ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA: DESPRE ARTA TRADUCERII POETICE

Motto: „Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmul 18, 2-5).

Cărțile scrise, sau traduse, de Mirela-Ioana Dorcescu, în ultimii ani, cu vocație, profesionalism și simț hermeneutic, oferă o perspectivă proaspătă, tinerească, asupra literaturii contemporane. Complexitatea viziunii sale asupra textelor comentate, precum și asupra celor tălmăcite (o tălmăcire interpretativă, adesea, cum s-a observat), reiese din întemeierea ei pluri- și transdisciplinară. Mirela-Ioana Dorcescu este unul dintre cei mai solicitați și mai plini de solicitudine comentatori de text literar din Timișoara, dar și un traducător de neegalat din limba spaniolă. Cronicile sale sunt captivante, prin ideile spectaculoase pe care le vehiculează, prin fluiditatea și eleganța exprimării, prin căldura aderenței la textul prezentat. Ea face hermeneutică, mai degrabă decât critică literară. Concomitent, prin modul cum traduce, ne arată că se bucură de text, la nivelul superior, al cunoașterii sensibile și inteligibile. Pe de o parte, realizează tălmăciri fidele originalului, sporindu-le, însă, în chip creator, haloul semantic, nuanțele, aura conotațiilor. Pe de altă parte, însoțește echivalentul românesc cu note, pentru a-l face cât mai accesibil cititorului, dar și cu o prefață, în care își notează impresiile, evocă personalitatea autorului tradus și recomandă cartea spre lectură. Citind-o, urmărindu-i demersul, te înseninezi, „te minunezi și te instruiești”, după cum a remarcat, cu sinceritate, Monica M. Condan. Cunoștințele sale pluridisciplinare nu împovărează, ci deschid orizonturi. Metatextul, Cuvântul începător, mai degrabă eseistic, se citește ca un jurnal de lectură, redactat cu mare plăcere, cu onestitate și cu un fel special de dăruire față de text, în particular, și de literatură, în general.
Iată ce afirma Mirela-Ioana Dorcescu, în urmă cu câțiva ani, despre literatură, într-un interviu: „Dar literatura e mult mai mult. E misterul ce se leagă de toate formele în care se prezintă. Indefinibilă. Ca viața, ca limba, ca lumina”. (De vorbă cu scriitori de azi, Editura Cronologia, Sibiu, 2018, sub coordonarea Danielei Pănăzan și Monicăi Grosu, pag. 34 și 39).
Primele două cărți de poezie, tălmăcite de Mirela-Ioana Dorcescu (Andrés Sánchez Robayna, MAREA CEA MARE/ POR EL GRAN MAR, Editura Mirton, Timișoara, 2018 și Coriolano González Montañez, TATĂL/ PADRE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021), au fost bine primite de publicul avizat și analizate, pe larg, de Livius Petru Bercea, Zenovie Cârlugea, Iulian Chivu, Ana Maria Radu și de subsemnata.
Pornind de la titlul celei dintâi, Marea cea mare, Livius Petru Bercea face importante considerații la adresa operei și a traducerii sale în română:
,,Autorul pregătise, pentru o apariție în Spania, volumul de poeme Por el gran mar (care a și apărut anul acesta). În spaniolă, lexemul por are mai multe semnificații pe care o să le amintesc: «de, pe, pentru», în funcție de context (e de notat că termenul face parte din structura multor expresii). Titlul ales de poet (v., mai sus, titlul în spaniolă) „uzează” de această polisemie a lui por, lăsând deschise diverse interpretări, pe care lectorul e invitat să le închipuie ca posibile. Această particularitate (polisemia) face corp comun cu poezia însăși, pentru că dezambiguizarea textului (aici, a titlului) ar duce la sărăcirea, chiar banalizarea poeziei (expresiei) și ar scoate-o din specificul ei artistic. Textul poetic e «ambiguu» prin excelență. Mirela-Ioana Dorcescu a procedat în «spiritul» acesta, eliminând lexemul por, care putea fi tradus, de către ea, cu o semnificație, eventual, și a păstrat un titlu cu mai multe posibilități de interpretare («marea cea mare»), dovedind astfel că traducerea e, și în optica ei, în același timp, și interpretare și creație. Marea cea mare e, în fond, metafora cea mai potrivită (poate că e doar o părere!) pentru cosmosul nostru cel de toate zilele, mundan, și, în egală măsură, pentru trăirea noastră în ideal. Iar liantul între cele două «lumi» , care nu pot exista una fără (sau în afară de) cealaltă, e iubirea, ca principiu organizator comun, când simțim nevoia să ne «refugiem» într-una sau în cealaltă dintre aceste entități «ambientale»”(Livius Petru Bercea, Iubirea – în „ritm de aștri”)

​După cel de-al doilea volum tradus, Tatăl/ Padre, al poetului spaniol Coriolano González Montañez (volum ce a beneficiat, și el, de numeroase și entuziaste cronici), Mirela-Ioana Dorcescu s-a oprit asupra autoarei unei poezii dramatice, pornind de la pasiuni intense, devastatoare. Este vorba de volumul poetei din Insulele Canare, Spania, Rosario Valcárcel, MAI PRESUS DE PASIUNI/ MAS ALLA DE LAS PASIONES – Poeme/ Poemas, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022. Același Livius Petru Bercea consemnează, la finalul cronicii intitulate Memoria poeziei: „După câte știu, Rosario Valcárcel este plasată de critica de specialitate spaniolă în categoría «liricii erotice». Consider însă necesară o precizare: inclusiv «iubirea» stă sub semnul marilor cataclisme care ne afectează existența și tot ce rămâne (devine o constantă) este amintirea, echivalentă, aici, cu o «dragoste vulcanică». Majoritatea textelor din volumul de față susțin această impresie a mea.
Mirela-Ioana Dorcescu n-a realizat o traducere simplă, ci a preferat așezarea paralelă a textelor (în română, mai întâi; apoi, ca o «confirmare» a validității traducerii, în spaniolă), dând, astfel, posibilitate cunoscătorilor de limbă spaniolă din spațiul românesc, să urmărească interesantele corespondențe pe care le-a folosit pentru traducere. Adăugând prefața, un veritabil studiu despre poezia literatei spaniole, putem aprecia volumul de față drept încă o reușită în activitatea de traducător a Mirelei-Ioana Dorcescu, un pas în plus pentru cunoașterea, în spațiul românesc, a valorilor literare spaniole contemporane”.
Despre autoarea soaniolă aflăm, din textul de coperta a IV-a, că este considerată o pionieră a literaturii erotice în Canare, fiind originară din Las Palmas de Gran Canaria, Insulele Canare, Spania și având studii de filologie spaniolă și engleză. Scrierile sale sunt traduse în franceză, germană și română, semn de recunoaștere internațională. Despre creația domniei sale s-a pronunțat, într-un comentariu pe o rețea de socializare, și regretata Ana Pop Sârbu: ,,O poezie de o diafană căldură, de o adiere luminiscentă, un univers poetic bine conturat, cu o tipologie literară a polarităților!”
Traducerea pe care Mirela-Ioana Dorcescu a propus-o pentru poemele din acest volum are două atribute: este surprinzătoare și elocventă. Așezând în paralele textele în română și spaniolă, autoarea traducerii, lingvistă de prestigiu, pune subtil în evidență asemănarea dintre două limbi romanice muzicale, aflate la extremele Romániei europene.
Mirela-Ioana Dorcescu demonstrează, mai cu seamă în ultimii ani, că excelează în discipline conexe lingvisticii, precum teoria literară, semiotica, pragmatica, hermeneutica, impresionând prin erudiție și prin calitatea ei de cititor avizat și pasionat al textului liric, care-i permite să fie și un traducător excelent. Într-un limbaj elevat, de o expresivitate aparte, întregul discurs liric vizează fascinația textului, abordat din unghiuri care să îi releve aspectele cele mai frapante și mai bine realizate estetic.
În Prefață, Mirela-Ioana Dorcescu pătrunde cu delicatețe într-un univers liric accentuat spiritual și deslușește semnificațiile adânci ale simbolurilor lirice dintr-un discurs dens și foarte expresiv. Traducătoarea uimește prin perspicacitatea cu care își croiește calea înspre un eu poetic feminin expansiv, dar decent și elevat, ale cărui intenții de comunicare le devoalează treptat, cu deferență și finețe.
În registrul compoziției poetice, și în universul tematic, Mirela-Ioana Dorcescu semnalează, de la început, caracterul „focului”, care comportă o transformare fizică și una chimică, de cu totul altă factură: „Când focul se dezlănțuie, mistuie materia până la temelii: transformă fizic – și chimic! – peisajul, zdruncină așezări și conștiințe, înscrie nemilos destine foarte diverse în ordinea exasperantă a uniformității. Cuprinsă ea însăși într-o asemenea dinamică, Rosario Valcárcel rememorează, consemnează, interpretează succint evenimentele din preajmă, alertată de previzibile sau doar presimțite primejdii, încercând să salveze în memoria poeziei ceea ce este consonant, resonant cu sinele sau cu închipuirea sa. Astfel, anticipează dezastre. Care nu întârzie să se adeverească” (p. 7).
Temele poemelor rezultă din titluri. Mirela-Ioana Dorcescu găsește lexeme românești potrivite pentru a scoate în evidență forța tămăduitoare a creației, așa cum reiese ea din opera lui Rosario Valcárcel: „Atracția, ispitele, scenografia dragostei sunt descrise cu o febrilitate exacerbată de plăcere, dar și de teama pierderii sufletului pereche, a clipei de iubire, a vieții. Pasiunile sunt ațâțate de zeii ce se confruntă neostoiți în insula magică a iubirii: Eros și Thanatos (v. și sublinierea autoarei:«Eros și Thanatos învăluie clipa», în O scurtă întâlnire).
Aspectele nobile ale acestei lirici erotice oferite de Rosario Valcárcel sunt cosmicizarea dragostei («Își apasă buzele pe mâna lui/ și îl sărută atât de furios, încât se deschid/ porțile cerului» – Prea aproape. Lui Miguel Cervantes) și alunecarea în mit («Soarele ne-a preschimbat/ în cariatide.// Într-o aceeași coloană,/ un singur trup,/ aceleași sentimente» – Am dat la iveală cel din urmă secret). Ele înalță discursul poetic «mai presus de pasiuni»” (p.10).
Analizând, pe scurt, poemele traduse în română, reținem mai întâi motivele literare predilecte: erosul, visul („Și să visez,/ să visez că sunt supusă copilăriei” – Sufletele danseză); focul, natura vie (Pescăruș Ulise, țestoase, țânțari, arbuști fragezi, fluture adormit etc.); vinul („Protejată de luna exultantă,/ ridic paharul și îmi pun o dorință” – Sapore di sale, sapore di mare – Savoarea sării, savoarea mării). Alături de acestea, amintirea, moartea, insula magică, respectiv biserica reprezintă factori de coagulare discursivă, dar totodată și de propulsare lirică. Prin intermediul lor, prin selecția preferențială și dozarea distribuției acestora, se creionează și portretul dinamic al eului liric, care se află în perioada trecerii pragului dintre adolescență și tinerețe, respectiv adolescență-maturitate. Estetica frumosului, a iubirii, a ceea ce vezi și te atrage, încât începi să simți totul în alt fel, menține imaginația vie, creând o atmosferă inedită, specifică: „Nopți de dragoste, când solul arid ne-a copleșit/ cu tandrețe” (Todoque), poem a cărui temă centrală este trecutul: „Eram cea mai fericită dintre fetițe, intrând/ și ieșind din teatrul stelelor,/ țopăind în urma convoaielor de saci, de cai/ și de corăbii fantomă, ce înotau, somnambule”. Acest poem ar putea fi asemănat cu poezia Corinei Victoria Sein, care se eliberează de șovăire și înaintează spre copilăria astrală: „… nu poţi uita distanţa dintre adâncul cerului şi îndepărtata copilărie” (Corina Victoria Sein, Ritual în absență -Geometrică).
Elementele antonimice susțin compoziția volumului, atrăgându-ne atenția prin tensiunea ce o creează în unitatea lor diadică: prezența vs. absență; romantism vs. realism, învingător-învins („Absența iubirii este o lamă atât de sălbatică, de rece,/ de posesivă și crudă, că o simt când respiră./ Una câte una, se sting amintirile”; „Bambi luptă cu bărbați lascivi,/ lipsiți de adevărate emoții./ Învingător și învins” –Una câte una, se trezesc amintirile); credință-necredință („În mijlocul Naturii clipește biserica,/ depune mărturie, veghează asupra lumii,/ îi veghează pe credincioși și pe necredincioși” (San Mauro); „Când o să vină ultimul suspin,/ pe culmea colinei, voi privi spre apus, voi fugi/ și, ascunsă, voi asculta mulțimea de zeități și demoni./ Soarele, aidoma unui foc bengal, mă va călăuzi,/ nimfe și vestale îmi vor arăta/ calea./ Mă voi întoarce în Paradis” (Spre descântul zeilor).
Reveria este o altă sursă a poeziei. A se vedea relația eului poetic cu marea, cu natura în genere și, mai ales, cu el, partenerul, aluziile subtile la omniprezența fiorilor erotici (rod al uniunii eros-natură): „De fiecare dată când mă gândesc la tine,/ zbor deasupra mării, respir” (De fiecare dată când mă gândesc la tine); „Lichenii se bucură de propria viață,/ natura reînvie și moare./ Eu nu știu ce înseamnă a te dori, dar a te iubi mi-a potolit teroarea” (O scurtă întâlnire); sau: „Mi-ar plăcea să mor pe o insulă din Marea Egee”; „voi inspira parfumul siluetelor de nalbă:/ ritualul mării,/ acel etern du-te-vino ” (Spre descântecul zeilor). Flora și fauna exotice ale insulei, supuse focului solar și vulcanic, compun o poetică irezistibilă. De pildă, greierele devine un atribut al poetei, a cărei inspirație uimește. El reprezintă un simbol al cuplului complementar lumină-întuneric, relevând alternative, tăcerea sa nocturnă și țârâitul pe care îl produce la lumina soarelui, în peisajul oceanic: „Călătoria m-a târât în metisajul algelor umede,/ în cadența cri-cri, aromată, a greierilor,/ la bucuria și senzualitatea margaretelor/ cu sare și lămâie” – (Sapore di sale, sapore di mare- Savoarea sării, savoarea mării).
Eul liric tratează „portanța morții” ca pe un simbol revelator, deslușit, mai întâi, prin (auto)sugestie și apoi prin semne lipsite de echivoc, care alungă orice speranță, amintind de filosofii antici, bătrâni și înțelepți, al căror spirit nu îi este deloc străin: „Când va sosi ceasul,/ mă voi risipi, liniștită,/ ca să-mi găsesc spiritul./ Voi cunoaște filosofi antici din alte ținuturi,/ bătrâni din Tagoror,/ înțelepții și perverșii din Tyterogakat…” (Spre descântecul zeilor). Ambianța poetică este zbuciumată de gândul la sfârșitul inevitabil, de eventualitatea pierderii totale, în condițiile în care nu există plajă fără valuri și acropole fără zei. Într-o asemenea stare, eul liric urmărește un modus vivendi împletit cu o ars moriendi, într-un topos în care totul e menit să doară, așa cum spune și versul eminescian: „Totuși, este trist în lume”.
Omului îi este scris, îi este hărăzit un destin. Amărăciunea poetului de azi se leagă de firava receptare a poeziei. Puțini o citesc. Și mai puțini o cunosc. Doar câțiva o savurează cu adevărat, prețuind-o. Ampla recunoaștere a lui Rosario Valcárcel a început odată cu câștigarea celei de-a XVI-a ediții a Concursului de poezie Domingo Acosta Perez în Santa Cruz de la Palma. Discursul poetei spaniole place, pur și simplu, are esență, are comprehensiune, curaj și originalitate. Poezia ei ne dezvăluie un univers liric nemărginit și dinamic, care poate atinge, pe alocuri, praguri de neatins (intangibile).
Astfel, cum deschizi volumul, te simți prins ca într-o capcană. Rămâi acolo, mergi mai departe, deși știi că, atunci când vei ieși din lumea acestei poezii, nu vei mai fi același. În ritmul alert al rostirii, al prefacerilor, devii empatic cu implicarea existențială maximă a lui Rosario Valcárcel, personalitate puternică, influentă, care te transpune numaidecât în starea sufletească în care s-a aflat în momentul nașterii fiecărui poem. Spectacolul total al vieții și al morții este redat, cu forță, în poemul final, care vorbește despre moarte și… nemurire – dorința oricărui creator, a oricărui artist, a omului, în cele din urmă:

Spre descântecul zeilor
Mi-ar plăcea să mor pe o insulă din Marea Egee
îmbrățișând soarele.
Pescăruș Ulise, pe marea radiantă,
imaterial, fără griji, voi adormi într-o clipă.

Mi-ar plăcea să mor pe o insulă din Marea Egee,
într-un un amurg portocaliu de septembrie,
acolo unde peisajul scaldă idealuri.

Mai înainte voi pleca din Pireu,
cu pânzele întinse, ca niște aripi, voi pregăti instrumentele de navigație,
voi inspira parfumul siluetelor de nalbă:
ritualul mării,
acel etern du-te-vino.

Mi-ar plăcea să mor pe o insulă din Marea Egee,
între râsetele ei şi tăcerile ei.
Memoria este o pagină goală, nostalgie
de a fi pierdut totul,
o plajă fără valuri,
acropole fără zei.

Când o să vină ultimul suspin,
pe culmea colinei,
voi privi spre apus, voi fugi
şi, ascunsă, voi asculta mulțimea de
zeități și demoni.

Soarele, aidoma unui foc bengal, mă va călăuzi,
nimfe şi vestale îmi vor arăta
calea.
Mă voi întoarce în Paradis.

Când va sosi ceasul,
mă voi risipi, liniștită,
ca să-mi găsesc spiritul.
Voi cunoaște filosofi antici și din alte ținuturi,
bătrâni din Tagoror*,
înțelepții și perverșii din Tyterogakat…**
Și alte ostroave.
___________________
* Tagoror era numele pe care îl dădeau aborigenii guanches din Insula Tenerife spațiului unde se reuneau conducătorii comunității. Prin extindere, acest nume s-a aplicat adunării în sine.
** Numele indigen al Insulei Lanzarote este Tyterogakat sau Tytheroygatra, ce se traduc: „Arsă”.

(Al encantamiento de los dioses
Me gustaría morir en una isla del Egeo
abrazando al sol.
Ulise Gaviota sobre el radiante mar,
diluida por el desdén caeré como un saco.

Me gustaría morir en una isla del Egeo
un atardecer anaranjado de septiembre
donde el paisaje baña los ideales.

Antes saldré del Pireo
con mis velas como alas, tensaré las jarcias,
aspiraré la fragancia de los perfiles malvas:
el ritual del mar,
yendo y viniendo.

Me gustaría morir en una isla del Egeo
entre sus risas y sus silencios.
La memoria es una página vacía, la nostalgia
de haberlo perdido todo,
una playa sin olas,
acrópolis sin dioses.

Cuando llegue el último suspiro
en lo alto de la colina
miraré hacia el poniente, huiré,
y oculta escucharé la profusión de
deidades y demonios.

El sol como bengalas me guiará,
ninfas y vestales indicarán
mi sendero.
Volveré al paraíso.

Cuando llegue la hora
me desvaneceré tranquila
para encontrar mi espíritu.
Conoceré filósofos antiguos en otro lugar
ancianos del tagoror,
los sabios y perversos de Tyterogakat
y las otras islas).

Cel mai relevant ni se pare faptul că, prin prezenta traducere în română, se dorește a se ilustra o fenomenologie a poeziei de mare impact cultural și afectiv. Pentru cititorul român, intervine ceva din fascinația vocii traducătoarei Mirela-Ioana Dorcescu, ce reușește să-i trasmită acestuia tot atâta emoție lirică și culturală cât poeta spaniolă Rosario Valcárcel publicului său.

Timișoara, 31 iulie 2022.

by

Referinţă Bibliografică

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, DESPRE ARTA TRADUCERII POETICE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 iulie 2022