Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Andrei BREABĂN: TAINA SCRISULUI (196) – EU ȘI CĂRȚILE MELE

Andrei BREABĂN: TAINA SCRISULUI (196) – EU ȘI CĂRȚILE MELE

Pe drumul pavat cu amintiri al timpului s-au rostogolit la vale șaptezeci de primăveri cu aceleași miresme amețitoare, cu aceleași flori albe de cireș, savurate cu nesaț de mii de albinuțe care adună cu hărnicie polenul pentru a pregăti din el hrana zeilor. Pe când eram copil le urmăream zborul stând cocoțat pe craca cireșului din livada bunicilor, unde urcam în fiecare zi cu o carte de povești în mână și nu coboram până nu o terminam de citit, dar și cu burta plină de cireșe.

 

Casa bunicilor se afla lângă o toloacă unde gospodarii duceau vacile la păscut. Acolo mă întâlneam cu copiii satului cu care vara jucam mingea iar iarna ne dam pe derdeluș uitând deseori să mă întorc la timp acasă, spre disperarea bunicii care mă striga la masă iar, atunci când mă făceam că n-o aud, lua o nuielușă și venea după mine. Într-una din zile, vrând s-o necăjesc, m-am ascuns într-un lan de porumb aflat în jurul casei. Parcă o văd și acum pe bunica cum mânuia amenințător nuiaua pe deasupra capului pentru ca, apoi, să se pună pe plâns și să mă roage să ies din ascunziș că vine noaptea. N-o să-i uit niciodată lacrimile și rugămințile prin care îmi promitea că nu mă pedepsește, iar, când am ieșit din păpușoi, m-a cuprins în brațe și m-a strâns la sân continuând să plângă pe umărul meu. De astă dată erau lacrimi de bucurie, biata de ea crezuse cu adevărat că m-am speriat și am fugit de acasă.

 

Toloaca de joacă se termina cu un pârâiaș în care seară de seară bolboroseau broaștele desfătându-ne cu cântările lor asurzitoare care nu se opreau până nu mergeau la culcare. Apele molcome și reci ale pârâului se rostogoleau odată cu timpul la vale și nu se opreau până nu-și uneau albia cu Siretul, unul dintre cele mai mari râuri din Moldova. Vara mergeam cu prietenii de joacă cu coșărci împletite din nuiele de bunicul, cu care închideam albia pârâiașului în locuri unde credeam că trag peștii în timp ce alți băieți scotoceau prin apă, folosind picioarele sau câte o sapă, pentru a sili peștii să o ia la fugă și să se îndrepte spre coșărcile noastre. Eram fericiți dacă după un pescuit de câteva ceasuri, după ce împărțeam între noi prada, duceam acasă vreo zece chitici pe care bunica îi punea în tigaie, îi amesteca cu câteva ouă proaspăt luate din cuibar și ne făcea cea mai delicioasă mâncare. Dar cel mai mult savuram scrobul din ouă amestecate cu smântână sau cu codițe de ceapă bine prăjite, iar dimineața nu lipsea niciodată  cana de lapte proaspăt muls, pe care o sorbeam cu nesaț chiar la coada vacii, în timp ce o mulgea bunica.

 

În fața căsuței acoperită cu stuf, cum erau pe atunci cele mai multe case în satele din Moldova, aveam o livadă de pomi cu fructe delicioase de care ne bucuram încă de verzi, când bunica le punea la fiert și ne făcea din ele un compot dumnezeiesc, iar toamna, după ce se pârguiau, pregătea provizii pentru iarnă. Îmi amintesc de loznița împletită din nuiele care se așeza pe patru pari peste o groapă săpată în pământ, de obicei în fundul grădinii. După ce se ungea bine loznița cu lut galben, adus dintr-un anume loc, bunicii puneau pe ea prunele culese din pomi apoi făceau un foc mocnit în groapă la care să se coacă în tihnă, având grijă să le învârtă din când în când cu o lingură mare de lemn. Când erau gata se scoteau pe o masă, unde erau lăsate să se zvânte, apoi se puneau într-un butoi din lemn și se păstrau până da iarna, când erau un adevărat deliciu alături de merele ținute la beci sau perele puse în paie să se rumenească în întuneric.

 

Nu numai fructele ne bucurau vară de vară ci și porumbul fiert și mai ales copt pe jar. Abia așteptam luna lui gustar când bunica îmi cocea în vatra din curtea casei porumb moldovenesc luat din grădină. Boabele moi și dulci croncăneau singure în gură, care se umplea cu savoarea gustului unic dat de jarul lemnelor de fag pregătite anume pentru copt porumb. Mi-o aduc și azi aminte pe blânda bunicuță cum sta pe o băncuță improvizată din câteva bucăți de scândură de brad în fața focului care ardea în vatră și învârtea cu mâna sau cu un băț porumbul pus pe jar urmărindu-l cu grijă să nu se ardă. În urechi îmi răsună încă trosnetul straniu a grăunțelor care pocneau atinse de bucățile de lemn înroșite în foc de parcă ar fi intonat o melodie venită dintr-o altă lume.

 

Bucuria iernii era pe măsura așteptării. Când neaua se așternea într-un strat suficient de gros scoteam din pod sania improvizată de bunicul din niște bucăți de scândură bine șlefuite pe care le prindea din nou în cuie, apoi fugeam cu ea pe derdeluș. În chiotele copiilor adunați pe toloaca acum acoperită cu zăpadă ne luam la întrecere care ajunge primul la pârâu. Deseori intram cu sania în apa rece, încă insuficient înghețată. Să fi văzut atunci ce era la gura bunicii când mă întorceam acasă ud leoarcă și cu mâinile înroșite de ger. Mă amenința că nu mă mai lasă la săniuș, dar a doua zi o luam de la capăt de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

 

Mi-au plăcut poveștile și mai ales legendele încă de când am deschis ochii, iar după ce am deprins înțelesul slovelor îmi luam singur cărți de la bibliotecă  pe care le citeam mai ales seara, la lumina slabă a opaițului care deseori da să se stingă fiindcă petrolul era pe sfârșite. Când terminam cu joaca mă urcam pe cuptorul de lut încălzit zi și noapte de plita la care gătea bunica. Acolo mă lăfăiam pe o plapumă moale și mai multe perine mari, umplute cu puf de găină și nu mă culcam până nu terminam cartea pe care am luat-o în mână. Adormeam deseori cu cartea în mână și mă visam printre eroii ale căror fapte mă fascinau, pe care îngerul nopții îi aducea din neantul timpului spre a mă răsplăti pentru că le păstrez memoria vie. Luând exemplul băieților din frumoasa legendă „Stejarul din Borzești” deseori spre seară, după ce veneam de la școală, chemam prietenii la mine și, împărțindu-ne în două tabere, ne băteam în săbii improvizate din bețe de floarea soarelui smulse din gard, de o parte fiind moldovenii conduși de Ștefan cel Mare, ceilalți fiind turcii în frunte cu Mahomed. Cu timpul am început să ne facem arcuri din nuiele de aluni aduse de bunicul din pădure, iar ca săgeți foloseam tot felul de bețe bine ascuțite în vârf. Într-o astfel de bătălie o săgeată m-a nimerit sub ochiul drept lăsându-mi o urmă pe care am purtat-o multă vreme, ca să  nu mai vorbim de disperarea bunicii când m-a văzut cum îmi șiroia sângele pe obraz.

 

După ce am terminat școala generală în sat, am urmat liceul în Siret, una din primele capitale voievodale ale Moldovei, rămas un orășel uitat de lume, așezat azi pe o graniță nedreaptă, dincolo de care vuiesc jalnic Codrii Cosminului aducând din adâncurile timpului cu adieri de vânt numele lui Ștefan cel Mare și Sfânt care ne ceartă că i-am călcat „Testamentul”. Iar dacă privim puțin mai departe zărim zidurile groase ale Hotinului, cetate din care marele Voievod și-a apărat țara de tătari și de leși, nelăsând pe nimeni să-i calce hotarele. Azi Sfântul Moldovei rabdă și plânge, visând tăcut la vremurile de odinioară.

 

Anii de liceu îmi amintesc mai ales de viața de la internat și de frumoasele povești de dragoste care s-au înfiripat între băieți și fete, în ciuda amenințărilor zilnice ale unei pedagoge pe care pe atunci mai toți o uram, deși mai târziu, când am ajuns la anii înțelepciunii, unii dintre noi aveau să-i mulțumească. Era un internat mixt cu două corpuri de clădire separate doar prin o poartă care se închidea seara. Băieții ieșeau seara în curte iar fetele îi priveau de pe o terasă mare cât ținea curtea, șoptindu-și cuvinte pe care doar ei le auzeau, învăluiți de razele reci ale lunii care-i scălda în mrejele iubirii.

 

Dintre dascălii de liceu l-am remarcat de la început pe cel de istorie, a cărui amintire mi-a rămas întipărită în minte pentru iscusința cu care a reușit să scoată din hățișurile timpului și să ne aducă până în adâncul sufletului numele marilor eroi din vechime. Împletite cu legendele povestite de bunici și cele din cărțile citite în copilărie, lecțiile de istorie mi-au insuflat dragostea pentru trecutul milenar al neamului nostru ale cărui origini se trage din zei, pentru faptele marilor eroi care s-au jertfit pentru ca azi să fim liberi, să ne păstrăm credința strămoșească și să vorbim în dulcea, divina limbă română.

 

Primele încercări de a scrie le-am avut în anii studenției, când mergeam săptămânal  la întâlnirile cu membrii unui cenaclu literar din București urmărind fascinat poeți și autori de proză care citeau din lucrările lor. Atunci am înșirat pe hârtie primele versuri pe care le-am citit cu emoție în fața colegilor de cenaclu, cei mai mulți persoane în vârstă, unii având chiar părul nins de ani.

 

După terminarea studiilor la Universitatea de drept din București am revenit aproape de locurile natale, în Suceava lui Ștefan cel Mare, oraș de glorie a vremurilor de demult. Prins în vâltoarea vieții am lăsat deoparte scrisul dedicându-mă familiei și în special celor doi copii,  astfel că nu am băgat de seamă cum timpul a trecut pe lângă mine lăsându-și adânc urmele peste trupul croit din lut. Dar nu orice fel de lut, ci unul săpat din pământurile Daciei străbune în care m-am născut și m-am înrădăcinat atât de adânc, că atunci când va veni vremea să mă cheme Zamolxis la el o să se întoarcă în  groapa din care a fost scos.

Privind în urmă n-aș putea spune că regret vreuna din alegerile făcute. Experiențele  avute mi-au arătat că izvorul mântuirii este familia, iar, cu tot cursul mai lin sau mai tumultuos al vieții, albia pe care curge trebuie mereu îngrijită dacă vrem să-și verse apele în marea cea mare, la întâlnirea cu strămoșii noștri. Timpul prețios petrecut în sânul familiei a fost un alt izvor nesecat de inspirație, dar mai ales un reazem și un medicament dătător de viață și de bucurie.

 

Anii de pensie au reaprins făclia care mocnea în suflet asemenea unei candele căreia i-a lipsit până atunci fitilul. Fascinat de mănăstirile pictate din Bucovina, adevărată salbă de nestemate pusă de străbuni la gâtul Moldovei medievale, mi-am reluat scrisul cu un elogiu adus acestor comori neasemuite ca apoi, călătorind în timp, să poposesc pe tărâmurile mitologice ale dacilor, de unde să readuc la lumină prețioasele legende ale Kogaionului și ale credinței în nemurire aduse de Zamolxis poporului său.

 

Primele cărți le-am scos la Editura „TipoMoldova” iar următoarele la Editura „Timpul”, ambele din Iași, vechi centru cultural al Moldovei și unul dintre cele mai renumite din țară. Am  mai publicat la Editura „Bogdania” din Focșani, „Bestseller” din Chișinău și „Cronedit” din Iași.

 

Până în prezent am scos următoarele cărți:

  • Mănăstirile din Bucovina: Ierusalimul Ceresc din România, Ghid Turistic, Editura „TipoMoldova”, Iași, 2017;
  • Dacia Creștină în versuri, Editura „TipoMoldova”, Iași, 2017, poezii;
  • Meditații… sub clar de lună, Editura „TipoMoldova”, 2018, poezii;
  • Pământul dacilor: Întâmplări și legende de demult, Editura „TipoMoldova”, 2017, legende istorice;
  • Comori ale tracilor, Eroii unui neam nemuritor, Editura „TipoMoldova”, 2018, legende istorice;
  • Constelația mănăstirilor: Pelerinaj prin locurile sacre Editura „TipoMoldova”, 2018, eseuri;
  • Din vremea marelui rege Decebal, Editura „TipoMoldova”, roman istoric;
  • Legendele Kogaionului, Editura „TipoMoldova”, 2019, legende istorice;
  • Regatul nemuririi, Zamolxianismul de ieri și de azi între adevăr și legendă, Editura „Timpul”, Iași, 2020, legende istorice ;
  • Regatul Mușatinilor, 2 volume, Editura „Timpul”, 2020, legende istorice;
  • Vitejii Măriei Sale, Editura „Timpul”, 2020, roman istoric în două volume;
  • La Porțile Destinului, Editura „Salonul Literar”, Odobeşti, 2020, roman istoric în două volume;
  • Domnii paralele, Editura „Semne”, București, 2021, roman istoric în două volume;
  • Visul Măriei Sale, Editura Timpul, 2021, roman istoric;
  • Și dacă mâine va veni, Editura „Timpul”, 2021, eseuri;
  • Din vremea lui Ștefan Vodă, Editura „Bogdania”, Focșani, 2022, eseuri;
  • Martirii de ieri și de azi, Editura „Bogdania”, Focșani, 2022;
  • De la Alfa la Omega, Editura „Timpul”, 2022, eseuri;
  • Castelul de pe Nistru, Editura „Timpul”, 2022, roman istoric;
  • Ștefan cel Mare și Sfânt – Epoca de aur a Moldovei, Editura „Bestseller”, Chișinău-București, 2022.
  • Dacia mitologică, Editura „Bestseller”, Chișinău-București, 2023.
  • Poarta războiului sfânt, Belgrad 1456, Editura Cronedit Iași, 2023;

 

Pe lângă lucrările de mai sus am publicat eseuri și poezii în mai multe antologii din țară, respectiv în Suceava, București, Sibiu, Baia Mare, Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat, Târgu Jiu, Giurgiu. Sunt membru al: Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, al Societății Scriitorilor Bucovineni, Cenaclului transfrontalier „Mașina cu poeți Bucovina”, Cenaclului literar Suceava.

 

În acest an voi depune dosarul pentru înscrierea în Uniunea Scriitorilor din România și în Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova.

 

La concursurile la care am luat parte am primit mai multe premii:

  • 2020 – Premiu unic în cadrul Secțiunii pentru copii, oferit de Societatea Scriitorilor Bucovineni pentru romanul „Legendele Dochiei”;
  • 2020 – Premiu unic pentru mitologie în cadrul secțiunii „Legende istorice”, oferit de „Fundația Culturală Bucovina pentru romanul „Din vremea regelui Decebal”;
  • 2020 -Premiul I oferit de Fundația Social-Culturală „Miorița”  pentru volumul „Din vremea regelui Decebal” la Festivalul Internațional de Carte „Vrancea literară”;
  • 2021 – Diplomă de excelență cu prilejul ediției a X-a a Festivalului-concurs internațional literar „Bogdania”, pentru eseuri și romane istorice, oferit de Revista de Cultură „Bogdania”.
  • 2021 – Diplomă de excelență cu prilejul lansării volumului „Visul Măriei Sale” acordat de Fundația culturală „Bogdania”.
  • 2021 – Diplomă pentru participarea la cea de-a V-a ediție a Simpozionului național cu participare internațională, Contribuția Bibliotecii Universității „Ștefan cel Mare” Suceava la afirmarea diversității culturale în spațiul românesc;
  • 2021 – Diplomă de participare la cea de-a VII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Alma Mater Librorum acordată de Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava;
  • 2022 – Diplomă cu cel mai prolific autor acordată de Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava în cadrul celei de-a VIII-a ediții a Salonului Internațional de Carte Alma Mater Librorum.
  • 2022 – Diplomă de Excelență cu prilejul lansării volumului „Din vremea lui Ștefan Vodă. Eseuri și legende”, acordată de Editura „Bogdania” în cadrul Salonului internațional de Carte Alma Mater Librorum, Ediția a VIII-a,2022.
  • 2022 – Meritul cultural pentru participarea la concursul Internațional de creație literară „Eminescu un vis în așteptare” acordat de Asociația Cultural-umanitară „Luceafărul de vest” Timișoara;
  • 2022 – Diplomă de merit pentru participarea cu creație proprie la Concursul de poezie „Izvor de râu”, dedicat Luceafărului și zilei Culturii Naționale, acordat de „Arena literară” București;
  • 2022 – Premiul pentru eseu „Nicolae Iordan” oferit de Călanul cultural la Concursul Național de Creație Literară la 13.10.2022;
  • 2022 – Trofeul „Cerurile Lotrului”, Premiul pentru proză „Marin Preda”, pentru romanul  „Castelul de pe Nistru”, acordat la Salonul Național de literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși” Râmnicu Vâlcea, 8-12 noiembrie 2022;
  • 2022 – Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu – Bistrița, secțiunea volum publicat, pentru volumul „Castelul de pe Nistru”, 25-27 noiembrie 2022;
  • 2022 – Premiul III la secțiunea Scriitori Consacrați – Proză, pentru creații literare de excepție, la Concursul Național de Literatură „Alexandru Macedonschi” – Craiova, noiembrie 2022;
  • 2022- Premiul pentru proză pentru volumul „Visul Măriei Sale” acordat de Societatea Scriitorilor Bucovineni în decembrie 2022;
  • 2022 – Diploma de laureat din partea Revistei „Literatură și Artă Chișinău”, decembrie 2022- Premiul Mihail Diaconescu” pentru proză, acordat la Concursul Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”, București 4 noiembrie 20232;
  • 2023 – Diplomă de excelență la Concursul Național de Creație „Lumină și culoare”, Ediția a II-a, 22 aprilie 2023;

 

Ca ziarist am publicat creații literare în revistele de cultură:

„Convorbiri literare” și „Expres cultural” Iași, „Rotunda Valahă” Râmnicu Vâlcea, „Hyperion” Botoșani, „Caiete silvane” Zalău, „Banchetul” Petroșani, „Plumb” Bacău, „Caligraf” Teleorman, „Actualitatea literară” Lugoj,  ”Bucovina literară” Suceava, „Cronica Timpului” București, „Arena literară” București, „Vatra Veche” Târgu Mureș, „Luceafărul de Vest” Timișoara, „Curtea de la Argeș” Pitești,  „Uscând o lacrimă” Buzău, „Rapsodia” Sibiu, „Literatură și Artă” Chișinău, „Roua dimineții” Chișinău, , „Prima linie” Slatina, Bogdania” Focșani, „Astralis” București, „Antares” Galați, „Amurg Sentimental” București, „Salonul literar” Vrancea, „Clubul Artelor Giurgiu XXl” Giurgiu, „Spații culturale” Buzău, „Caietele Columna” și „Miracol de Brădiceni” Târgu – Jiu.

 

Am fost plăcut surprins când a apărut prima recenzie a uneia din cărțile publicate sub semnătura d-lui Marius Chelaru, o personalitate a scrisului românesc. Cu timpul numărul acestora a crescut, astfel că până în prezent au fost publicate peste  50 de cronici/ recenzii în mai multe reviste de cultură din România, unele dintre ele ale U.S.R. sau sub egida U.S.R., semnate de critici literari de valoare recunoscută pe plan național, între care: Ioan Holban, Emil Lungeanu, Nicolae Georgescu,  Aureliu Goci, Lucian Gruia, Ana Dobre, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Dram, Marius Chelaru, Valeriu Stancu, Marcu Emilian, Ioan Țicalo, Cristina Rusu, Petre Isachi, Ion Popescu Brădiceni, Grigore Codrescu, Cezarina Adamescu, Mihaela – Mariana Cazmirovici, Nicolae Sava, prof. dr. istorie Dobre Cezar, Ioan Barbu și Daniel Săucă, redactori șefi la revistele „Caietele silvane” și „Rotonda Valahă”.

 

Cea mai amplă lucrare pe care am început-o în urmă cu patru ani este „Ciclul ștefanian dedicat Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei, un proiect ambițios prin care mi-am propus să prezint viața și faptele celui mai mare erou al românilor. Până în prezent am finalizat șase romane consacrate copilăriei și tinereții Voievodului până la urcarea pe tron în aprilie 1457. Deși lipsit de izvoare istorice certe și cuprinzătoare, prin conexiuni cu documente care fac referire la personalități și întâmplări petrecute în Moldova și în țările din jur am abordat în primul roman („La Porțile Destinului”) copilăria lui Ștefan cel Mare până la asasinarea tatălui său la Reuseni. În următorul roman („Domnii Paralele”) am tratat începutul pribegiei în Transilvania a lui Ștefan cel Mare și domnia alternativă în Moldova a lui Petru Aron și Alexăndrel Vodă, continuând cu pribegia lui Ștefan în țări străine („Visul Măriei Sale”), unde și-a definitivat pregătirea la condotieri de seamă din Europa, aspect care îi va marca viitoarele fapte de arme. Cel de-al patrulea roman („Castelul de pe Nistru”) din această epopee ne va aduce din nou în Moldova, unde Petru Aron reușește să-l înlăture pe Alexăndrel Vodă, timp în care  tânărul Ștefan își continuă ucenicia la Iancu de Hunedoara, care se pregătește de apărarea Belgradului de asediul plănuit de sultanul Mahomed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului. Următoarea lucrare („Poarta Războiului Sfânt”) urmărește  desfășurarea acestei bătălii, socotită drept una dintre cele mai mari din Evul Mediu după cea de cucerire a Cetății Sfinte a lui Constantin cel Mare. Adevărată Poartă între două lumi, islamismul reprezentat de Mahomed și creștinismul apărat de Iancu și de cruciații franciscanului Giovanni da Capestrano, Belgradul va atrage pentru o lună atenția întregii Europe care tremura de frica unei invazii otomane dar, în același timp, a stat deoparte, ferindu-se să se implice în bătălie. Numai experiența în luptele cu turcii și dârzenia de care au dat dovadă Iancu și cruciații i-au oprit pe otomani să cucerească Belgradul la fel cum în urmă cu numai trei ani au cucerit Constantinopolul. Aflat în ucenicie la Iancu și fiind la vârsta adolescenței Ștefan nu avea cum să lipsească de la această mare încleștare din care va avea multe de învățat, care îi vor folosi în marile bătălii pe care avea să le ducă mai târziu cu turcii. Curajul și spiritul de jertfă al lui Iancu, căruia i se datorează victoria de la Belgrad, avea să fie răsplătită de marii baroni din Regat cu un complot căruia acesta îi va cădea victimă. Eroul de la Belgrad își va găsi sfârșitul la mai puțin de trei săptămâni după marea sa izbândă fiind răpus de ciumă luată de la o săgeată muiată în cadavrul unui bolnav, trimisă asupra lui de un ienicer, în realitate un om trimis de complotiști. Ipoteza este susținută de răfuielile ce aveau să urmeze imediat după moartea lui Iancu. Complotiștii interzic familiei aducerea și înmormântarea în țară, potrivit dorinței eroului, a trupului neînsuflețit al lui Iancu. La numai trei luni de la plecarea la Domnul a lui Huniade unul din complotiști este arestat și ucis de fiul mai mare al eroului, ca, după alte patru luni, ambii băieți ai acestuia să fie întemnițați, cel mare fiind ucis într-un mod îngrozitor, în vreme ce pe cel mic, minor fiind, îl salvează vârsta și oprobiul popular. O mână întinsă de îngerii destinului care avea să-l ducă pe încă minorul Matia de pe eșafod direct pe tron și să facă din el cel mai mare rege al Regatului Ungariei. Toate aceste intrigi vor face obiectul viitorului meu roman care va avea titlul „Răfuieli la curțile împărătești”. Prima parte a Ciclului ștefanian se încheie cu romanul „Vitejii Măriei Sale”, care face referire la pregătirea și venirea pe tron a Voievodului.

 

După acesta vor mai fi și altele, propunându-mi să urmăresc în ordine cronologică evoluția lui Ștefan de la copilul cu plete de aur care se juca cu copiii pe toloaca din preajma Cetății de Scaun la marele făuritor de țară și apărător al creștinismului, care avea să-i ducă numele în nemurire, pe bună dreptate spre sfârșitul vieții schimbându-și titlul din Voievod al Moldovei în acela de Țar și moștenitor al coroanei bizantine.

 

Pe parcursul narațiunii, în romanele scrise până în prezent pot fi întâlnite referiri interesante la bătălia purtată de Bogdan al II-lea cu leșii la Crasna, la care a luat parte și tânărul Ștefan, care abia împlinise 15 ani, asocierea acestuia la tron, descrierea procesiunii de urcare pe tron a unui voievod în Moldova, Sinodul de la Florența și efectele acestuia în Moldovei, hirotonirea lui Theoctist ca mitropolit al Moldovei, hirotonirea primului Patriarh al Constantinopolului după cucerirea cetății de către Mahomed al II-lea, interzicerea folosirii în Moldova a grafiei latine, o nuntă tradițională în Moldova, pregătirea bătăliei de apărare a Belgradului, referiri ample cu privire la desfășurarea bătăliei, fiind aduse în scenă personaje importante ale vremii între care Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, sultanul Mahomed al II-lea, Alexăndrel Vodă, Petru Aron, marele logofăt Mihu, dar și personalități europene cum sunt papa de la Roma, dogele Veneției, împăratul Frederic al III-lea, regele Ladislau Postumul,  alți principi și baroni ai vremii.

 

Îmi propun să duc mai departe firul narațiunii privind viața Marelui Voievod până la trecerea sa în neființă în 2 iulie 1504. Voi încerca să abordez atât pe eroul Ștefan cel Mare și Sfânt cu faptele sale nemuritoare cu care a intrat nu numai în legenda poporului român ci și a întregii Europe, cât și pe Ștefan Vodă ca: om, fiu, soț și tată, cu trăirile sale firești, raportate la specificul vremii, și în paralel și în relație cu alte mari figuri de eroi români și europeni care au trăit în aceeași epocă cu Voievodul.

 

„Ciclul ștefanian” ca epopee își propune să fie o frescă a principalelor evenimente care s-au petrecut în Europa în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu accent pe cele trei țări române, figura centrală fiind Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

 

Lucrările pe care le-am publicat au trezit interesul mai multor critici literari din țară care au făcut referiri la ele, cronicile lor fiind publicare în mai multe reviste de cultură din toată țară, între care reviste ale USR sau aflate sub egida USR.

 

Astfel,  domnul Ioan Holban, cunoscutul critic literar din Iași, într-o amplă analiză a romanelor care fac parte din Ciclul ștefanian, apărută în revista „Convorbiri literare” sub titlul „Numele prozatorului”, concluzionează: „Ciclul epic ștefanian al lui Andrei Breabăn este, cum se vede chiar de la primele două romane, o construcție narativă solidă, cu o platformă fără fisură în privința informației istorice, atât cât le oferă tratatele de istorie și documentele de arhivă, dar și legendele cuprinse în literatura populară ori în creațiile unor autori (aproape) anonimi, fără țopenia «autorlâcului», onești, exploatând cuprinderea variabilă a imaginarului lor. Andrei Breabăn scrie un roman de reconstituire istorică, fără, lungimi eseistice ex­cesive și «expozeuri» istorice prețioase, într-o formulă pe gustul cititorului de azi, dar, în același timp, «Visul Măriei Sale» și «Cas­telul de pe Nistru» sânt construite pe trama unor romane «de aventu­ri», mai exact, «de capă și spadă», scrise alert, într-o coerență a planurilor de negăsit în atâtea alte cărți de azi și de ieri, alternând evocări, tablouri de epocă – rechemări din trecut, cum le spunea G. Galaction – cu scene de luptă, de capă și spadă, într-o desfășurare cinematografică (Sergiu Nicolaescu ar fi găsit în roma­nele lui Andrei Breabăn numeroase scenarii de film istoric) şi cu firul biografiei protagonistului ciclului său epic.”

 

În aceeași prestigioasă revistă de cultură, „Convorbiri literare”, sub titlul „Castelul de pe Nistru”, d-l Marius Chelaru trage următoarele concluzii cu privire la lucrările autorului: „Așadar, Andrei Breabăn face, prin această carte, încă un pas spre întregirea planului său de construcție a unui ciclul ștefanian și vom vedea cum se va finaliza, dovedindu-se un autor aplecat și spre consultarea surselor, dar și spre a da propria interpretare, acolo unde consideră că „istoria” îi „lasă loc”, folosind un vocabular pe care l-a ales, din ce se pare, după o drămuire a riscurilor și a impactului asupra cititorului de azi. Și, nu în ultimul rând, un autor care își propune să transmită felul în care înțelege semnificația unor momente relevante ale istoriei neamului și care vrea să aducă aminte cititorilor, mai tineri sau mai trecuți prin viață, că pe umerii acestor „oameni cari au fost”, cum spunea Iorga, pe faptele lor s-a construit prezentul, prin el am ajuns noi să fim ceea ce suntem.”

 

În altă prestigioasă revistă  a U.S.R., „Luceafărul de dimineață”, sub titlul „Istoria ca erou de roman” d-l Emil Lungeanu precizează: „Iată de ce principalul merit al demersului epic pe care Andrei Breabăn și l-a asumat este, cred eu, obiectivitatea responsabilă. Undeva, de pildă, lui Petru Aron logofătul îi prezintă o analiză strategică lucidă a situației de după căderea Bizanțului în 1453: „Dacă Mahomed ia vara asta Belgradul, poarta Europei îi este deschisă. Până în toamnă va fi la Buda, poate să ajungă chiar până la Viena. Scurt și cuprinzător, fără aplauze și țărani entuziaști scandând: «Măria-Sa să trăiască, că-i capu’ la țara noastră!» Iar dovadă a minuțioasei documentări stă bibliografia din ariergarda romanului, demnă de o lucrare de doctorat. Un alt merit e perspectiva originală, figura marelui Mușatin fiind prezentată nu în mod direct, ci oglindită de contextul premergător ungerii sale ca voievod, neglijat îndeobște. Istoria devine astfel ea însăși eroul romanului.”

 

Sub titlul „Resetarea romanului istoric”, apărut în „Actualitatea literară”, domnul Adrian Dinu Rachieru din Timișoara, scriitor și cunoscut critic literar, menționează: „Credincios unei formule tradiționale, de frazare sadoveniană, forțând alertețea, Andrei Breabăn nu și-a propus «resetarea» romanului istoric. Dar intervine corectiv, deseori, investigând arhivele, culegând informații noi, deslușind textura epocii, stabilind conexiuni ingenioase. În fond, ceea ce numim generic roman istoric, dincolo de codul prozastic variabil, înseamnă, esențial, o mișcare gravitațională în jurul unei teme-obsesie: tema puterii. Nu e oare istoria, cu jocurile ei sângeroase, putere la trecut? Așa judecând, adâncind problematica umană (frământări, obsesii, angoase) prin sondarea psihologiilor, a tectonicii sufletești în luptele pentru putere, putem citi orice roman istoric ca roman politic, așezându-l pe o altă orbită problematică, refuzând comercializarea. Și recâștigând, poate, încrederea noilor cititori.”

 

Și domnul Aureliu Goci din București a avut aprecieri critice asupra lucrărilor autorului pe care le-a prezentat în cronica, „Românitatea la extrema răsăriteană”, în care, între altele susține: „Autorul este un bun portretist, nu-și pierde nici un personaj pe drum, folosește linii viguroase, descoperind rezoluția personalității fiecărui personaj care performează în reprezentativitatea umană. … Atmosfera, obiceiurile, aspirațiile, tradițiile unei epoci de puternică prezență românească în istoria Europei răsăritene sunt documentate cu acribie și cu exemplară rezoluție istorică. Îmi pare că autorul a venit în literatură din necunoscut și a izbucnit dintr-o dată cu mare talent și forță evocatoare. Impresionanta bibliografie nu l-a determinat totuși pe d. Breabăn să adopte un discurs scientist, dimpotrivă, presărându-și frazele cu expresii moldovenești, a conturat o atmosferă locală credibilă și a evocat un spațiu identitar față de care se simte deosebit de aproape. ”

 

Un alt cunoscut critic literar din București Lucian Gruia din București, analizând opera autorului susține: „Stilul este direct, limpede expresiv. Autorul trebuie felicitat pentru strădania depusă pentru a se documenta și concepe acest ciclu dedicat vieții lui Ștefan cel Mare și Sfânt de la naștere şi până la moarte. Este o operă care vibrează de un înalt patriotism și care ar merita să între în manualele școlare. ”

 

În aceeași notă constructivă, cunoscutul profesor universitar, scriitor și critic literar Constantin Dram din Iași, profesor universitar și cunoscut critic literar, consideră că: „Este clar că Andrei Breabăn nu se înscrie prin scriitura adoptată într-o paradigmă postmodernă. Strategiile sale narative (cu elemente bine asimilate și re-create în contextul propriului demers beletristic din romanele lui Scott, Balzac, Stendhal, Sadoveanu, Vintilă Corbul, Eugen Burada) se bazează pe acumulări vizuale și auditive bine evidențiate în descrieri pe măsură, pe puterea de a introduce dialogul frecvent (uneori chiar excesiv), pe plăcerea de a portretiza și de a re-crea personaje istorice sau de a crea, cu puterile ficțiunii, de a face conexiuni, paralelisme ce se depărtează deseori de canonul strict beletristic. Rezultă un text viu, avântat ca expunere deseori, cu acea savoare ce poate fi apreciată de cititorii acestui gen și care te apropie de istorie, altfel. Un roman care completează informația strict istorică prin intervenția ficțiunii literare, singura care poate crea lumi alternative.” Cronica a apărut în Revista „Convorbiri literare”, nr. 5 (305) din 2021, sub titlul  „Din nou romanul istoric”, pag. 95-96.

 

Și cunoscutul eminescolog și critic literar Nicolae Georgescu se apleacă asupra romanului „Poarta războiului sfânt”, subliniind în cronica „Mantia și turbanul” publicată în revista „Convorbiri literare”: „… Romanul lui Andrei Breabăn dezvoltă o linie întreagă, bine articulată, a imnelor creștine (doar pe Niceta de Remesiana îl recunosc, celelalte cred că sunt luate de prin cărțile de cult, dar și create acum, de către autor) ce înspăimântă adversarul mai mult decât armele improvizate ale cruciaților care atacă”

 

„Poarta Războiului Sfânt este poarta mirifică a literaturii pe care poate intra cititorul dornic să se transpună în vremuri îndepărtate pentru a conștientiza constanta de demnitate a neamului prin care ne-am cucerit, cu drepturi egale, locul în concretul universalității.”, concluzionează doamna Ana Dobre în  cronica „Istoria – cea mai frumoasă poveste” susținând că: „Povestea pe care o spune Andrei Breabăn se bazează pe adevărul istoric, o dovedește solida documentare, care fixează romanele între ficțiune – ceea ce îi permite a realiza, folosindu-se de propria fantezie creatoare, portrete, reconstituiri cu atmosfera specific medievală, și nonficțiune – care ține fluxul narației în albia documentului, a adevărului, singurul pe care îl slujește ca narator. Ca poveste, istoria îl captivează. De aceea, atenția este concentrată pe fapte, pe oameni, pe întâmplări în înlănțuirea cauzală care le ordonează și le conferă un sens.”

 

Iar un alt mare poet, analist și critic literar, d-l Valeriu Stancu din Iași, în cronica „Foi pentru minte, inimă și literatură” publicată de revista „Convorbiri literare”, subliniază: „Romanul lui Andrei Breabăn conține, în doze echilibrate, toate ingredientele genului: adevăr istoric și ficțiune auctorială, acțiune antrenantă care să ajute la desfășurarea firului narativ, personaje memorabile, complexe, dinamice, luate din realitatea descrisă sau inventate, fapte de arme, isprăvi vitejești, povești de dragoste… Ca orice autor de romane istorice care știe că principala calitate a unei astfel de scrieri trebuie să fie credibilitatea, prozatorul își construiește narațiunea pornind de la fapte și personaje istorice, „atestate”, în jurul cărora plasează personaje ficționare, creează acțiuni, țese intrigi, întâmplări, dialoguri închipuite ce au rolul de a acorda scrierii calități beletristice, pentru a atrage și a ține trează atenția cititorului.”, ca apoi să concluzioneze: „POARTA RĂZBOIULUI SFÂNT: un roman despre „oameni care-au fost”, despre vremi de care «se-nvredniciră cronicarii și rapsozii», un roman despre «iubirea de moșie» și despre sacrificiul de sine, un roman despre «război și pace», un roman de dragoste, de luptă, un roman despre sufletul omenesc și despre tainele istoriei, un roman care se citește nu doar cu ochii, ci și cu inima.”

––––––––-

Andrei BREABĂN

20 aprilie 2023

Suceava

Facebooktwitterby feather