare

după atâta plâns şi jele.

– Cred, Doamne! a strigat Iair.

Ajută necredinţei mele!

 

Cu mâna pe capul copilei

din gheara morţii de-abia smulsă,

Iisus le spuse că a lor

e-mpărăţia-n cer promisă:

 

– Aflaţi, grăi El mai la urmă,

că numai cin’ se va smeri

– aidoma acestor prunci –

răsplata-n ceruri va primi.

 

Dar vai şi-amar de-acela care

împinge pruncii la păcat!

Mai bine-ar fi să se înece

cu un pietroi de gât legat…

George  PETROVAI