Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » CARTEA CA BLAZON

CARTEA CA BLAZON

CARTEA CA BLAZON

s(ă) s(ă) știe….”

( din bogatele înscrisuri pe cărțile vechi românești….)

Primăvara lecturii la români. Fragmente de cotidian în spațiul carpatin sec XVI-începutul sec XIX, Teodora Fîntînaru, Editura Academiei Române, 2020, București

Imaginea care îmi revine, cu insistență, în minte este aceea a unei mîini ”îndrăgostite”* ( * ca ”pandant” semantic la ”le discours amoureux” al lui Roland Barthes!) de carte. Spun bine. Gestul pe care Teodora Fîntînaru, pe atunci director al bibliotecii Municipale Focșani, l-a făcut, arătîndu-mi cu ce delicată pasiune răsfoiește file de carte, în/ cu dorința de a strînge/accede (la) ”comori de spiritualitate”, simboluri/ taine de armoarii ( De unde, poate, Cap. Heraldică și poetică. În: Vitralii patinate: (În)semne ale cărții vechi românești, Teodora Fîntînaru, Ed. Andrew, 2010, Focșani). Este acesta un semn al livrescului. Pe care, iată, autoarea încearcă să-l de-codifice în multiple semnificații/ ”completări semantice”. A fost textul cu care am început lectura cărții amintite. Atrasă de valorile semanticii.

Aș spune CARTEA CA BLAZON.

”(…) cartea veche sau cartea în timpurile de demult. (…) rolul ei de matrice a culturii scrise (…).” (p. 12, op.cit.)

De unde, interdisciplinaritatea ”impusă”; istoriografie, artă, viață publică, viață privată!

Împărtășesc aceeași îngrijorată opinie:

 

”Și, deși manualele școlare au prezentat (prezintă și astăzi?) mai întotdeauna vârfuri ale literaturii și tipăriturilor mostre vechi, o scurtă istorie a cărții românești în contextul celei universale încă își mai așteaptă rîndul în programele școlare” (p. 13, ibidem).

Da. Autenticitatea spiritualității (românești). Încercăm să ne ocupăm de aspect.

Remarc o atitudine ”incisivă” fără a fi ostentativă.

Cum pentru mine, actul lecturii este imperios personal, intim legat de ființa-mi (lăuntrică), pentru că tot atît de personal precum actul de a scrie, nu agreez ”lectura publică”. Nici recitările.

Așadar, ”Așadar, intenția acestei lucrări este de a recompune o imagine a cărții și a lecturii în spațiul privat (s.n.), un status al mediului livresc la nivelul elitelor sau, după caz, și al altor stări care, indivizi sau generații-care(sic!)- și-au însușit cultura cărții prin atitudini, practici, locuri, metode și modele” (p. 16, id.).

O întreagă ”panoplie”, așadar!

Trecem peste docta și impusa prezentare a ”metodei de lucru”- atît de dragă ”tehnicii” universitare/ academice și ”statutului” lucrării de față, pentru a ne adînci în lectura propriu-zisă a cărții.

Au plaisir de vous lire!

O interesantă interferență cu literatura franceză de la care se și revendică, de altfel, termenul de livresc (<livre, fr.=carte.rom):

Cartea, (…) decodor al sensibilităților istorice și culturale din secolele XVI- XVIII în Europa occidentală, mai ales cea franceză și, pe cît va fi posibil, în spațiul românesc” *(p. 52, id.).

 

Da, pasiunea pentru heraldică este, așa cum prevăzusem, extrem de prezentă.

Prilej de ”incursiuni”, cultură, istorie, artă…și de interpretări.

”De asemenea, ceea ce în heraldică se numește ”atribut iconografic” 80 se poate aplica și cărții în pictură, mai ales că multiplele ipostaze în care se află aceasta în compania cititorului, în spațiul său privat- care ne interesează aici, determinat sau improvizat, întâmplător sau deliberat- poate construi și ierarhiza ceea ce Michel Pastoureau definea drept o ”societate iconografică” 81 plecând de la diversitatea și conglomeratul de atribute iconice expuse într-o obligatorie logică a imaginii” (p. 53., ibid., s.n.).

”Spațiul (…) privat” este, desigur, parte a blazonului. Personal. Și ține, prin imagine, de Artă.

În ce măsură CARTEA poate deveni ceea ce este de fapt, OPERĂ DE ARTĂ, putem vedea în editările scriitorului și traducătorului fără seamăn, inegalabilul Romulus Vulpescu. Amintesc doar de Balade. Cîntece. Carole. Lamente. Rondeluri, selecție, echivalențe, machete, grafică Romulus Vulpescu, Univers, București, 1975- bilingv; Ubu rege, Alfred Jarry, E.P.L., București, 1969, Traducere Romulus Vulpescu; Pajere. Aigles royaux, Mateiu I. Caragiale, Équivalences françaises, Romulus Vulpescu, C. R:, București, 1983, bilingv.

Întru Spiritualitate, evident, nu există diferențe temporale, virtutea de căpătîi a acesteia fiind dăinuirea în Eternitate.

Cartea, prin titlu, legătură, ilustrații, prin număr sau raritate, devine pentru deținătorul ei, cumpărător, comanditar, un mijloc de blazonare a acestuia, de identificare a acestuia cu epoca” ( p. 69, id., s.n.)

Da, cartea ca blazon, ca identitate. A individuației în actul scrierii, lecturii, interpretării. Adică a devenirii ca individ. A nu se confunda ”individualitatea”- cu conotații egoiste- cu individuația, proces necesar al împlinirii spirituale.

Și: ” Așadar, am încercat să arătăm că ilustrația la cartea veche românească reprezintă un exemplu metonimic de decodare diacronică, evenimențială și culturală, un demers cazuistic asupra ritmului, tipului, modului de percepere și exprimare a spiritului românesc, asupra particularităților acestuia, diferențelor, dar și limitelor ideologice de înnoire și asimilare ori schimb cultural” (p.81, id.)

Ne vom păstra în ”urma” lăsată de încercările de ”decodare diacronică, evenimențială și culturală (…) a spiritului românesc(…)”, cum declară autoarea cărții amintite, fără a da curs divagațiilor, interesante de altminteri, referitoare la ”separările de gen” ilustrative în literatura….franceză! Incursiunile sunt, probabil, datorate sursei de referință a termenului ”livresc”(<livre.fr = carte.rom), dar și acumulărilor culturale ale atîtor ani de bune practici culturale- le reamintim, odată în plus, ca fiind remarcabile activități organizate și întreținute de întreaga echipă managerială și nu numai a Bibliotecii Municipale Focșani; a se vedea și menționarea din Lăncii de lumină/ Lance(ment)s de livres sau lansări de carte, Virginia Bogdan, Armonii culturale, Adjud, 2016)– în managementul

………………………………………………………………………………..

(* A se vedea o altă ”interferență” grăitoare a spiritualității franceze cu cea română, în studiul Vérité du/et discours/ /Étude Sur ”La Quête du Graal” & ”Jeunesse sans vieillesse et vie sans mort”, Virginia Bogdan; publicat în Cahiers de poésie, Joseph Ouaknine, # 40, # 41, # 43. Căci, ”vechimea”/ Cartea, Cuvîntul scris, livrescul, adică, uzul ”personal”, actul privat de lectură și poezie al cărții ne conduc spre…Spiritualitate!)

Bibliotecii Municipale Focșani, al cărui director a fost Teodora Fîntînaru vreme de 18 ani. Cu rodnice rezultate.

 

Oare ne vom lămuri, pînă în cele din urmă, de ce: ”Primăvara lecturii la români”?! (s. n.).

Foarte inspirată imaginea copertei care ”traduce” originea cărții și învățăturii românești : Tiparnițele bisericești- aceea de la Biserica Trei Ierarhi, Iași dă mărturie arhivată, 1643; iar ca Cel Dintîi Învățător- Iisus Hristos și Cartea Vieții. α și Ʊ. Învățătura Vie.

Lucrătoare.

Nu este nici o îndoială că paralela ”livrescă” între primele cărți în/ din română și cele din franceză dovedește, fără tăgadă, caracterul/ proveniența ecleziastică.

Din dragoste față de Dumnezeu și pentru binele obștesc al întregului popor creștin și al nostru înșine, pornind de astăzi, cîtă vreme Dumnezeu ne va da întregimea minții și putere, îl voi sprijini pe fratele meu Carol aici de față (…)” (în: Serments de Strasbourg, Jurămintele de la Strasbourg– primul text în franceza veche ( de la 841)- (pp. 18-19, Istoria literaturii franceze, Sorina Bercescu, E. Șt., București, 1970) -; așadar, cu o diferență de vechime apreciabilă, față de primele înscrisuri în limba română!!! Fiecare cu o evoluție proprie. Remarc, odată în plus, asemănarea între Les chansons de geste/ La Quête du Graal și basmul unic Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, care au în comun aceeași SPIRITUALITATE. ( V. studiul amintit).

Căci spre ce altceva ne conduce CARTEA- cu valențele toate, îndelung observate de către autoare, dacă nu spre eterna spiritualizare?!

Poate așa să explicăm și….”primăvara lecturii”…Ca o veșnică re-naștere?!

CARTEA- ca BLAZON. Și

CARTEA- ca /și CREAȚIE.

A scrie și a vorbi. A citi. Sunt acte EMINAMENTE UMANE.

Aș trece peste ”falsele” discriminări masculin/ feminin- ca și peste ”literatura de provincie” vs. ”literatura de centru”?(sic), la fel ”literatura națională” vs ”literatura (inter)- națională”?!, oprindu-mă la păguboasa delimitare atribuită lui Montaigne ”reprezentantul unei societăți masculine care ”Nu pune niciodată problema unor schimburi intelectuale, unui comerț al spiritului favorabil dezvoltării prieteniei conjugale (…)” (p. 102, id.)

Desigur, clasicismul francez a adus în prim plan un Mizantrop, subiect de comedie. A cărui prezență pe ”scena literară” face mai ușoară ”trecerea” către ceea ce mulți frustrați socotesc necesar ” să catalogheze drept ”literatură feminină” ca fiind o ”producție de ordin inferior”! (sic). CUI?!!!

În nu mai puțin de ”modernul” secol XX, se folosea termenul PEIORATIV de ”poetesă”, uitînd, sau MAI DEGRABĂ neștiind că, de fapt, ”poètesse” este un cuvînt francez care desemnează un subiect/ SUBIECT de gen feminin. Nimic mai mult. Nimic mai puțin. Menționez și varianta acceptată în literatura franceză ca fiind corectă -fără ”grad de comparație”- ”professeur/ professeure”; ”auteur/ auteure”, distincția fiind doar aceea ce gen al substantivului!!! Și DEPLINĂ ”eagalitate” calitativă!!!

”Faire le commerce de lesprit” este, de fapt, o sintagmă care s-ar traduce (corect) prin a ”frecventa spiritul”. ( Faire le commerce des gens instruits= a frecventa oameni instruiți). Deci mult mai apropiată Spiritualității și nu….”comerțului”! Că literatura ca și Cartea aparțin Spiritualității este de toată evidența. Mizoginismul, mizantropia …sunt atitudini partinice reprobabile. Revolute. Preponderența masculină se explică, iată, prin aceea a tipăriturilor monahale pe care le-am pomenit. Exclusiv. Iar ”livrescul ecumenic”- fericit termen folosit de Teodora Fîntînaru, prin conținutul său ne ajută să ”deducem doar că în ceea ce privește pe Doamnele de la Curțile românești și compania lor feminină, acest exercițiu al cititului și al scrisului reprezenta (…) un tip de livresc ecumenic, manifestat prin lectura sau ascultarea textelor religioase (…).” (p. 130. id.). Deci o participare activă.

Cartea Nu poate fi ”decorativă” decît, poate, în măsura în care se urmărește disimularea unei absențe flagrante a încărcăturii sale sacre.

”Fragmente de cotidian în spațiul carpatin: sec. XVI- începutul sec/ XIX”. Perioada menționată coincide cu multiplicarea tipăriturilor grație descoperirii tiparului, dar și, îndrăznesc să spun, în același timp, a ”exoterismului” ( Fig. 4- cap. V, ”Lectură cu voce tare”,Fig. 5, cap. V, ”Mesagerul”), ”datorat” ravagiilor renaștentiste, vs ”esoterismului”, cap. V, Fig. 3, ”Bătrână citind biblia” 1630.

Topografia cărții detaliază atribute bibliotehnice, importante, desigur, în ”economia cărții” în atenție, util ”instrument”, apanaj al exercițiului bibliotehnic.

Aflăm, la subsolul paginii 140, nota 318, care era ”dotarea” dintr-o ”canțilerie” a vremii (sec. XVIII). Precum și cum lucra ”ispravnicul județului (” parcă-l văz pe marginea patului, lîngă scaunul cu două lumînări de seu în două sfeșnice de alamă cu mucări. Condicaru, în picioare, îi citea jălbile, întingînd peana de gâscă în călimara de la brâu, ca să scrie hotărârea ispravnicului.”300 (p. 140, id.).

Ei, bine, repet ceea ce am mai afirmat: numai cine a învățat să scrie și să citească la lumina lămpii/ lumînării va prețui CARTEA așa cum se cuvine!

De remarcat, de asemeni, importanța pe care CARTEA a avut-o în viața românilor:”nevoia de carte a contribuit totdeauna la unitatea de credință și de neam: (…)” ( p. 142, id., s.n. ).

”Cărțile purtate cu sine mai reprezentau și prelungirea unei atmosfere familiale care, suspendată temporar în timpul deplasărilor, întreținea într-un mod silențios și protector memoria afectivă a posesorului lor” (p. 141, id.).

O foarte atentă și sensibilă observație a vieții culturale ne dezvăluie ceea ce se ”întîmpla” în societatea românească a vremii: ”bibliotecile domnești”, ”locuri ale studiului privat”, ”mici secretariate ambulante”, ”cărți purtate cu sine”, ”texte afișate”, ”chilia ca loc al rugăciunii și al lecturii în simplitate”, ”lăzile de zestre”, ”cartea ca dar”, ”daniile de carte”, ”cartea ca instrument al spăseniei”, ”cartea ca dar interpersonal”, …lista continuă cu nesperate ”valențe”!

Dar, de subliniat este faptul că, printre atîtea ”veleități”, care marchează viața societății românești, schimbul cultural de notorietate și care mă îndreptățește să afirm, odată în plus, că termenul de ”cultură” nu trebuie discriminat este acela că pe frontispiciul Bibliotecii Sorbonne, Paris, se află înscris numele lui Dimitrie Cantemir, domn și cărturar de prestigiu, întărind concluzia la care am ajuns în finalul studiului amintit (Vérité du/et discours). CARTEA aparține spiritualității, sacralizării, chiar dacă ne despart secole de civilizație!

Dat fiind că Universitatea Sorbonne își are obîrșia în Evul Mediu iar Domnul Cantemir ”aparține” secolului al XVII-lea!

Dacă în epoca Renașterii Universitatea Sorbonne cunoaște o ”înflorire” a științelor naturii, a limbilor moderne (pe lîngă latină, arabă, greacă, ebraică), în secolul XVIII român, eforturile de a perpetua starea Cărții sunt vizibile și de apreciat și astăzi:”Cartea aceasta a Eșirii aceasta o am scris eu Samoil Klain de la Sad în Blajiu în casa preotesei văduve a răposatului popa Dan, în anul 1790, pre ce vreme mănăstirea era spital sau bolnăvărie pentru oaste, cînd era bătaie cu turcii, și noi călugării nu puteam lăcui în mănăstire” 336 ( p. 145, id.). Sau: ” Această carte s-au scris di preafericitul părintele nostru Iosif. Când au fost petrecătoriu în pustie cea mai adâncă, unde n-au văzut om trii ani, au scris atunci Ivanghelie, Apostolu […]. Atîta osârdie au avut că în loc de lumânări scrie cu bețișoari di metanii, făce așchioare…” 337 (p. 145, id.).

Cartea din ”lăzile de zestre” dă mărturie indubitabilă a statutului Basarabiei- parte a ROMÂNIEI la 1792 (sec. XVIII)!: ” Această Psaltire în verșuri a fost a răposatului socrului meu… protopop(ul) Sorocii, dată zăstre de la socrul său. Apoi sfinție sa me-au dat-o mie […]” este însemnat, la 10 martie 1792, cartea fiind la a doua generație dată de zestre pe linia socrilor cu funcții ecleziastice” 340 ( s.n.,p. 146, id.).

Asta spune ”o însemnare pe cărți, de-acum mai bine de două sute de ani” (p. 146, id.).

Teodora Fîntînaru stăpînește o varietate lexicală extrem de sugestivă.

Cum, însă, lucrările ”doctorale” sunt mai mult sau mai puțin, adesea, opere de creație personală tributare opiniei îndrumătorului și citatelor ”maeștrilor”, fără de care par a nu avea ”greutatea științifică/ girul științific” și această din urmă culegere de texte vechi este ”încărcată” cu trimiteri care, de multe ori, îngreunează parcursul ”lectorial”- ca să folosesc un termen mult prea uzitat în carte.

Că este așa o dovedește și fragmentul de mai jos:

Într-un interesant studiu al lui Carlo Giuzburg, cu funcție de prefață la cartea care l-a făcut celebru pe morarul Menocchio 413, autorul analizează, comparativ, puncte de vedere ale unor cunoscuți specialiști- Robert Mandrou, Geneviève Bollème, Mihail Bahtin, Michel Foucault- despre conceptul de cultură populară, termen ambiguu, față de care aceștia au uneori poziții diametral opuse” ( s.n., p. 173, id.)

Ambiguitate” dezambiguizată de semioticieni. Michel Foucault însuși vorbind despre: ”…le discours n’est plus que le reflet d’une vérité qui assiste à sa propre naissance”3 (L’ordre du discours, Michel Foucault, Gallimard, 1971- versiune română: Ordinea discursului, Michel Foucault, Eurosong & Book, 1998, p. 41: ” discursul nu mai este decît reflectarea unui adevăr care asistă la propria sa naștere”), iar Vladimir Propp, Morphologie du conte, Gallimard, 1970, Paris, p. 178, reiterînd, în studii arhicunoscute în mediul de structuraliști, lingviști, semioticieni și inițiați: ” îl ne s’agit pas, non seulement, d’une origine populaire, mais îl ne s’agit non plus d’une origine au moins humaine. La seule chose qui puisse être populaire est uniquement le fait de la ”survie” alors que ces éléments appartiennent à des formes traditionnelles disparues; (…)5 **

NU avem, așadar, de-a face cu ”imaginar popular”! De aici, ”ambiguitatea” termenului de ”cultură populară”. Am explicat pe larg în studiul menționat.

Cuadratura cercului ”rezolvată”, mergem mai departe. Nu foarte departe însă.

Exoterismul a expus ”opera” sa riscului de a fi ”inchizitoriat”, condamnat drept ”erezie”, cărțile arse, interzise.

…………………………….

** ” nu este vorba, nu numai de o origine populară, dar nu este vorba nici măcar de o originine măcar umană. Singurul lucru ce poate fi popular este numai faptul ”supraviețuirii” cînd de fapt aceste elemente aparțin formelor tradiționale dispărute; (…)5. (s.n., t. n. ).

Cine, ce, unde, când, cum?” sunt, mai degrabă, coordonate ale COMUNICĂRII, decît ”întrebări(le) consacrate ale pragmaticii”.

Și bine, tare bine ar fi dacă s-ar impune, în regulile ”discursurilor” din zilele de azi, menajîndu-ne de atîtea și atîtea ne-adevăruri rostite din ”dorul de a se auzi vorbind” al multor specimene de pe scena istoriei!

Prin ”discurs”/ discours, poieticienii numesc ”textul”. LOGOS-ul care dă naștere textului. ( ”Le discours qui assiste à sa propre naissance” apud Michel Foucault).

Pitorescul limbajului din limba româna veche atestă și formarea ca limbă a graiului- față de ce trebuie să fie cuvîntul ”corect” din perspectiva ”distanței” de secole în evoluția către o limbă literară română- dar și a autenticității sale românești.

Textele transcriu vorbirea, deci exprimarea orală care, grafic, dă loc multor neconcordanțe de ordin gramatical. Refăcînd, însă, în gînd, graiul de atunci, refacem o întreagă societate românească în care primează grija pentru CARTE.

Observațiile autoarei, în noianul de citate sunt pertinente și dovedesc o îndelungă și pasiona(n)tă practică a lecturii. Fie din surse directe, fie prin ”filiera” antecesorilor, bibliografie consacrată.

O altă însemnare arată, și ea, că mai numeroase erau cercetările decît laudele la învățătură:”Fiule, când înveți carte, învață bine, nu te mozăci, nici te încurca cu mintea, dzicându că, cumu oi învăța, așa hi învățată, ca să-mi pot chivernisi…Căci cartea nu este lucru pământesc ca să-l cioplești cu barda, ci iaste duhu datu de la D(u)mn(e)dzău, ca să-l lucrezi cu mintea….” cum apare pe un Apostol la 1745, scrisă de Hagi Serafim, ieromonahul, at Rarău.

Și astăzi, ca și atunci” (p. 257, id.).

Într-adevăr, ”și astăzi, ca și atunci”!

Cartea, de la ”rolul de mediator la nivelul comunităților (…)”, la acela de ”factor de delimitare socială și intelectuală din ce în ce mai selectiv”(p. 261. id.) nu este decît, prin ”studii de acest fel, dinspre imagine spre text mai aproape de o psihologie a lecturii (…)” (p. 261, id.).

Quod natura relinquit imperfectum ars perficit” (ceea ce natura lasă nedesăvîrțit desăvîrșește arta), se spune în alchimie”( Amintiri, vise, reflecții, C.G.Jung, Humanitas, București, 2017, p.296 ). Ceea ce ilustrează perfect rolul de co-creator al omului la creația divină. ”(…) omul este indispensabil pentru desăvîrșirea creației, ba mai mult- că el este de fapt cel de-al doilea creator al lumii, că abia el dă lumii ființa obiectivă. (…). Abia conștiința omului a creat existența obiectivă și sensul, și astfel omul și-a găsit locul indispensabil în marele proces al ființei”( op.cit., p. 297)

Actul de individuație. Căci, actul de a scrie, a citi, a vorbi este EMINAMENTE UMAN

Ceea ce textele și valențele evocate ilustrează DEPLIN, așa cum și Teodora Fîntînaru a conchis: ”Astfel, cartea, lectura și scrisul ca obișnuințe private, între altele, iau forma istoriei, însoțesc și se confundă uneori cu ea, unele practici ale acestora ajungând până la noi” (p. 264, id.).

Așadar, Cartea ca Blazon!!!

N.B. Reiterez, cu titlul de necesitate de prim ordin, ceea ce și Teodora Fîntînaru spunea, la începutul cărții :”Și, deși manualele școlare au prezentat (prezintă și astăzi?) mai întotdeauna vârfuri ale literaturii și tipăriturilor mostre vechi, o scurtă istorie a cărții românești în contextul celei universale încă își mai așteaptă rîndul în programele școlare” (p. 13, ibidem).

Virginia Bogdan