Odată am găsit pe o câmpie un cocor ce mi se părea că suspină ca un om. Era în noiembrie, venise demult toamna, căzuse un pospai de brumă, o negură vineție și umedă acoperea până la un pas depărtare priveliștea din jur…, puteam călca pe biata pasăre înghețată, bolnavă și părăsită, căci n-o zărisem, dar am auzit un fâlfâit de aripi și deîndată am şi văzut-o târându-se în calea mea, la marginea drumului pe care mă purtam cu gândul pierdut prin griji lugubre, către o casă ţărănească, veche, scundă, cu prispă surpată, cu două geamuri oblice şi mici, ca doi ochi galbeni, căci se înserase, iar la lumina unei lămpi mă aştepta cineva, cu foc vijelios în vatră şi vin ca mura pe masă, într-o ulcică de lut…!

O frânghie de fum se împletea în sus din gura hornului casei, având rostul unui far de la ţărmuri pentru hoinarii de altădată ai mărilor, căci prin locurile acelea casele abia se zăreau de sub tufe sălbatice şi erau foarte rare, iar cea la care poposeam eu era singuratică, departe de sat şi aproape de coclauri pustii!

Am ridicat în braţe cocorul, l-am vârât sub haină, la sân, şi l-am dus la căldură în casa-n care s-au depănat poveşti şi-nainte de a se urzi şi după ce nu s-a mai urzit cea a mea – de la un timp eu n-am mai trecut pe acolo. Cât însă am ştiut ce se întâmplă la casa de la margini de coclauri, pribeagul cocor muribund, pe care l-am încălzit lângă inimă şi l-am lăsat într-un ungher de casă în care dogorea o sobă cu vatră şi pâlpâia un suflet omenesc bun cu cine-i trecea pragul, fie chiar şi vorba de un cocor, cocorul n-a plecat nici el, în mod sigur…! I s-a făcut un cuib jos, într-un chiler spărcuit până afară, precum un zid cu crenelurile întoarse la pământ, pentru că să zboare n-a mai fost niciodată cu putinţă, deoarece, de pe urma cine ştie căror chinuri prin care trecuse se alesese cu aripile vătămate…, i s-a dat apă, hrană şi-a avut parte de milă, iar de aceea, poate că va fi rămas acolo până când casei, femeii, ori lui le-o fi venit vremea. Poate că într-o zi scunda casă o fi ajuns nestăpânită de nimeni iar acum poate că nici casa n-o mai fi pe furci şi-i înveleşte mormanul ei de moluz iarba câmpului şi troienele iernii, căci femeia de mult nu mai este…!

Nu mi-aş fi mai adus poate aminte de casa scundă, cu şuviţă împletită de fum la gura hornului, geamuri oblice şi galbene, prispă surpată, foc în vatră, ulcică de vin ca mura pe masă, nici de coclaurile ce-o-nconjurau, nici de femeia ce-o stăpânea, nici de cocorul cu răni, pripăşit din grija mea în cuibul din chilerul gol pe care-l găuriseră jivinele de pripas pe la case sărace…, dacă într-o zi n-aş fi ascultat o melodie populară ce mi-a zguduit sufletul, interpretată de cine mi-l pansează de o viaţă: Maria Dragomiroiu…! Se numeşte „Nu lăsaţi pe drum părinţii”! Textul ei este dramatic şi se împleteşte în asemănare cu destinul femeii sărace de la casa în ruine, pitită la marginea pustiului, ce mă primea în seri uitate de demult, ca să-i frâng urâtul şi singurătatea. Avusese şase copii – cinci înaintea poposirilor mele pe la ea şi unul de prin timpurile în care poposisem cu un cocor în braţe. N-aş putea şti la cât timp după ce, într-o zi, eu nu i-am mai intrat pe poartă, iar unul după altul copiii toţi i-au plecat cine să ştie prin ce unghere de lume şi nu s-au mai întors decât rar, femeia, în amara singurătate, alături de cocorul meu, ori poate nici cu el, a murit – aceasta am auzit când într-o zi, trecând pe acolo am găsit casa bătută în scânduri şi dărăpănată muribund, iar în mijlocul satului am căutat să aflu într-un petec de cimitir înăduşit în iarbă şi tufe vreo cruce putrezită la capul ei. N-am găsit…!

Iată de ce cântecul „Nu lăsaţi pe drum părinţii”, glăsuit cu jar la inimă de Maria Dragomiroiu, îmi aprinde conştiinţa şi doar ulcica de demult, cu vin ca mura ar mai putea-o stinge…! Toate cântecele artistei mirabile Maria Dragomiroiu, una dintre cele mai iubite cântăreţe românce de muzică populară şi folclorică ajung la inimă, unele mângâind ca o catifea, altele arzând ca o flacără albastră, pentru ca, din nou, un alt cântec frumos, vesel, să înflorească la loc inima, căci nici Maria Dragomiroiu, nici cântecele sale nu lasă omul trist, în lungă zbuciumare, ci-l înveseleşte iar, după ce varsă lacrimi.

Este o artistă ce-a coborât cu un car tras de o stea din vârfurile Carpaţilor noştri îmbrădiţi, sărutate de cerul ce i-a dat de la sine ochii, în timp ce văzduhul i-a dat glasul. Apoi a aşezat la vatra gliei româneşti cântecele sale şi le-a încimentat într-o fundaţie deasupra căreia a clădit o scară pe care, de atunci şi până azi neamul românesc urcă la ceasul bucuriei sau jalei sale până în braţele Lui Dumnezeu. De dragul cântecelor Mariei Dragomiroiu şi al Mariei Dragomiroiu, neamul românesc atinge inima Lui Dumnezeu cu obrazul său şi cu buzele sale şi devine mai bun după aceea, mai frumos la suflet, mai curat la conştiinţă, mai blând la gând…!

De dragul cântecelor Mariei Dragomiroiu, al cântecului „Nu lăsaţi pe drum părinţii”, în primul rând, fiii poate nu s-or mai înstrăina de cei ce le-au dat viaţă şi nu şi-or mai uita părinţii…!

De curând, la Sala Palatului, cu ocazia spectacolului omagial Dan Spătaru, organizat cu înaltă implicare sufletească de către prezentatorul Octavian Ursulescu şi Sida Spătaru, am reîntâlnit-o pe minunata artistă Maria Dragomiroiu. Parcă am de atunci inima mai bogată cu iubire, parcă mi-s ochii mai iscoditori prin amintiri triste sau fericite…! Parcă îmbrăţişarea mea cu artista e în locul îmbrăţişărilor ce nu mi se vor mai da niciodată…, în această îmbrăţişare e căldură şi bucurie…! Nu se întâmplă, în ce o priveşte pe Maria Dragomiroiu, să facă gesturi de formalism, este aptă şi doritoare să cuprindă în braţe o sală vastă, plină de spectatori, pe toţi urcându-i din braţele sale la îmbrăţişarea braţelor Lui Dumnezeu…!

Aurel V. Zgheran

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Facebooktwitterby feather