Cu toate că nu țin morțiș să ofensez pe cineva ori, dimpotrivă, să cânt în strună altcuiva, găsesc necesar a aduce în discuție un fenomen muzical apărut într-un climat de timiditate inerțială după căderea cortinei cenzurei rigide comuniste, cu relele și bunele ei: manelele. Controversate, foarte controversate și nu în mică măsură repudiate de o parte dintre noi, rigidă și ea în ceea ce privește respectarea drepturilor fiecăruia la preferințe personale în detrimentul celor impuse de prejudecată, ipocrizie și snobism, manelele sunt un gen muzical după unii cu vechimea anilor deloc puțini în care au stat ca semințele la preîncolțire, fără rădăcină în cultura muzicală românească, după alții. Dar de aici și până la a respinge irevocabil în totalitatea lui un gen muzical și pe cei care îl creează, interpretează și preferă este calea cea mai evidentă a discriminării, câtă vreme fiecare este liber să asculte ce îi place și nu i se impune nimănui nici să asculte nici să nu asculte o melodie sau alta…!
S-au întrebat, se întreabă și se vor întreba necontenit, chiar și maeștrii cu înaltă și vastă știință despre muzică, dacă există ori nu există antimuzică. Răspunsurile lor au fost, sunt și vor fi în bună parte prudente, iar, oricum sunt ele enunțate public, prezintă întotdeauna explicări decente.
Însă snobii, atât fără știință cât și fără sinceritate spun cât se poate de vizibil și sonor că da, există antimuzică, iar în capul de sorginte al ei așază chiar înaintea lipsei de talent și falsării, manelele. E ca la unele demonstrații în forme de bravadă la care e prezentă o masă de nemulțumiți între care cei mai mulți habar nu au împotriva a ce se declară, ce nu e bine, ce trebuie schimbat, de ce și cum…!
Nu există în Univers, într-o oricât de minoră particulă a Universului, o lipsă de sonoritate, o tăcere absolută și definitivă…, sonoritatea este universală, compune existența și justificarea de a fi a Universului. Pentru noi oamenii, orice sunet conferă o inevitabilă subiectivitate când este vorba de efectul armoniei și plăcerii. Nu există uniformitate, de pildă, în a plăcea una și aceeași melodie unuia și altuia. Și atunci, a cui este dreptatea, a celui căruia îi place ori a celui căruia nu îi place?! Cine și de ce are dreptul să se manifeste cu rigidă înverșunare contra manelelor, creatorilor și interpreților de manele ce, place sau nu place unora sau altora, reprezintă, fără îndoială că reprezintă promotorii unei categorii muzicale la rândul ei generatoare a unor două tipuri de emoții una opusă celeilalte?!
Avem noi oamenii, fiecare dintre noi, dreptul la o rază de soare, o palmă de loc și o pală de aer în lumea aceasta? Încăpem cu toții sub soarele de sus pe care nu și-l poate lua nimeni acasă la el, pe care nu-l poate trece nimeni pe numele său, în contul său, pe care nu-l poate stinge și aprinde nimeni? Maneliștii nu se revoltă împotriva niciunui gen muzical, dar melomanii care nu agreează manelele le reprimă într-o formă categorică, violentă și consecventă. Există unele cuconete neconvingătoare (nu puține nesincere) în ceea ce privește eleganța, cultura, înțelepciunea lor, dar țepene, mofturoase, inabordabile, înfumurate, pestrițe ca niște păunițe, cu niște haine pe ele ca pe niște stative de recuzită. Să nu le cerem o părere despre manele dacă nu vrem să primim în loc de răspunsuri articulate niște strâmbături…! Ele în primul rând sunt adversarele imbatabile ale manelelor, deși nu ne putem aștepta și la vreo explicație inteligentă a faptului.
Nu mi-am propus nici să critic, nici să fac un laudațio manelelor ori celor care le compun și interpretează – despre unele texte parcă aș avea ceva de spus însă dacă aș face-o aș destabiliza tot ce am exprimat mai sus. Dar îmi propun să vorbesc despre un interpret de manele și foarte talentat și foarte cumsecade, om de omenie, om pentru oameni – cel puțin pentru acei oameni care agreează glasul său și genul muzical în care cântă, iar pe ceilalți nederanjându-i niciodată cu nimic, netrecându-le prin față, nezicându-le niciodată „dă-te mai încolo”…!. Este vorba despre interpretul cu uriaș succes și nenumărați fani, Adi de la Vâlcea (Adrian Nicolae Dinuț, pe numele său real…, cel cu notorietate în lumea scenei muzicale se datorează faptului că s-a născut la Râmnicu Vâlcea – pe 24 ianuarie 1973).
Acest foarte cunoscut și îndrăgit interpret de manele exemplifică netăgăduit că puterea şi eternitatea frumuseţii omului este calea pe care viaţa urcă la măiestria şi estetica trăirii! Prin vocea sa, prin repertoriul său, prin vocaţia de armonizare a vieţii celor care îl ascultă și cărora le plac, el este sursa bucuriei şi entuziasmului în stare de combinaţii a destinelor umane. De aceea, ca oricare dintre artiști merită o cărare de trandafiri prin viaţă!
Cât de mult căutăm în spumele mării ce ne forfoteşte viaţa, astfel de oameni! Din chipul omului bun, ochii semenilor iau mirt ca să-şi cureţe privirea! Apariţiile publice ale lui Adi de la Vâlcea au produs şi produc întotdeauna fanilor săi, care nu sunt puțini, o imagine agreabilă ce are legătură cu tot, de la conduită la competenţă, onestitate, naturaleţe. Surâsul, rostirea, gestica lui au semnificaţii de bunătate, eleganţă, educaţie!
În toate cele ce-l privesc pe Adi de la Vâlcea există o întrepătrundere a unei calităţi umane de care este conştient fără a bate monedă pe aceasta. Întocmai naturaleţea şi măsura sunt condiţia respectului de care se bucură.
Dacă s-ar rezidi azi lumea, pe lângă strigătul „Să se facă lumină” n-ar fi o stupiditate descoperirea într-o nouă biblie a versetului „Să se facă linişte, ca să ascultăm muzică!”. Pentru că trăim în vremile marilor gălăgii, larma fiind cea mai incitantă călăuză a cutreierării prin vieţi din care se ţes biografii colorate ale personalităţilor uneori fără personalitate!
În biruinţa senzaţionalismului mediatic, Adi de la Vâlcea nu scapă nici el de un anumit tip de elocvenţă cu priză la un anumit tip de intoleranţi ai normalităţii, cu indiscreţia extinsă la fabulaţii. Dar nu se poate observa numai privindu-l pe acest interpret decât că în ce îl priveşte, insulta pierde cursa cu virtutea.
Semidoctismul din unele ştiri de scandal, deşi are vechimea lumii moderne, are şi sămânţa plantată în primitivism. În aceasta stă dovada că bravada de a scrie uneori despre Adi de la Vâlcea complet fals, intolerabil și rău intenționat, înflorit cu irealităţi tendențioase, nu este decât o împachetare în staniol scârţâitor a unui om de valoare, dimpreună cu o stivă de deşeuri de vocabular prin care se exersează împuşcarea pe lângă ţintă, în cele din urmă.
Adi de la Vâlcea este un cântăreț foarte plăcut unui numeros public al său, are un caracter frumos, iar între acestea şi ceea ce scriu uneori, unii, sunt deosebiri de principii. Execuţia prin articole nimereşte întotdeauna pe alături, dacă ţinta este un om la locul său și de valoare…!
Galerie foto Adi de la Vâlcea alături de frumoasa lui soție Cris și Loredana Groza, Baboiash, Vali Vijelie, Jean de la Craiova, Nicu Paleru, Jador, Raluca, Mahala Raybanda, Rona Hartner, Alin Oprea, Fernando Drăgănici, Romică Țociu, Sava (Lara Beach), Leo Iorga, Paul Ciuci, Rareș Totu, Vlady Knezevici, Dan Ciotoi, Cove, Adela Popescu, Vali Vijelie, Carmen Șerban, Adelina Pestrițu, Trupa Gipsy Casual, Adriana Bahmuțeanu, Adrian Minune, Florin Vasilică, Victor Ciutacu… (de asemenea este atașat și un afiș pe care sunt scrise numele artiștilor din distribuție).
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..