Piața părea că geme de bogăția, prospețimea și frumusețea produselor etalate pe tarabele aliniate. Prin acoperișul uriaș, lumina soarelui pătrundea pe ici-pe colo. Lume multă, marfă multă, cerere mare, bani puțini! Se căutau produsele românești, fie că era vorba de ridichi de lună, salată verde, ceapă, usturoi, roșii sau rădăcinoase de tot felul, fie că în prim plan erau cartofii, fasolea, fructele autohtone sau de import, varza, ștevia, urzicile și altele numai bune pentru perioada postului mare. Și la sectorul destinat produselor lactate era aceeași situație. Este simplu de înțeles. Toate erau și sunt mai ieftine și proaspete.
În jurul pieței roia altă mulțime. Acolo vindeau urmașii țăranilor de odinioară. Veneau din cartierele mărginașe ale municipiului și din comunele învecinate. Aveau grădini și le îngrijeau să aibă ce vinde, să iese din iarnă și să-și plătească noianul de taxe și impozite. Nu aveau bani să plătească masă din piața organizată, pe care să-și etaleze produsele. Vai de ei și nu numai pentru asta, dar și din cauza lucrătorilor de poliție! Cum se apropiau aceștia, cum fugeau grădinarii, gospodarii ori țăranii, cum doriți să le spuneți…
– Sărut mâna, tușă Lina! Ajunseși de mult?
– Ajunsei, maică, răspunse cu întârziere femeia. Nu te cunoscui după glas…
– Îți iei verdețuri? Au adus urzici, lobodă, ceapă… Văzui de toate. Cam scumpă ceapa verde. Trei fire, doi lei!
– De, maică! Muncesc oamenii, dar nu au bani… Asta-i viața, ce să facem… Te-am văzut ieri. Treceai pe la poartă și te-am strigat…
– N-am auzit, tușă Lina. Zău!
– Da, unde te duceai așa repejor? Erai îmbrăcată ca de oraș…
– Mergeam la biserică… Să mă spovedesc și să dau un acatist.
– Dai acatiste? Mda, e început de primăvară, e martie… Se fac toate cele curate și necurate, din păcate, în luna asta… Dar…, ce te doare, fată? Ești tânără, ești frumoasă, ai bărbat cu salar…
– Ei, tușă Lina! Este om fără necazuri? Cu păcate sau fără, tot omul este necăjit…
– Da, ai dreptate. De una, de alta, tot omul suferă… Și? Te-ai spovedit? Când te împărtășești?
– M-am spovedit. Mă împărtășește duminică, după slujbă. Așa m-a orânduit părintele… Că și de acatist a zis să-l duc tot duminică… Era aglomerat. Lume multă aștepta la spovedit…
– Deh! Dacă ești fată cuminte, te-o împărtăși, că te iartă bunul Dumnezeu… Dă-te mai la o parte, să nu ne auză lumea! Ce treci tu în acatistul ăla?
– Păi…, să ne dea Domnul sănătate, spor în casă, să ne izbăvească la vreme de nevoie sau necaz, să ne ierte de păcate…, să nu-și piardă omul locul de muncă… De-astea de ale noastre… Și mulțumiri pentru ajutor…
– Ioană, nu te supăra pe mine! Te știu de când te-ai născut, că doar eu te-am moșit… Am auzit că omul ăsta al tău mai umblă pe alăturea… De ce nu-l treci în acatist? Să-i vină mintea, dacă a pierdut-o, nu?
– … Bine zici matale, tușă Lina, dar ce să scriu acolo? Îmi e rușine de părintele…
– Rușinea e mai mare dacă ascunzi. Trebuia s-o spui la spovedanie, fată… Să-i lumineze Domnul mințile și să-l întoarcă de pe cărările greșite, asta să scrii!
– Păi…, am pregătit hârtia… Am scris să le ardă focul de curve, că ele sunt vinovate…
– Doamne, iart-o că nu știe ce face! Cu asta nu-ți mai este rușine, fată? Ce balamuc este în mintea ta? Al tău, că se duce la curve, nu este vinovat?
– … Păi, așa m-a învățat soacra lui Vasile a lui Ghiță… E femeie bătrână și o știi mai bine ca mine… Uite, e acolo! Hai s-o întrebăm, că pe mine nu mă crezi!
Tușa Lina se uită în direcția unde-i arătă femeia cu mâna. Era acolo soacra lui Vasile, la doar trei-patru pași distanță, cu alte două vecine de ale lor, care întoarseră repede capul să se ferească de privirea ei. Atunci, intuind că ascultau, le strigă supărată:
– Fa, Titino! Veniți aproape, nu mai trageți cu urechea!
Femeile se apropiară cam rușinate. Deh, fuseseră prinse asupra faptului! Tușa Lina privi grijulie de jur împrejur și le zise după ce își dădură binețe:
– Bine, fa, Titino! Tu, femeie bătrână, înveți femeile astea să se ia după tine ca proastele? De ce le bagi în cap păgânisme? Să le îndepărteze de Dumnezeu?
– Eu? … Adică ce le-am învațat! Pe care? Ești femeie serioasă, Lino, ce-ți veni? Ai ceva cu mine?
– Auzi tu, Titino, nu-l mânia pe Dumnezeu! Fii sinceră, că nu-ți luăm noi capul! Uite, la asta, la Ioana! Să le ardă focul de curve, nu? Ai zis să scrie așa sau ba?
– Of, Lino! Ce să mai zic acuma? Așa este… Cine te poate minți pe tine? Ești femeie învățată, că ai fost moașă comunală o viață de om… Ești și credincioasă… Am zis și eu așa, că Ioana s-a plâns și nu știa ce să facă… Am auzit de pe aiurea… Doamne, iartă-mă!
– Așa se spune, moașă Lina, interveni Aneta a lui Zapciu. Că multe femei au scăpat de necazuri prin acatiste… Știi cum a murit vecinul matale, fratele răposatului Gheorghe. La șase luni după el… Câte necazuri i-a făcut muierii lui Gheorghe, știe toată lumea. A și bătut-o. Nu s-a uitat la ea că-i este cumnată și femeie văduvă. I-a tăiat salcâmii de pe hotar, i-a luat cu japca doi ari de pământ…
– Așa, și? Vrei să spui că a trecut cumnată-sa în acatist să moară?!
– Păi, da! Așa a învățat-o cineva și uite că a scăpat de belea…
– Ce muieri nătânge! Dacă voi credeți prostia asta mare cât voi, sunteți nebune, Doamne iartă-mă! Cum credeți voi că citește preotul în biserică să moară omul? Cum credeți voi că primește Dumnezeu o așa rugăciune păgână? Și cum credeți voi că poate împlini El, iubitor de oameni și Mântuitor al lumii, un așa mare păcat?! Nu știți voi că prin acatiste se scapă de necazuri și nevoi? Ba da, dar numai atunci când sunt scrise cu smerenie și credință, Titino și voi astelalte…
– … Păi, nu cu acatistul, Lino! … Mi-adusei aminte… A aprins lumânări cu vârful în jos. Din asta se moare. Cel care este închinat pe ele nu mai are viață…
– Ptiu, ptiu, piei drace! scuipă tușa Lina. De câte ori m-ați auzit voi pe mine, femei neroade, vorbind cu păcat? Am îndemnat eu pe cineva la prostii, la păcate? Veneau muieri la mine să le provoc avort și eu le duceam de mână la maternitate, se înfierbântă moașa Lina… Spune tu, Gheorghițo, că nu e adevărat! Că și tu ai venit și ai avut pe urmă cei mai frumoși gemeni din comună și satele învecinate și ești mândră de ei. Hai, spune, să te audă femeile astea fără rușine de Dumnezeu!
– Este adevărat, tușă Lino, dar nu mă mai spune la lume, că-mi e rușine!
– Rușine, acuma? Hm!
– Păi, mi-a fost întotdeauna de atunci încoace… Nu este bine să audă copiii treaba asta. M-ar urî… Cum i-aș mai putea privi eu în ochi?
– De, fată, taci! A zis moașa aci, cu noi, că ne cunoaștem de o viață și nu trâmbițăm în lume să auză copiii tăi, interveni cu dreptate Maria, cea de a treia femeie din grupul chemat de tușa Lina.
Tăcură toate. Se auzeau doar gurile care mai îndemnau oamenii să cumpere produsele aduse cu bocceaua, coșul de răchită, pungile mari de plastic ori cu sacul. Cele cinci femei priveau în pământ, își rumegau gândurile răvășite din cauze diferite. Trecură două sau trei minute până când Maria rupse tăcerea.
– Eu nu cred în treburile astea… Vorbește lumea. Din păcate, sunt femei care așa cred că scapă de necazuri. Poate or fi și bărbați, dar eu nu am auzit… Dacă nu vă grăbiți, vă spun eu una…
Toate celelalte aprobară tacit. Priviră în jur să se asigure că nu sunt auzite și se strânseră mai aproape de Maria.
– Tot la noi, pe ulița veche… Nu le pot spune pe nume, că nu vreau să aud vorbe… O femeie tânără, învățată de una vârstnică. Despre ea este vorba. A trecut pe acatist, s-o ajute Domnul ca să câștige la… la jocul ăla… cu Romică și Palade, cum îi zice…
– La ”Bingo”, fa, Marie! șopti Titina râzând.
– Așa, cum spuneam, continuă Maria, să ia bărbatu-său carnet de șofer și pe urmă să câștige o mașină roșie la Bingo ăsta…
– Neapărat culoarea asta, roșie! Ptiu! Nebună femeie, Doamne iartă-mă! izbucni tușa Lina.
– Și? A câștigat mașina?
– Aiurea! Au trecu vreo șapte ani de atunci… Și râde lumea că nici carnet n-a fost omul ei în stare să ia. A dat examen de peste zece ori…
– Păi, de! Dumnezeu nu doarme…, dar pentru el a dormit! concluzionă Maria pufnind în râs.
– Mda… Ascultați voi la mine, fată! Dumnezeu știe mai bine ca noi de care ajutor avem nevoie. Scrie lumea acatiste, dar nu știe ce să ceară. E mai bine să nu ceară nimic… Să mulțumească Domnului pentru tot ce are și pentru tot ajutorul dat! Știu și eu de la mama mea, că a făcut religie la școală, pe vremea regelui… Și preoții spun în predici despre asta… Dar pentru cine merge la biserică, să audă, nu pentru ăia care merg doar de paști și de crăciun!
– Eu scriu doar mulțumire și rugămintea să mă întărească în credință, tușă Lina, interveni Maria. Odată ce ai trecut astea, e cam totul…
– Bine zici tu, Marie! Și ești mai tânără… Așa să te ajute Domnul! … Ei, când n-ai sănătate, îl rogi să te ajute… Sau când ai examene grele ori să găsești serviciu, când pleci la spital pentru operație grea, adăugă moașa Lina sfătoasă.
– Că tot vorbirăm despre toate astea, Lino… E bine să treci prenumele alor tăi și pe urmă ale dușmanilor familiei, sau înainte? întrebă Titina zâmbind hoțește.
– Aoleu, Doamne! își ridică moașa ochii spre cer închinându-se. Să nu faceți asta în viața vieților voastre, muieri fără minte! izbucni moașa. Cum adică dușmani? Nu știți voi că trebuie să-i ierți și să-i iubești ca pe tine însăți?
Toate celelalte izbucniră în râs, de se uita lumea la ele să înțeleagă de ce râd. Pricepuseră întrebarea tușei Titina cum că ar fi o capcană, dar aceasta, după ce încetară să râdă, preciză:
– Să știți voi că nu e de glumă. Mai este câte o toantă care trece asta în acatist.
– Și preotul ce zice, fată? Le citește așa?! întrebă moașa Lina neîncrezătoare.
– Aiurea! Nu citește prostii ca asta, că are minte. Ai văzut tu popă prost sau necredincios?
– Eu nu am văzut, dar mai dau ăștia la televizor câte unul care a călcat în străchini. Ne face de râs…
– Dar, ce? Popii nu sunt și ei oameni? Mai greșesc și ei… Au și ei ochi, interveni Gheorghița, împăciuitoare.. Cum să nu se uite la femeia aranjată ca pentru bal, rujată, parfumată, cu fuste și bluze mulate pe trup? Că-și arată formele și mărimile de parcă ar fi dezbrăcate. Ba, sunt mai ispititoare! … Sunt bărbați, au și ei pofte…
– Lasă, fată, asta! Este treaba lor. Dumnezeu îi judecă… Nu știu ce să spun…. Este greu să uiți omul ce-ți face rău, zise Maria gânditoare. Îmi dă în cap și eu să-l iert? Uite-al dracului nenorocit, vrea iertare! Sau să mă și rog pentru el… Să-l bată Dumnezeu!
– Marie, nu-ți e rușine să-L mânii pe Domnul? Ai doar atâta minte să nu înțelegi cum stă treaba?
– Păi, asta e, tușă Lino! Apoi… mai glumesc și eu. Ce, Dumnezeu nu știe de glumă?
– Să nu mai spui asta! Nu e glumă. Învățăturile Domnului nu se iau în râs. Glumele curate aduc bucurie și Domnul se bucură, nu se mânie… Dar… noi nu mai avem treabă pe la casele noastre? Eu am plecat. Dacă vreți, rămâneți, dar vă aflu eu dacă m-ați bârfit!
Alt hohot de râs. Cu unele priviri de neîncredere, plecară toate, pe rând, că mai aveau și cumpărături de făcut. În mintea lor apăruseră întrebări și îndoieli la care nu se gândiseră până acum. Păcat că, așa cum se întâmplă de obicei, se uită repede. Prea multe preocupări au, prea multe de ținut minte și de rezolvat. Cel mai ușor este să uite de biserică. Se duc rar la slujbe, că, de! Nu au timp. Când e vorba de bârfă, nu se dau înapoi…
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..