Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » AM ÎNVĂŢAT SĂ FIU LUMINĂ. COLINDE LA PORŢILE LUMII: Stan M. Andrei, „CÂNTECE LA POARTA LUMII” Editura Olimpias, Galați, 2016

AM ÎNVĂŢAT SĂ FIU LUMINĂ. COLINDE LA PORŢILE LUMII: Stan M. Andrei, „CÂNTECE LA POARTA LUMII” Editura Olimpias, Galați, 2016

Ca şi Cella Serghi, autorul de faţă merge „Pe firul de păianjen al memoriei”, în căutarea amintirilor – fire de borangic care se desenează pe ghergheful închipuirii. Mai mult decât în celelalte volume de poezii, autorul întreprinde  un drum iniţiatic, în comuna natală, la casa părintească, să aprindă candele la icoana mamei şi cea a tatălui, în locurile sfinte însemnate cu cruci, în care paşii îl conduc singuri, de fiecare dată.

Tablouri mişcătoare se desfăşoară pe retina minţii ca într-o peliculă saepia.

Stan M. Andrei, ca orice născut în mediul rural, poartă pecetea plaiului mioritic, fiind un păstrător al tezaurului de datini şi tradiţii, pe care le-a îmbogăţit cu mărgăritarele sale sufleteşti, şlefuite de-a lungul anilor şi împrospătate mereu cu muguri şi lăstari de cuvinte, cultivate în propria inimă. Etosul şi eposul îşi dau mâna în scrierile sale. Ansamblul de trăsături ale colectivităţii rurale se regăseşte în baladele, doinele şi povestirile despre mediul respectiv. Autorul, nu numai că descoperă frumuseţea acestor mărgăritare tradiţionale, pe care le culege şi le pune în valoare, dar le îmbogăţeşte cu propriile trăiri, transmiţându-le apoi celor care vor urma.

Rezultatul e un florilegiu de poezii şi cântecele pentru Sfânta Naştere, pentru Sfânta Înviere şi celelalte sărbători liturgice, care încă mai găsesc creştini practicanţi să le perpetueze. A le primi drept moştenire e un lucru îmbucurător, dar, a le transmite mai departe este un merit incontestabil, de care nu mulţi oameni sunt capabili.

Crescând într-o familie în care tradiţiile creştine s-au perpetuat până în zilele noastre, autorul a considerat o datorie sacră să le transmită urmaşilor, îmbogăţite, trecute prin filtrul personal.

Bucuria sărbătorilor de iarnă, cu  simplitatea lor cuceritoare picură şi astăzi în suflet dulceaţa unei nostalgii: „Creanga smulsă din agud / şi-mbrăcată în hârtie verde, în ace franjurată, / mi-era Pomul de Crăciun. // Doi covrigi şi o gutuie – / strălucirea pomului! / Gustul cel ştiut, culoarea / Duhul inocenţei mi-l dădeau; / gândul, bucuria, harul / în „brăduţul” nostru se-aprindeau”(Crăciunul copilăriei).

            Cu cât darurile erau mai simple, mai naturale, bucuria era mai curată: „Moş Gerilă, Moş Gerilă, / o bomboană de-mi puneai în „brad”, / la mine-n vale creştea iarbă, / aveai unde să te odihneşti puţin” (Crăciunul copilăriei).

            Icoana mamei, „o candelă veche aprinzând”, a tatei, „cu o mână fila mângâia, tăcând, // Iar cu cealaltă mă lua alături, / Să simt rugăciunea-n mine lucrând” (Mamă!…Tată!…)

            Raiul copilăriei este refăcut din cuvinte, din amintiri, din lumini şi rugăciuni învăţate de la părintele său, care-l lua alături şi-l învăţa să pună „brazde în neînţelesuri” (Mamă!…Tată!…)

            Tabloul mişcător şi febril al Ajunului, cu pregătirile de sărbătoare, cu focul trosnind în soba oarbă, cu masa plină, cu odaia curată şi candela aprinsă, colindul tatei şi murmurul mamei, peste toate acestea simţindu-se suflarea îngerească (Acasă, de Crăciun): „Atunci am învăţat lumină să fiu / Şi mult să ard pe un altar, cântând. / Şi-un calendar, într-o firidă a lui, / Să mă aşeze când voi fi tăcând…”

            Autorul foloseşte un stil voit lapidar, cu frânturi de imagini, de cuvinte, cu sugestii de reflexivitate, blitz-uri din care lipsesc uneori părţi de vorbire. Acest stil eliptic este strecurat prin clepsidra înceţoşată de respiraţia lacrimii, de nostalgia ireversibilităţii timpului.

Copilul de atunci avea inima în chip de stea şi steaua în chip de inimă, în care erau topite „nespuse cuvinte” (Urmă de Crăciun).

            Omul aleargă, aleargă şi vremea e lăsată în urmă. Sau vremea aleargă şi lasă copilul în urmă, să rămână, aşa cum a fost, cu inima-stea, plină ochi cu nespuse cuvinte. (Urmă de Crăciun).

            Şi îndemnul mamei îi stăruie şi azi în auz: „Cărămizile zidirii tale în sfântă lumină să fie” (Îndemnul mamei).

            De  câte ori îşi face palmele căuş în rugăciune, îi răsare în minte peisajul sărbătorilor de altădată, luminate de dragostea şi grija părinţilor. Satul îşi trăieşte veşnicia. Lumea există şi fără noi, dar, o dată cu noi, pier şi amintirile.
Tonul acestor poezii este elegiac, nostalgic, încărcat de trăiri nerostite, ascunse în firidele sufleteşti, „stând la masa liniştii”, împăcate.

Patriarhii casei” au devenit demult icoane, „ferecate în aurul / dragostei mele” (Două icoane).

            „Iubirea lor, / pâinea mea cea de toate zilele, a deschis în mine o poartă. / În rama ei, Iisus, / îmbrăţişându-mă” (Două icoane).

            Toate gândurile coapte şi rumene precum pâinea rotundă, sunt adunate în matcă, într-un colind, pentru atunci „când voi fi tăcând” (Două icoane).

            Duioşie, durere mocnită, blândeţe, un strop de tandreţe, nostalgie – într-un continuu cântec, destinat nimănui sau tuturor. Nu-ţi trebuie destinatar anume ca să-ţi împarţi dragostea. Ea trebuie trimisă, precum avioanele de hârtie sau zmeiele în înălţime. Tot va cădea undeva.

Din nostalgiile de atunci poetul îşi proiectează viziunile lirice în prezent, în cel mai recent Crăciun. Ceva nebulos, ascuns în fibră îl împiedică să se bucure deplin, „îi curmă chiuitul inimii!” (Veşnicul meu Crăciun).

            Când „Sufletul cade-n genunchi,”, ploile lungi neliniştesc, zăpezile sunt şi ele triste, stihurile sunt pe măsură, se aude „foşnet de gânduri”, iar „boabele de lacrimi” ţin loc de globuri pentru pom. Crăciunul poate însemna şi însingurare? Poetul pretinde că sărbătoarea armoniei familiale „Pune strai de-ndepărtare. / Şi-n pomul simţirii aşază/ Frământarea care doare” (Durerea de Crăciun).

            Atâtea nuanţe se regăsesc în sărbătoarea Naşterii! – Durere, veşnicie, nostalgie, linişte-nelinişte, dor, amintire, creativitate, depărtare.

Volumul acesta este o spovedanie a unui om ostenit de gri, aşteptând la nesfârşit „întâlnirea cu zorile”. Când „Cântecul tău gri / va fi îmbrăcat în lumină, / Iar câmpia ta, / Binecuvântată fie / cu flori de toate culorile!” (La spovedanie).

Altădată, griul se preface în negru: „Câmpul poartă tot urâtul /Faţă de prăpăd. / Am în suflet o durere…/ Numai negru văd!” (Tu, Crăciunule)

            Tristeţe, îndoială, depărtare, singurătate, un zid „fără ieşire, fără intrare” (Departe e Crăciunul) – aceasta e atmosfera  de care doreşte să se elibereze autorul.

Doar litera scrisă poate limpezi apa pentru purificare. „Sunt singur cu fântâna. / Scot apă cât pentru a scrie o carte” (Departe e Crăciunul).

            Şi totuşi, miresmele sărbătorii bat la poarta sinelui.

Concizia, chiar şi în formele clasice de exprimare, puţinătatea mijloacelor de expresie ar putea conduce la concluzia unei poezii simpliste, fără încărcături metaforice, dar este o impresie falsă. Autorul a ales gama formulărilor simţite la extrem, la temperatura lui sufletească.

Pe vatra sinelui, Stan M. Andrei a aşezat la rumenit, pâinea lacrimei, dar bucuria împărtăşirii e cu mult mai mare.

Pentru autor, acestea trei sunt repere fundamentale: „Cartea, rugăciunea, crucea”.

            Grămădite bine sub icoană, „Grăbesc apropierea de Iisus” (Bucuria revărsării).

            Nu e lesne ca sufletul să-şi arate lăuntrul. De prea multă lumină, poţi să te îneci în abis. Doar într-un miez de iubire mai poţi, fruntea să-ţi răcoreşti, de dogoarea emoţiei.

Poemele au o structură inedită, dar uneori, cursivitatea are de suferit. Există sincope, retrageri în sine, reluări, drumul se îngustează până la linie dreaptă.

Pe scara invizibilă poţi să urci şi să cobori în sine, cu ghemul cuvintelor drept cenuşă. E o scară de cuvinte care îţi scapă de sub picior, lăsându-te agăţat de intensa lumină ca de rugul de linişte.

O poezie-rugă foarte frumoasă este „Mai dă-mi, Doamne, Crăciun!”: „Doamne,/ Mai dă-mi Crăciun! / Frumos îl mai pui pe umeri! / Să ştii că-mi şi place / şi ştiu şi ce să fac cu el. / Îl împletesc cu lerui ler. / Îl încarc cu flori de măr. / Îi strecor visuri în muguri. / Îi deschid ochi în fulgi de nea. / Şi să simţi, Doamne, / Ce miros are Crăciunul la mine: / A cozonac şi iubire, / Ori a grâu şi mulţumire. // Ascultă-mi, Doamne, / Rugămintea / Până cărţile nu sunt făcute!”

            O altă secvenţă lirică, intitulată „Starea de Crăciun” conţine poeme cu aceeaşi configuraţie tematică, având muzicalitatea şi aerul sfânt al colindelor: „Pragul de Rai, / Pustiul din trai, / Minunea de mine / Duce vrăji în sine, / Peste văile cu pelin / Să foşnească pâine, suspin…/ Dacă iarba sporeşte…/ Şi aurul creşte. / Raiul e gata. / Şi sonata / Îndreaptă / Rugul / Ler.”(Minunea).

            Există şi versuri aforistice, reflecţii cuminţi asupra omului: „Fruntea – mitra zidirilor, / Pe când tinereţea spărgea / Depărtările. / Fruntea – reazemul zidirilor, / Pe când bătrâneţea consultă / Parcursurile. // Între un timp şi altul, / Mă cotrobăie tăcerea. / Găseşte însă cântecul şi jocul, / În oglinzi, înveşnicite. // Doar tu, Crăciunule, / Sprijinit de frunte, / M-ajuţi cu sfintele colinde / Să pun pe masă / Colacii gândurilor limpezi, / Vremurile înfruntând…” (Fruntea).

            Atmosfera festivă, pioasă, stăruie în toate aceste poezii de stare, care pot fi şi rugăciuni inedite ce se încheie cu formula sfântă, ce întăreşte cererile: Amin! (Aşa să fie!).

Dar până la urmă, poetul e conştient că din suferinţă şi lacrimi se naşte „fericirea / de a te mântui” (Un brad sădind).

            Amintirile venite din Rai, reînvie Crăciunul de altădată: „De Crăciun, / lumini afară şi-năuntru, / cât într-o poveste. // Un colind, / pe la geam sau uşă susurat, / dă o nouă veste. // Un brăduţ, / miros de cetină împărţind, /izvor de viaţă e. // În Crăciun, / inima noi o lăsăm glob, stea…/ Aşa să rămâie! // La praznic, / toate umbrele ajung un scrum. / Iubirea se-nalţă. // Din raiul / cuprins în haruri, pe orice om, / Crăciunul încalţă.” (Din rai).

            Nimic nu e pierdut când Luminile proprii se aprind, lăstarii dau muguri şi se aşează scut în faţa primejdiei.

Stan M. Andrei nu e un poet revendicativ. El îşi dezvăluie tristeţile, cu voce blândă, cu un ton amar, elegiac, aproape stingher, înţelegând prin acest gest, o eliberare de angoasă, de singurătatea în doi, de lipsa de afecţiune. Şi-a construit o lume a lui, suportabilă. O lume întreţesută cu iluzii pierdute, cu gesturi în zadar, în care se simte acasă.

Lumea cuvintelor lui e populată cu amintiri şi gingăşii de odinioară, pe care le-a aşezat cu sfială, cu parcimonie, în lacra sufletească şi le scoate din când în când la iveală, le şterge de praf până la lustru şi le face din nou să strălucească. Le reînvie, chiar dacă doar pe hârtie.

„Mais opu sont les neiges d’antant?” – se întreabă , la fel ca şi Francois Villon. Nici nu mai scârţâie sub tălpi, nici nu mai ard obrajii. Sunt reci şi atât. Se topesc lesne. În urma bulgărilor albi, rămân picături de rouă pe relieful obrazului. Doar atât? Câteva lacrimi complice, născătoare de pronie lirică? Se vede că da.

Dar cum să nu fie mulţumit, de „Minunea de Crăciun”când, cuprins de fiorul sărbătorii, poetul spune: „Simt în preajmă cer./ Steaua cu pricina-mi bate-n faţă. / Nu mă lasă. Nu mă vrea stingher.”

            El trăieşte perioada premergătoare Naşterii Sfinte, cu acea evlavie şi smerenie deprinsă din educaţia din familie, ori de la oamenii din sat.

În acele zile, spune el, se simte „Cu trupul topit în cânt” (Un pisc de iubire sunt).

            Nu numai trupul trebuie primenit pentru a-L putea primi cum se cuvine pe Pruncuşorul Isus, ci şi sufletul.

Simt o nouă haină – De culoarea îngerului. / Un pisc de iubire sunt.” (Un pisc de iubire sunt).

            Taina acestei miraculoase Naşteri este esenţa însăşi a credinţei. Anotimpul magiei, al poveştilor cu sănii trase de reni, al ţinuturilor albe, al florilor „întinse peste ger”, al cântului „tors în lerui ler” (Drumurile iernii), al darului suprem făcut de Dumnezeu oamenilor: pe Însuşi Fiul Său. Ce prilej mai mare de sărbătoare ar mai exista?

Unele poeme sunt de inspiraţie rurală, extrase din seva tezaurului de spiritualitate românesc, moştenit din vechime.

Tristeţea, nostalgia, proprii poetului fac versurile să semene a elegii moderne, cu inflexiuni de balade şi doine.

Întemeierea-n colind, devenită Crez artistic e rostul rapsodului. Colinda astfel devine rugăciune, rost, rană, iubire, pâine şi vin, fărâmă de har, cruce, lacrimă, catedrală, azimă, împărtăşire, suferinţă, zbor, candelă, tihnă, altoi, speranţă, grai, ţară, liturghie, dor şi alean totodată. Volumul adună între coperţi şi micropoeme de 4-5 versuri scurte, ca nişte străfulgerări de blitz. Ele sunt inefabile şi dezvăluie firea, de o gingăşie rară, a poetului: „Suflet şi grai, / logodite pe-un prund, / frământă cânturi / la fereastra inimii. // Umblet şi ochi, / împreună pe drum, / colinde cântă / sub tâmpla văzduhului. // Pământ şi cer, / făcute c-un cuvânt, / în taină mă ţin / minune de lacrimă // Tăceri şi vers / de mână pe cale, / nădejdea sună / pentru pragul raiului.” (În taină. Blitz-uri).

            Mistice, aproape ireale, poemele lui Stan M. Andrei mai au un dram de terestritate care le împiedică zborul în pura lor autonomie estetică. Dincolo de toate acestea, ele se nasc, cresc şi apun, precum stelele în crugul lor de seară sau de dimineaţă, menite să arate călătorilor, drumul în noapte.

Fie că poartă straie din sunete înnoite, fie că sunt înveşmântate în straiele ancestrale purtând ,”patina începutului smălţuit” (Sunet înnoit), aşa cum le-a moştenit, poemele răspund unor căutări permanente a omului, spre nestinsa Lumină.

Ele vor rămâne precum pecetea „vremurilor care trec”  – cele de dinainte,  cele de acum sau cele ce vor veni, o mărturie în veac a existenţei pe aceste meleaguri care, din totdeauna au născut poeţi şi creatori de frumos, binecuvântaţi de Dumnezeu.

A doua secvenţă poetică poartă numele: „Cântece la poarta lumii”. Cum vede poetul menirea sa pe acest pământ? Răspunsul e de sorginte religioasă.

„Eşti omul în care Iisus / se refugiază / când pe pământ apare / eclipsa de credinţă – eclipsa de viaţă” (Albastru de lumină).

            Cu alte cuvinte, acest zămislitor de cuvânt, este tribunul, e cel trimis, ori vestitorul cetăţii, cel care aduce şi duce mai departe veştile.

„Din punctul în care mă aflu, / colindul meu răsună liturghie” (Pe drumul cuvintelor) – spune poetul, colindul e binecuvântare, vitamină sufletească, el întremează, vivifică, întăreşte, luminează, sprijină, face să vibreze corzile inimii.

Nu în zadar, poetul spune despre colindul său: „La cina ce se ia în taină, / Sub semnul crucii şi-al anului mai bun, / Vibraţia înaltă / Mă cuprinde-n curtea catedralei. // Strigătul fântânii se-arată, / Iar păsările-n zbor îl iau cu ele. / Minune sunt cuvintele / Care-n timp pun zâmbet în cetate” (Pe drumul cuvintelor).

            Întemeiat pe Credinţă dar şi pe Tradiţie, Crăciunul te poartă cu gândul la acel dor de Înalt. Rânduielile lui „sunt stâlpii bisericii mele” – spune autorul (Nu întârzia).

            Poetul se adresează Crăciunului ca unui interlocutor. El îl roagă să nu întârzie, să vină, să aştearnă pacea în oameni şi în lucruri.

El e „izvor de viaţă” – care mută Bethleemul „şi-n spaţiile româneşti, / cu aceeaşi respiraţie înflorită, / cu aceleaşi exerciţii de memorie, / cu aceeaşi aşteptare a îmbrăţişării” (Crăciunule, ai ştiut).

            Stan M. Andrei avansează idei inedite: „Lumina şi fericirea / Sunt spuma cea albă, / Ce mişcă sufletul / Săgeată spre înalt. / Şi sufletul fuge. / Iar trupul rămâne / Lipit de piatră, / Bucurându-se doar / De infuzia de stropi, / Suficient, fac cât un botez!” (Spuma Crăciunului).

            Crăciunul generează stări benefice: „În această stare, Sufletul se-ntoarce, / Precum porumbelul, / La cuibul său” (Spuma Crăciunului).

            Edificatoare în acest sens este şi poezia „Pe cerul Crăciunului”: „Pe cerul Crăciunului, / Stoluri de păsări albe, / Propovăduind alfabetul iubirii. / Cei tulburaţi sunt în stradă, / Împart disperarea în porţii şi mai mari. / Cei deschişi fac altar inima lor. / Împart credinţa în mai bine. / Cei neutri trăiesc visuri atemporale. /Melodia unui cântec / uneşte foşnetul, freamătul, murmurul…/ Şi curge, / Când mai ascuţit, / Când mai dulce, / Într-un colind”. De parcă totul s-ar aduna în acest colind magic.

Şi după ce ne arată „Cui slujeşte Crăciunul?” autorul oferă şi o frumoasă lecţie – „Lecţia Crăciunului”: „Crăciunul îl încearcă pe om / în fiecare an. / Evantai deschide: // Fluturi de nea tânjind să-i pună lumii / mişcare, dans, tandreţe, libertate…// Câmp cu zăpadă, pildă bună / de primenire, de albire, de cinstită-mbogăţire…// Aripi de gând, să-l înveţe / naşterea, iubirea, stăpânirea, legea…./ Fioruri de colind, odoare care-nmulţesc / bucuria, parfumul, mugurii de măr… // În atâta foşnet, / întrebări, / nerăspunsuri, / iubiri / şi lecţia de a mai trăi / Crăciunul…”

            Şi cu acest volum, Stan M. Andrei îşi probează virtuţile de poet, înaintând pe drumul desăvârşirii  artistice.

 

CEZARINA ADAMESCU

29 Făurar, 2016

Facebooktwitterby feather