Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Mihai CABA: În vizită, „acasă” la „Duduia” Otilia Cazimir

Mihai CABA: În vizită, „acasă” la „Duduia” Otilia Cazimir

În vizită, „acasă” la „Duduia” Otilia Cazimir

 

E 12 februarie 2024. E ziua când se împlinesc 130 de ani de la naşterea Otiliei Cazimir, poeta „sufletelor simple”, a „trăirilor pure”, a copiilor, după cum mai este ea percepută, deopotrivă, de critici şi exegeţi, de generaţiile întregi de cititori care s-au dedulcit cu îndrăgitele sale versuri, în care, „poezia ei, în folosul celui mai nelipsit lirism, este pură şi plină de voluptoase arome”, după cum afirma în „Istoria” sa, cu autoritatea-i imbatabilă şi strălucitul istoric şi critic literar, George Călinescu. De altfel, istoriografia literară românească îi recunoaşte Otiliei Cazimir, pe baza întregii sale opere literare, meritele de a fi fost poetă, prozatoare, publicistă şi traducătoare, aşezând-o în galeria marilor scriitori români ai secolului al XX – lea.

De aceea, în spiritul împământenitei tradiţii a Cetăţii ieşene de a-şi cinsti înaintaşii, poate că la acest deosebit moment aniversar s-ar cuveni cel mai bine, ca pe un binemeritat omagiu, să-i facem Otiliei Cazimir, „Duduia”, cum îi spuneau cândva ieşenii, cu profund respect, o vizită la ea „acasă”, acolo unde, între anii 1898 şi 1967, a trăit şi a creat şi acolo unde spiritul său inconfundabil sălăşluieşte mereu viu şi pur, înfăţâşîndu-i-se cu drăgăstoasă primire tuturor acelora ce-i trec pragul.

Aşadar, să-i dăm curs pornirii noastre sufleteşti de a ne îndrepta paşii spre Iaşi, în zona Bucşinescu, din apropierea Bisericii Zlataust, ce mai păstrează, în ciuda modernismului actual, încă din urmele sale arhaice şi să poposim la casa de pe strada (azi) Otilia Cazimir nr.4, devenită din 10 iunie 1972, Muzeul „Otilia Cazimir”, aparţinător Muzeului Literaturii Române Iaşi. Ce ziceţi de această idee aniversară? Să-i dăm, dară, curs…

Deschizându-i cu sfială portiţa şi suind cele câteva trepte ale aleii suitoare înspre casă, vom putea admira pe partea dreaptă bustul Otiliei Cazimir, sculptat de maestrul Dan Covătaru, amplasat pe un soclu de beton nu prea înalt, dar potrivit în raport cu înălţimea acestei case.

Imediat după bustul scriitoarei, ne vom opri să citim placa de marmură albă montată pe peretele exterior al casei, pe care au fost gravate numele şi anii vieţuirii scriitoarei, dar şi inspiratul „mesaj poetic” al Otiliei Cazimir, de întâmpinare a vizitatorilor:

Când o fi să mă duc, să mă duc,

Pentru voi am să-ntârzii din mers,

Să mai rup, să mai fur, să v-aduc

Câte-un gând, câte-un vis, câte-un vers.

 

Pătrundem în holişorul de intrare cu sufletul răscolit de lirismul versurilor citite, dar readus imediat la normalitate de bonomia bunei primiri a Doamnei Lucia Enea, custodele muzeului, care şi-a început explicaţiile cu istoricul acestei case, construite pe la junătatea veacului al XIX-lea şi apoi vândută, la 1898, familiei de învăţători Ecaterina (n.Petrovici) şi Gheorghe Gavrilescu din localitatea Cotu Vameş, de pe lângă Roman, acolo unde, în urmă cu patru ani, la 12 februarie 1894, se născuse Alexandrina Gavrilescu, cel de al 5-lea copil al familiei, Astfel, întreaga familie Gavrilescu s-a mutat la Iaşi, găsindu-l tocmai bine potrivit pentru învăţătura copiilor săi.

La vremea învăţăturii Alexandrina, pe numele de alint, Luchi, va deveni eleva Şcolii Domneşti, după absolvirea căreia va urma cursurile Liceului de fete „Oltea Doamna”, unde începe să compună primele sale „poezioare”. În 1912, timida elevă „oltistă” trimite la revista „Viaţa Românească” una dintre ele, pe care a iscălit-o cu …***. Urmare firească, pseudonimul literar, Otilia Cazimir, i-a fost „năşit” de Garabet Ibrăileanu şi Mihai Sadoveanu şi cu acesta va intra definitiv în literatura română.

În afară de holişorul de intrare, în celelalte două camere amenajate ale muzeului sunt oferite vizitatorilor, într-o ambianţă ospitalieră peste trei sute de exponate autentice, între care : fotografii, manuscrise, volume cu dedicaţii ale scriitorilor vremii, biblioteca şi biroul, lucrări de artă, picturi cu portrete ale scriitoarei, peisaje ale naturii înconjurătoare şi sculpturi ale maeştrilor Victor Mihailescu-Craiu, Nicolae Constantin şi Dan Covătaru, icoane cu ferecături din sec. XVII, primite de la bunicul dinspre tată, Gavril Casian, preot la Roman, umbreluţa de soare japoneză, confecţionată din bambus şi mătase, un goblen lucrat de mama sa, având dedicaţia înscrisă „pentru Luchi”, o rochie, un şal şi pălării de soare purtate de scriitoare în ultima parte a vieţii sale, scoarţe şi câte altele, cu toate întregind cum nu se poate mai expresiv atmosfera de viaţă şi creaţie literară a scriitoarei Otilia Cazimir, păstrându-i-o pe mai departe vie şi neştearsă de trecerea timpului.

Este suficient să-ţi arunci doar o prvire fugară peste biroul de lucru al Otiliei Cazimir şi văzându-i acolo „cele două perechi de ochelari, călimara cu cerneală şi tocul de scris, mapa de lucru, în care obişnuia să-şi facă însemnările, teancul de scrisori şi ultima ediţie a operei lui George Topârceanu, cu dedicaţia lui C-tin Ciopraga”, ca să-ţi poţi da seama că, din clipă în clipă, „Duduia” Otila va sosi grăbită să-şi reia scrierile întrerupte…

Aici, în abianţa acestei case dragi, înconjurată de verdeaţă, plină de zorele, muşcate şi tufe de liliac, Otilia Cazimir a vieţuit, a scris şi a publicat volumele de poezii: „Lumini şi umbre”(1923), „Fluturi de noapte” (1926), „Cântec de comoară” (1931), „Jucării”(1936) ş.a., volumele de proză: „Din întuneric. Fapte şi întâmplări adevărate” (1929), „Grădina cu amintiri” (1929), „Licurici” (1930), „În târguşorul dintre vii” (1939), „A murit Luchi” (1942), „Prietenii mei scriitorii” (1960), „Albumul cu poze” (1967) ş.a., literatură pentru copii: „Baba iarmă întră-n sat”(1954) ş.a.. Aici a tradus peste 50 de volume din rusă: Cehov, Tolstoi, Kuprin, Gorki, dar şi Guy de Maupassant, din franceză. Şi povestirea merge mai departe…

În timpul vieţii, cu început din 1912 la cenaclul „Vieţii româneşti”, între„duduca” Otilia şi George Topîrceanu, redactor, va începe să se ţese o tulburătoare şi discretă poveste de dragoste, pe fondul reciproc al unei inspiraţii poetice de excepţie, continuată ani de-a rândul în tăcerea unor scrisori amoroase, până la îmbolnăvirea lui George, în 1936, de un cancer hepatic. Astfel, idila dintre ei devine publică, de îndată ce Otilia Cazimir este nevoită să se mute în modesta locuinţă a lui George, din strada Ralet nr.7, pentru a-l sprijini şi îngriji „până la ultima lui suflare”, din 7 mai 1937.

După sfârşitul lui George, complet răvăşită, Otilia n-a mai putut salva nimic, nici măcar „scrisorile de amor dintre cei doi, schimbate de-a lungul anilor, din mâinile rudelor moştenitoare”, după cum s-a confesat într-o scrisoare prietenei sale, poeta Sanda Cotovu, din Constanţa; nici aceasta neaflându-se măcar la unul dintre Muzeele celor doi poeţi îndrăgostiţi. Păcat! Dezvăluită, cu siguranţă, povestea lor amoroasă ar fi putut deveni una „la fel de frumoasă ca cea dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu”, precum conchide, cu amărăciune şi muzeografa Lucia Enea.

Premiată şi medaliată de Academia Română şi Uniunea Scriitorilor pentru însemnatele sale scrieri, nici notabilităţile ieşene nu se lasă mai prejos şi îi organizează Otiliei Cazimir, în 25 februarie 1964, aniversarea celor 70 de ani împliniţi. Luată prin surprindere, Otilia Cazimir se va destăinui: „a trebuit să-mi fac rochie, să-mi comand pantofi şi să-mi dau la reparat mantoul.” La festivitatea omagială din sala de spectacole arhiplină a Casei Tineretului, poeta emoţionată peste poate, abia a putut să „mulţumească tuturor pentru zâmbetul cald şi pentru cuvintele bune cu care m-aţi întâmpinat.” Pe atunci, ca student, m-a bucurat nespus faptul că am putut să o cunosc şi s-o aplaud pe poeta ale cărei poezii le recitam cu patos încă din anii… grădiniţei.

Peste trei ani, la 73 de ani împliniţi, în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967, la orele 2:30, inima Otiliei Cazimir (care-i făcea uneori «probleme») a încetat să mai bată, luând drumul cel fără de întoarcere al Veşnicei…

Jale mare în Cetatea ieşeană… Corpul ei neînsufleţit a fost depus în holul Casei de cultură a Tineretului, iar mitingul de doliu şi înmormântarea a avut loc sâmbătă, la orele 13, în Cimitirul Etermitatea, unde i-a fost adus un ultim omagiu de către Ion Horea, reprezentant de seamă al Uniunii Scriitorilor. De neînţeles, a fost înhumătă în mormântul de la o alee centrală, dar prea departe de mormântul lui George Topîrceanu, „alături de care ar fi vrut şi ar fi trebuit să fie”, departe de mormintele lui Ion Creangă şi Garabet Ibrăileanu…

Pe răbojul timpului nestatornic se vor împlini 57 de ani ai veşniciei…

Chiar dacă vizita, făcută „acasă” la „Duduia” Otilia se încheie aici, să ne bucurăm, totuşi, că posteritatea poetei Otilia Cazimir ne va rămâne mereu şi mereu luminoasă cu fiecare vers pe care i-l vom rosti, fie şi în gând…şi asta pentru că, după cum se exprimă şi exegeta Elena Buică: „În veacul nostru zgomotos şi cuprins de vârtejul vitezei, poeziile Otiliei Cazimir ne sună ca o muzică însoţitoare care vine de dincolo de orizont.”

Şi câtă dreptate incubă această afirmaţie aveam să aflu la coborârea aleei înspre stradă, atunci când, trecând de bustul „Duduiei”, parcă desluşeam în auz şoptitele-i versuri: „Tu nu ştii…a fost odată / o căsuţă fermecată / şi-n căsuţă-o fată mică, / un pisoi şi o bunică. // Şi-ntr-o iarnă, într-o seară, / fata s-a uitat afară / şi-a văzut cum prin perdea / Stelele râdeau la ea. O, tempora.

 

Mihai CABA

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.