Casa de sub nucul dintre două veacuri
N-am să uit niciodată, până când pământul
Îmi umple cu vânt gura,
Casa de sub nucul dintre două veacuri.
La temelia ei nucul îşi îngropase rădăcinile
adânc, de au trecut dincolo
în emisfera cealaltă unde se copseseră
nucile de cocos în rădăcinile înfrunzite.
Prin strania fereastră deschisă numai noaptea
Priveam la steaua Soledad.
Pe atunci eram convins că nu se poate muri
În graiul guguştucului
Şi mă îndeletniceam cu ştersul prafului
De pe tobe;
Creşteam îngeri în colivii de aur
Şi încrustam scrisori de dragoste pe inelele porumbeilor
călători.
Da, îmi aduc aminte casa de sub nucul dintre două veacuri,
De atâta însingurare
nucul scârţâie ca un sicriu
în apele Styxului ce-au luat
la vale casa…
Despărţire
S-au ciocnit două stânci ca două valuri în amurg
şi eu am ţâşnit ca o flacără
din apele Dunării
metaforă a unei nopţi în care iubita
a ascuns izvoarele fântânii în sân,
să nu o mai aştept
pentru a împărții pâinea.
Când dădeam cailor din stele fân.
O picătură de rouă ne-a luminat drumul
şi am plecat prin câmpul unde se cocea grâul
de sub călcâiul nopţii
îmbătat de stelele unei înserări ieşite dintr-un tablou de Rembrand,
iar tu te-ai strecurat nevăzută între două culori
ţinându-mi calea
când eu studiam cu luneta luna ieşită din nori.
Eternul nud
O plaje de azur aici se aşterne,
Dinspre mare bate un alizeu,
Iar tu vii cu clipele eterne
Şi faci din mine un semi-zeu.
Luceafărul bate la fereastră,
Vântul suflă parcă dintr-un corn,
Tu dispari încet în lumea ta albastră
Şi-un pescăruş îşi culcă zborul pe un horn.
În mine dorinţa încă ţipă,
Îţi văd sub lună eternul nud,
Cerul face de lumină risipă
Când clocotul iubirii îl aud.
Al. Florin ŢENE


