ANA-MARIA RADU

DORZIANA – MUGURI DE DOR

„Omul născut din femeie are puține
zile de trăit, dar se satură de necazuri.
Ca și floarea, el crește și se veștejește
și ca umbra el fuge și e fără durată”.
(Iov, cap. 14, v. 1-2)

Cu cinci ani în urmă, mugurii de dor și de apreciere față de Traian Dorz înfloresc și dau naștere primei Dorziane (Dorziana – o (re)construcție a textului prin limbaj, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2016). Așa și cea de-a doua Dorziană înmugurește și prinde viață în 2021, la Timișoara, în Editura Cosmopolitan Art.
Dorziana – poemul (ne)cuvântului întemeietor este scrisă de conf. univ. dr. Florina-Maria Băcilă, o personalitate aparte din vestul țării. Pe lângă activitatea didactică excepțională, e o autoare analitică, iar ceea ce scrie este la un nivel de impecabilitate nemaiîntâlnit. Conținutul cărților prezintă interes și sunt elaborate ireproșabil. Activitatea Florinei-Maria Băcilă include multiple studii, articole, eseuri, cronici, coordonarea unor volume și îngrijirea a numeroase ediții de carte. Munca sa este apreciată, dovadă fiind și multele premii obținute.
Volumul are un aparat critic profesionist, cuprinde date despre autoare, prefață, postfață, lista abrevierilor, sigle şi abrevieri bibliografice, izvoare.
Structural, cartea este formată din patru capitole: Poezia lui Traian Dorz – o paradigmă a mărturisirilor întru nemurire; Repere ale construcției textuale; Aspirația spre absolut – expresie lingvistică și configurare a misterului sacru; Egestas linguae: „Nu-i condei să poată scrie”.
Profesorul Constantin Teodorescu din Canada a scris prefața acestei cărți: Dorziana – statornicia credinței, sfințenia creației. Acesta ne mărturisește că materializarea Dorzianei are la bază credința, poezia și limba română. Ni se prezintă elementele ce configurează fenomenul dorzian: „Competenţa eseistică, limpezimea demonstraţiei, metodologia sigură bazată pe instrumentele clare ale cercetării filologice realizează analiza cu exactitate a «fenomenului» dorzian, o structură deschisă în expresie şi dinamică prin experienţă unică.” (p. 18).
Autorul prefeței caracterizează și indică aportul Dorzianei în cultura română: „Florina‐Maria Băcilă se conduce după propriul instinct lingvistic; minuţioasă, depăşeşte studiul pur ideatic, imprimă şi caracter practic pentru orice tip de cititor, de la nivelul de curiozitate la specialişti în ştiinţa limbii şi literaturii, în psihologie socială, în sociologie şi în istoria religiilor. Dorziana, exegeză a cuvântului poetic, va rămâne o contribuţie esenţială într‐un domeniu de mare sensibilitate umană, de solidaritate cu limba română, de bucurie estetică în a descoperi fiinţa poetică.” (p. 18).
La celălalt „capăt” se află prof. univ. dr. Simona Constantinovici, care scrie postfața cărții, având menirea de a cristaliza tabloul Dorzianei: Pergament de tăcere auriferă. Titlul este încântător și metaforic, oferindu-le mister cititorilor.
Simona Constantinovici remarcă abilitatea autoarei de a îngemăna magistral amănuntele prezentate și atenția sporită la editarea textului: „Florina este cea mai avizată cunoscătoare a creației acestui martir. Nu ignoră nimic, e foarte atentă la detaliile lingvistice. Nu interpretează doar texte poetice, de factură religioasă, ci construiește, cu minuție de filolog, o hermeneutică a editării. Se încăpățânează să stabilească la sânge textul definitiv. În cartea de acum, Dorziana – poemul (ne)cuvântului întemeietor, se vede atât de bine cum gramaticiana stăpânește instrumentarul delicat și complex al editării. Absența unui simplu semn grafic poate oricând să reorienteze interpretarea. O provoacă, e imbold la reflecție suplimentară.” (p. 495-496).
„Avem o carte care absoarbe în ea un traiect existențial, o carte ca o monografie a unuia dintre martirii neamului românesc. Florina‐Maria Băcilă se arată așa cum e, fără cenzură, în toată autenticitatea crezului ei. În iubirea de Dumnezeu, nici nu e posibil să ne ascundem sub văl înșelător. Ne livrăm deplin sentimentele înspre ceilalți, ne deschidem sufletul. Între ființa divină și ființa umană, echilibrul este creat prin iubire nedistorsionată, transparentă, nemărginită.” (p. 497). Acest paragraf condensează ideea autenticității mesajului ce îl transmite volumul, lupta credinței, greutățile parcurse, dar cu satisfacția unei reușite.
Cartea este subordonată poeziei dorziene și analizei gramaticale: „Florina găsește zăcăminte semantice, aurifere, în tăcerea din cuvintele pe care poemele lui Traian Dorz le înlănțuie în ritmuri hipnotice, terapeutice, cathartice.” (p. 498).
E imperioasă aprecierea muncii Florinei-Maria Băcilă de a aborda un asemenea subiect atât de provocator și dificil. Traian Dorz este așa de îndrăgit, încât devine subiectul multor scrieri. Precum frunzele adie în bătaia vântului, lăsând timpul să își pună amprenta, așa și versurile dorziene s-au adunat stih cu stih, ca expresie a durerii.
Primul capitol, Poezia lui Traian Dorz – o paradigmă a mărturisirilor întru nemurire, are rolul de a clarifica ce se va realiza în celelalte capitole, identificarea valențelor versurilor dorziene. Zi de zi, poetul a trăit pentru a scrie, în orice moment al vieții s-a regăsit prin scris, totul culminând cu bucuria (re)găsirii lui Dumnezeu.
Repere ale construcției textuale, al doilea capitol al cărții, prezintă termeni importanți în creația artistică a lui Traian Dorz, precum: tărâm, țărm, mal, liman, sărut, sărutare, a săruta. Dincolo de versuri vuiesc semnificații încărcate de simboluri. Avem parte de un adevărat „asediu” al figurilor de stil. Ofer câteva exemple, dar autoarea le-a prezentat meticulos, în detaliu, cum nu ar fi putut-o face altcineva: «„Tu ne‐adapi la Râul Veșnic, dulce, limpede și lin, / care udă‐n cântec veșnic și în Har tărâm divin.” (EP 14, Tu ne‐arăţi, Iisuse, Calea); „Cântaţi‐I, cântaţi‐I / preadulcele cânt, / să fie prin spaţii / slăvit Duhul Sfânt, / şi când va revine / ecoul napoi / tărâmuri divine / se umple cu noi…” (CM 229, S‐aducem cântare)» (p. 29); «„O luntre ce‐a pornit spre larguri / c‐o singură lopată doar, / vâslind c‐o singură putere / n‐ajunge ţărmul, în zadar!” (CR 150, O luntre)» (p. 41); «„Se uscă mâine mâna / ce‐mbrăţişează az’, / îmbrăţişarea însă / va rămânea întruna, / se ruinează maluri / ce‐au curs al ei talaz, / dar unda ei cea dulce / va curge‐ntotdeauna, / Doar Tu rămâi, Iisus, ca‐ntâi, / şi unda Ta cea dulce va curge‐ntotdeauna!” (CÎnv 170, Se duc pe rând, Iisuse)» (p. 74); «„Spini mistuitori de patimi / bietul suflet mi‐l împung, / sfânt liman de liniştire, / oare când am să te‐ajung?” (CDin 60, Miezul nopţii)» (p. 81); «„Sărută, mamă, faţa cu lacrimi de durere, / căci, ca sărutul mamei, nu‐i leac, nici mângâiere. // Sărută, mamă, somnul ce‐n leagăn se frământă, / sărutul rugăciunii dă pacea cea mai sfântă. // … Sărută, mamă, dulce, căci faţa ta durută / şi inima ta frântă / doar Domnul le sărută.” (O 195, Sărută, mamă)» (p. 90).
Al treilea capitol, Aspirația spre absolut – expresie lingvistică și configurare a misterului sacru, prezintă elemente de gramatică ce intensifică mesajul textelor dorziene:
● forme negative de supin: «„– O, strop de cer, în câte rânduri / spre tine mâinile‐am întins / când sufletul zăcea‐n durere / zdrobit, și doborât, și‐nvins! // În câte rânduri, către Tine, / s‐a ridicat privirea mea, / când întunericul acela / de nemaiîndurat părea!” (CÎnd 87‐88, O, strop de cer…)» (p. 255);
● forme negative de gerunziu: «„Dacă fiii lui lăsa‐vor calea Mea şi n‐o vor ţine, / Dacă‐Mi vor călca Cuvântul, nemaiascultând de Mine, / Atunci le voi da pedeapsă pentru vina lor nuiele, / lovituri au să primească pentru‐a lor păcate grele” (CP 166, Psalmul 89); „Dacă cineva se‐abate, Legea nemaiascultând, / chiar şi ruga lui ajunge scârbă Domnului, curând.” (PS 86, Proverbele sau Pildele lui Solomon. Capitolul 28)» (p. 251);
● adjectivul divin: «„Prin suirea aspră a Golgotei Sfinte / laudă pe Domnul – lacrimă fierbinte, / căci nu este‐n lume stare mai divină / decât când pe cruce sui pentru Lumină.” (CE 125, Prin liniștea albă)» (p. 262);
● gradul maxim al intensităţii: «„Dumnezeule Preasfânt” (CUit 105, Fericit şi fericit)» (p. 283).
Ultimul capitol al cărții se intitulează Egestas linguae: „Nu-i condei să poată scrie” și propune o clasificare a mesajelor creațiilor literare ale lui Traian Dorz, autoarea intitulându-și astfel paragrafele interpretării: Unicitatea numelui Divinității; Unicitatea atributelor lui Dumnezeu; Egestas linguae și mulțumirea cuvenită lui Dumnezeu; Unicitatea trăirii în comuniune cu Dumnezeu; Egestas linguae și intimitatea sufletului cu Dumnezeu; Mărturisire și jertfă; Egestas linguae și misterul lăuntric al ființei; Unicitatea Împărăției Cerurilor; Egestas linguae și creația artistică închinată Divinității.
Capitolul scoate în evidență și insuficiența limbajului pentru un artist, Florina-Maria Băcilă explicând situația aceasta pentru opera dorziană și arătând că există contexte în care se poate observa „neajungerea limbii” (p. 317): „În creația lirică a lui Traian Dorz, perspectivele amintite mai sus vizează maniera de construcție a mesajului în ansamblul său: în definitiv, eliberarea interioară se realizează și prin absența rostirii – adică prin ceea ce presupune, în viziunea autorului, «cuvântul nemaispus» (CS 215, Când mi‐ai descoperit lumina) –, iar trecerea necesară într‐o altă sferă de percepție a semnificațiilor rezultate din textele scripturistice implică un nivel superior de abordare, care transgresează cotidianul legăturii cu Dumnezeu.” (p. 301).
În povestea vieții lui Traian Dorz, poeziile reprezintă o componentă fundamentală pentru a-și îndeplini misiunea de martir. În perioada de asuprire în care a trăit, a rezistat datorită unei memorii desăvârșite pe care Dumnezeu i-a dat-o, ca o mângâiere, spre a-i alina suferințele.
Poteca de dor, dorul de persoanele iubite și de scris îl apropie și mai mult de misiunea ce trebuia îndeplinită, dar, cu toate acestea, suferințele prin care a trecut au venit ca o binecuvântare pe care a primit-o cu bucurie, ducându-și până la capăt menirea de mesager al Cuvântului lui Dumnezeu.
Traian Dorz a lăsat uitarea și amintirile la marginea clipei timpului neiertător. Zăpada albă peste destinele și trupurile martire, peste destinul său implacabil a fost cheia reabilitării, iar cu trecerea timpului s-a putut arăta tot efortul depus de martiri în a mărturisi (în) numele Divinității. Trebuie apreciată și strădania copiștilor textelor, dar, în momentul de față, este necesară recunoașterea meritului Florinei-Maria Băcilă.
Cu o nemăsurată dragoste față de Dumnezeu, față de creațiile dorziene și față de limba română, autoarea a reușit să dea naștere unei capodopere ce are drept scop unirea celor trei aspecte menționate. Pot afirma că deține un mod unic de organizare a textului, punându-se în slujba celor trei elemente cum nimeni nu ar fi putut-o face. Lung e drumul ceasului, însă, acum, Florina-Maria Băcilă a reușit să promoveze sistematic opera lui Traian Dorz. Greu se lasă sensul stihurilor sale, dar capacitățile autoarei sunt extraordinare. Probabil Traian Dorz a ales cea mai potrivită ființă pentru a îndeplini această misiune.

by

Referinţă Bibliografică

ANA-MARIA RADU, DORZIANA – MUGURI DE DOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 iunie 2022