ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA: CETATEA SCRIBULUI. Preliminarii

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)

ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010), cel de-al doilea volum din Jurnalul lui Eugen Dorcescu, se situează, cronologic (mai puțin tematic), în continuarea Îngerului Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998): „ambele reprezentative pentru viziunea existențial-artistică a lui Eugen Dorcescu, în consonanță cu opera sa lirică”, după cum afirmă, în Nota editorului, Mirela-Ioana Dorcescu. Dacă în primul volum, Maestrul a ales să oglindească evenimentele sociale, politice, profesionale, artistice etc. de la sfârșitul secolului trecut, cu toate problemele pe care orașul-metropolă le-a întâmpinat și la care autorul a fost martor, în acest al doilea volum, autorul a scris altfel despre un început de secol și de mileniu, în fapt despre următorul deceniu din viața sa. Ceea ce îl preocupă acum vizează, precumpănitor, familia și condiția umană (cum observa Mircea Lăzărescu, într-o profundă și subtilă cronică de întâmpinare, „Confluențe literare”, 20 octombrie 2020). Ambele volume au fost publicate în Anul Domnului 2020, la Editura Mirton din Timișoara, unul în luna Elaphebolion („martie”, în greacă), luna nașterii Poetului, și altul în Pynopsion („octombrie”, în greacă), luna despărțirii de mama sa, personaj inubliabil al cărții.

Întâmplător sau nu, cu doar doi ani în urmă, Livius Petru Bercea consemna faptul că ,,Eugen Dorcescu e un cerebral conștient care își construiește o cetate în care se va mișca apoi lejer, dar calculat, ordonat” (Poezie și Poeți. Opțiuni critice, Timișoara, Waldpress, 2018,  p.111). Aceasta nu mai este „cetatea păduroasă”, lăsată în urmă, pe meleagurile natale (v. Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, p. 108).   Este CETATEA SCRIBULUI, unică și salutară.

Adam. Pagini de jurnal (2000-2010) este dedicat, asemenea primului volum, Iubitei sale soții Mirela-Ioana, cea care a semnat ediția critică și căreia i se datorează ivirea la lumina tiparului a acestor manuscrise vaste, de o valoare inestimabilă.

Volumul se deschide cu poemul-autoportret ADAM, amintind de întâia ființă umană din univers, făurită și însuflețită de Creatorul absolut: ,,Și Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din țărână luată din pământ, și a suflat asupra lui suflare de viață și s-a făcut omul întru suflet viu” (Facerea 2, 7). În ebraică adam înseamnă „om”, iar adama, „pământ”. Aceste două substantive comune explică numele propriu Adam, „omul de pământ”. Poemul ADAM vine ca un complement la Templierul, poemul ce deschide Îngerul Adâncului. Îl caracterizează însă pe scriitor dintr-o perspectivă diferită.

Prezentul volum are trei secțiuni, asemenea primului, fiind structurat oarecum în oglindă cu acesta. Celor trei titluri în ebraică, din Îngerul Adâncului: Moth tamuth; Abaddon; Havel havalim, le corespund, acum, în Adam, pentru a menține aceeași notă rafinată, tot atâtea titluri de secțiuni în latină: Abba, Pater; Genitrix; Adam.

Ce este Jurnalul? Multiple încercări de definire îi aparțin chiar autorului. De pildă: „Marți, 4 februarie 2003. Jurnalul e o formă mascată de narcisism? De ce mai cu seamă scriitorii țin un jurnal? Jurnalul e o formă mascată a dragostei de viață, a dorinței de a-i oferi și eului empiric șansa de a rămâne în posteritate? De a rămâne aici? Tragică tentativă de a vorbi unei lumi care, oricum, nu ascultă. Sau, dacă ascultă, răspunde prea târziu”.

Cu ocazia lansării, la Timişoara, a Celestei, cartea actualei sale soții, Mirela-Ioana Dorcescu, într-un cadru sacru, la Biserica din Piaţa Dacia, Poetul a ținut un discurs memorabil, mărturisitor:

„Îndrăznesc să spun că Providența a fost, mi-a fost, favorabilă de-a lungul vieții. Îndrăznesc cu greu să spun, fiindcă nu e bine, e interzis să iei numele Dumnezeului tău în deșert. Nu Îl iau în deșert! Dar afirm că mi se pare uneori (o să dau și un argument imediat în acest sens) că Dumnezeu și-a îndreptat din când în când privirea spre mine de-a lungul vieții, deși cred fiecare sunet din ce rostește Avram în Geneza, capitolul 18, versetul 27: «Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și cenușă!». Sunt convins că sunt pulbere și cenușă, convins, până în măduva oaselor, că nu sunt altceva decât pulbere și cenușă. Atunci cum cutez să vorbesc Stăpânului meu? Cel care a zis: Eu sunt cel ce sunt!… Să ne reculegem: Eu sunt cel ce sunt! Existența însăși”.

Am descoperit în Jurnal smerenia cu care face Eugen Dorcescu face distincția dintre Autor și scriitor, recunoscând că darul scrierii l-a primit de la duh: „Iar 1 Corinteni ne spune că fiecare are darul său de har, distinct. Darul e distinct și cantitativ, și calitativ (Efeseni)”. Prin urmare, scriitorul se află mereu pe o poziție inferioară față de Autor („Eu sunt Cel ce sunt”) – Existența eternă. Pe această concluzie se poate întemeia o artă poetică de factură creștină. „Deci, ordonate, așezate logic, cursiv, toate acestea și altele încă ar putea, sunt convins, să constituie temeiul unei poetici creștine. Ce prospețime, ce înviorare ar aduce o asemenea perspectivă!”

În 16 martie 2002, cu două zile înaintea aniversării sale, Poetul reflectează asupra propriei existențe, cu un sfârșit previzibil:  „Când voi pune ultimul punct după ultimul vers, atunci, probabil, voi ieși din timp și din spațiu și-mi va lua locul, aici, pe pământ, cea mai pură substanță – cenușa”. Un asemenea gând se leagă de dorința sa de revenire în mediul natal, într-un fel de turn de fildeș, însoțit de Biblie, hârtie și un modest instrument de scris – ca un scrib de demult: „Aștept, tot mai ardent, «patria» de care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei. Poate, doar, tranzitoriu, pe țărmul Isarei, m-aș simți acasă. Aidoma lui Hölderlin, care a agonizat lângă Nekar. Poate pe malul Sohodolului, într-o casă de lemn – fără acte, fără relații sociale, fără identitate. Doar cu Biblia și, eventual, cu un creion și un teanc de hârtie”. Este o imagine impresionantă, mai cu seamă că autorul declară sincer că tot ceea ce scrie e adevărat. Redă în cuvinte un adevăr crud, care doare, care atinge și ultima celulă. Alinat însă de scris. Își putea ascunde tot necazul, insatisfacția, remușcarea, urletul interior îndelungat, într-un constant refugiu, în casa lui de pe Str. Liviu Rebreanu din Timișoara: ,,Scrierile mele sunt amare și «realiste», sunt crude, necruțătoare, dar (cel puțin așa cred) adevărate. Arhitema lor: întrezărirea Apocalipsei. Anecdotica: abjecția, agonia, suferința”; sau: „Eu nu sunt ființă întru moarte, eu sunt ființă întru mântuire. Așa păcătos și nevrednic cum sunt”.

Tehnicile narative susțin configurarea temelor realiste ale Jurnalului. Înlănțuirea cronologică a secvențelor discursive, specifică speciei, descrierea tip tablou, cât și tip portret pledează pentru veridicitate (mimesis). Detalii semnificative ale realului se regăsesc în modalitățile de caracterizare directă, caracterizare îmbogățită, în mod curent, de observația psihologică. Frământările eului, introspecțiile, relevarea conflictul interior servesc realizării unei psihologii complexe a poetului, care se raliază la psihologia „omului de geniu”: „Atunci când cineva este scriitor (poet, mai cu seamă) încetează, în bună măsură, să aparțină familiei. Fiindcă ceilalți nu pot, și nici nu vor, să încerce a înțelege care anume e lumea lui. Cât despre a aparține și ei, cât de cât, acestei lumi, e – ontologic – cu neputință. Omul de geniu este singur în lume. Dar Dumnezeu nu-l abandonează”. O dovadă că așa stau lucrurile este comportamentul celor din familia: (in)explicabila distanțare a fratelui său; fiica din München se rezumă la sfaturi când părinții trec prin grele încercări; fiica din Timișoara se închide în ea și nu divulgă niciun secret (v. divorțul ei); dar și atitudinea circumspectă a prietenilor, care realizează că sunt dați deoparte – v. situația Minei: „O enervează ermetismul meu, nu pricepe ce gândesc, o incomodează că nu mă las manevrat și că Oli e totalmente dependentă de mine. De fapt, Mina nu se înșală. Simte că o voi alunga. Fără tapaj, fără ceartă. O voi alunga, afișând aerul cel mai detașat și mai binevoitor de care sunt în stare”.

Arhitema scrierilor dorcesciene, în general, și aici, mai cu seamă, este timpul.  Pe calea vieții,  este o alergătură continuă (v. Iosua 23,14). Neiertarea timpului i-a preocupat pe importanți scriitori, începând de la Horațiu și Seneca. Se poate observa la Eugen Dorcescu insistența de a  defini timpul și spațiul nemărginit, ca proiecție subiectivă a spiritului. Seneca, scriitor frecventat de Eugen Dorcescu, într-una din scrisorile trimise prietenului său, Lucilius – v. cultivarea epistolelor de către scriitorul timișorean, în poezie (Epistole, 1990) și în proză (Scrisori la un prieten, 2020) – spunea: ,,Partea din viață pe care o trăim cu adevărat este subțire. Căci tot restul existenței nu este viață, ci doar timp”. Eugen Dorcescu percepe timpul ca pe ,,o bandă rulantă a morții”. Este stupefiat de iuțeala cu care trec zilele: „De la o vreme, zilele se scurg repede, foarte repede. Nu există, în fond, nici timp, nici spațiu. Ne mișcăm în propria halucinație, tânjind spre călăuza Duhului. Vino, Doamne Iisuse!” Și reflectează asupra sensului scurgerii rapide a timpului vital: ,,Timpul gonește tot mai iute, goana lui, epuizarea lui au devenit vizibile. Și nu există scăpare. De multă vreme, am mai spus-o, la diverse șiruri (coadă la bilete de tramvai, la teatru, la pâine etc.), făceam, spontan, un paralelism între existența noastră și curgerea șirului. Punctul de trecere e foarte departe, e departe, e relativ aproape, e aproape… Unde mă aflu acum? Iată o-ntrebare la care bietul om nu poate răspunde. El nu știe nimic. De ce? Când? Până când? Știe doar că acea trecere va fi. Și atunci, întreaga energie lăuntrică își schimbă ținta, centrul de greutate. Sistemul de valori se modifică”. Scriitorul își recunoaște vechea obsesie față de fenomenul trecerii  timpului, corelată cu visul nealterat al eternității: „Trecerea timpului, eternitatea au reprezentat obsesia mea, de fiecare clipă, încă de la 16 ani, ba chiar în copilărie, țin minte, mă cutremura, adesea, o disperare fără nume când mi se revela infinitatea ce mă înconjoară și mă cuprinde. Nu-i ușor de explicat, dar acea uimire atotstăpânitoare a existat”. Relativitatea timpului se aplică în reflecții originale: „Ce-or face bătrânii mei, în căsuța lor străveche? Acolo timpul (sau o parte a timpului) nici nu s-a clintit în toate aceste decenii. Ei sunt prizonierii unei durate din care eu am ieșit. Am ieșit și m-am integrat în alta, fără a o putea uita pe cea de acolo, fără a mă desprinde cu totul. Aparțin, astfel, la două cărări temporale și la două spații (ba chiar la trei: Münchenul e un topos la fel de fertil sufletește ca și Timișoara sau Stroieștiul). Și această scindare în concomitență (ce ambiguitate!) generează un mod de a exista pe care doar poezia îl exprimă. Trei locuri, trei orizonturi de timp, ființa mea și imuabilul reper metafizic”. O concluzie pare a fi deșertăciunea existenței umane, exprimată intertextual, cu aluzie clară la Ecclesiastul pe care l-a stihuit el însuși: „Zilele trec atât de repede, încât nu am răgaz să-mi iau rămas bun de la tot și de la toate. În urmă, tăcere. Înainte, moarte. Havel havalim!” Dar, mai interesantă este, poate, depășirea pragului timpului prin propensiunea metafizică. Într-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial foarte propriu şi cât se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană”. Într-o analiză, poate subiectivă, dar mai degrabă nu, a propriei opere, Eugen Dorcescu transgresa limítele unui context fizic al ființării, întrebându-se retoric: ,,Sunt, oare, prea îndrăzneț să afirm că, în ce mă privește, tema ultimă a scrisului meu este conținută în enunțul biblic «Abyssus abyssum invocat»? Dumnezeu mi-e martor că pun pe hârtie aceste rânduri cu teamă, că nu e nici urmă de trufie în gândurile mele. Cât despre acea supremație de ton, de timbru, de stil, care face ca mulțimea poeziilor, în cazul lui Baudelaire, spre exemplu, să fie doar aparență, n-am, în acest moment, nicio îndoială. Chiar și poezia mea, de la un capăt la altul, e unitară și sună inconfundabil”.

Nu atât însemnările, cât temele de reflecție pe care evenimentele cotidiane le suscită se prezintă ca niște nuclee concentrice în miezul cărora se află naratorul, însoțit, pașnic și discret de gingașa-i soție Oli, într-o relație halucinantă, prin profunzime și mister, cu Mama (Genitrix). Iubirea este forța supremă, un sentiment absolut, prin iubire sufletul purificându-se, atingând sfere înalte. Apostolul Pavel, în Epistola către Corinteni, afirmă: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”. Iubirea are puterea uimitoare de a transforma omul, obligându-l să depăşească limitele omenescului din el. „Liantul dintre suflet și trup îl constituie iubirea”, observă Livius Petru Bercea, în Poezie și poeți. Opțiuni critice  (Timișoara, Ed. Waldpress, 2018, p. 115, referindu-se la lirica dorcesciană. În același spirit este tratată iubirea familială în acest roman. Cu toate inconvenientele unui trai liniștit, cu toate conflictele de suprafață, iubirea îi ține, creștinește, pe toți împreună, fiind liantul dintre trupul și spiritul adamic. Există un timp pentru a iubi. Scurt și tainic. Un timp pentru a iubi conform Legii divine. Pentru a ajunge, iubind, la Dumnezeu.

„Apele sufletului se liniștesc și, parcă, oglindesc în ele mai mult din lumina și adâncimea cerului. Din lumina și adâncimea Cerului…”

by

Referinţă Bibliografică

Anișoara-Violeta Cîra, Cetatea Scribului. Preliminarii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 octombrie 2020