ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA: SEMIOTICA METAFOREI – O ÎNSEMNATĂ CONTRIBUȚIE EXEGETICĂ

Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească este un nou volum al Mirelei-Ioana Dorcescu, apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, la finele anului 2022. Un tratat, aș putea spune, promovând un model de analiză foarte atent realizat. Pe coperta aleasă de autoare, Școala din Atena (Rafael, frescă, domeniu public) este o invitație la izvoarele teoretice ale metaforei.
Volumul este dedicat Poetului Eugen Dorcescu la 80 de ani. Și dedicația nu se justifică doar prin faptul că marele scriitor timișorean este soțul autoarei. Domnia Sa este și mentorul acesteia. După un Argument în care Mirela-Ioana Dorcescu sugerează un nou mod de abordare a metaforei, aceasta mărturisește, între altele, că a pornit pe acest drum cucerită fiind de teoria inducției metaforice a lui Eugen Dorcescu. Totuși, informația ce ne-o furnizează despre metaforă nu se oprește la fenomenul inducției, care are drept consecință expansiunea metaforei vii până la acapararea unui discurs poetic. Complexitatea figurii permite o serie de alte perspective de studiu. Astfel, primul capitol, Abordarea teoretică a metaforei, reunește cele trei direcții după care se ghidează o semiotică a metaforei, și anume: cea semantică, cea sintactică și cea pragmatică. Cel de-al doilea capitol, Tipuri de metafore, poate fi considerat un tratat despre stil, în condițiile în care metafora, figura figurilor, își revendică, cu îndreptățire, întreg domeniul stilistic. Taxonomiei metaforei i se rezervă trei subcapitole: Metafore de uzaj vs. metafore poetice; Metafore în structuri sintactice simple și metafore în structuri metaforice complexe; Metafore plasticizante vs. metafore revelatorii. În asemenea opoziții, este ilustrată tipologia metaforei, în cele mai mici amănunte, pe baza unor poeme aparținând liricii bacoviene, blagiene, eminesciene, dorcesciene, nichitastănesciene, argheziene, voiculesciene etc.
Originalitatea concepției transpare abia la începutul capitolului al treilea. Mirela-Ioana Dorcescu se orientează în noua lucrare după Inducția metaforică în concepția lui Eugen Dorcescu: „Teza inducției metaforice, o contribuție românească remarcabilă în metaforologia ultimului sfert al secolului XX, ilustrează complex viabilitatea metaforei în poiesisul discursiv. Plasată în contextul teoretic expus în prima parte a lucrării și aplicată nuanțat în analiza structurilor metaforice din lirica românească, această teorie își va dovedi eficiența în analiza productivității nelimitate a metaforei poetice. Pentru noi, inducția este cheia tratării metaforei drept acțiune discursivă majoră, de amploare variabilă, întotdeauna modelatoare de discurs poetic și, uneori, identică acestuia” (p. 189).

Termenul de inducție este întâlnit atât în științele exacte (matematică, fizică), precum și în filozofie, mai nou, chiar în poetică, și, oriunde, privește relația între entități. Provine de la verbul a induce/ a influența, lat. inductio. Inducția matematică, numită și raționamentul prin recurență, reprezintă o modalitate de demonstrație utilizată pentru a stabili dacă o anumită propoziție este valabilă pentru un număr nelimitat de cazuri, contorul cazurilor parcurgând toate numerele naturale. Și în filozofie, inducția implică o generalizare, manifestată dinspre elementul inductor spre cele induse. Eugen Dorcescu aduce în poetică acest nou concept. Iar Mirela-Ioana Dorcescu, decizând să îl preia în studiul metaforei, îi lărgește sfera de aplicabilitate, în plan gramatical (vorbind și despre inducția metaforică adverbială) și în plan discursiv (demonstrând că inducția metaforică justifică, în anumite situații, semnul de egalitate dintre metaforă și discursul poetic). Mergând pe urmele Maestrului Eugen Dorcescu, Mirela-Ioana Dorcescu arată că problema inducției metaforice nu se restrânge la relația dintre o metaforă substantivală și una adjectivală sau verbală, ci implică și relația dintre o metaforă verbală și una adverbială, tip: „… pletele-i curg râu”, privind, deci, atât grupul nominal, cât și cel verbal din enunțul poetic.
Cu talentul ei didactic, ajunge să explice foarte clar modul cum funcționează această inducție metaforică în registrul poeziei. Asemenea inducției matematice, inducția metaforică presupune o acțiune de compatibilizare semantică la nivelul contextului. În logica matematică, inducția este subsidiară teoriei grefei. În textul poetic, induția implică toate nivelele sale constitutive: semantic, sintactic și pragmatic. Converg spre această complexitate a fenomenului inducției ambele modele ale metaforei oferite de Eugen Dorcescu; „modelul formal (elaborat integral în Metafora poetică, 1975) și modelul semantic (inițiat în Metafora poetică și completat în anii următori, în articole publicate în reviste și în volume colective de poetică). Finalmente, unele dintre aceste studii, datând din perioada la care ne referim (deceniile 8-9 ale secolului trecut), au fost reunite în cartea Poetica non-imanenței (București, Ed. Palimpsest, 2009)”.
Mirela-Ioana Dorcescu a observat că în Metafora poetică relația semantico-stilistică dintre metafora-substanță și metafora-acțiune atinge părțile principale ale propoziției: subiectul și predicatul. Iată la ce concluzie a ajuns Poetul în 1975: „Numim inducție metaforică atracția semantico-stilistică exercitată de substantivul metaforă asupra verbului de care este legat printr-un raport gramatical oarecare, atracție în urma căreia verbul însuși se metaforizează (1975: 51)”. Eugen Dorcescu a analizat astfel câteva construcții metaforice aparținând unor poeți români: Lucian Blaga, Al. Philipide, Tudor Arghezi, unde se poate observa cu ușurință că verbele sunt induse de metafore substantivale: Când trec punțile de somn (Blaga, 334), Mai ard și-acum făcliile latine (Philippide, 299), Cu o pensulă de zdreanță/A vopsit-o cu faianță (Arghezi, 181).
Este interesant de menționat că Mirelei-Ioana Dorcescu i-a atras atenția faptul că metafora substantivală determină apariția unor metafore substantivale din câmpul său semantic. Acestea din urmă poartă denumirea de grefe. Extrase din câmpul semantic al metaforei substantivale nucleu, grefele sunt doar substantivale: „îmi pare/ că sunt o stalactită într-o grotă uriașă” (L. Blaga, Stalactita).
Pentru a motiva aprofundarea analizei grefelor, autoarea apelează tot la Eugen Dorcescu: „… epitetul și verbul exprimă însușiri ale substanței, în vreme ce grefa este ea însăși substanță. Metaforele verbale și adjectivale rămân atașate de substantive printr-o adecvare logică, pe când grefele reprezintă extinderea substantivului în propria zonă semantică. Asocierea calității și acțiunii la substanță se face prin inducție, prin contaminarea textului, este ulterioară; grefele nu sunt atrase din afară spre substantiv, ci cresc dinlăuntrul său” (1975: 62).
Relația cu grefele se întemeiază pe aceeași schemă ce diriguiește relația metaforei substantivale centrale cu cele verbale, adjectivale sau adverbiale induse. În cele din urmă, grefa este tot o formă de inducție. Mirela-Ioana Dorcescu alătură grefele inducțiilor atunci când tratează discursivitatea metaforei vii.
În discursul liric, inducția joacă un rol esențial în abordarea dinamicii sensurilor figurate. Sensul figurat al metaforei nucleu se prelungește din aproape în aproape, fie prin inducții, fie prin grefe.
În subcapitolul al doilea, intitulat Dezvoltarea tezei inducției metaforice, Mirela-Ioana Dorcescu a realizat analize cuprinzătoare, mergând mai departe de teoria inducției metaforice a lui Eugen Dorcescu, dar aducând în discuție și componenta pragmatică, alături de cea sintactică și semantică, la care s-a rezumat mentorul său.
Un foarte important punct de întâlnire între maestru și discipol îl reprezintă Inducția metaforică în construcția simbolului artistic. A vorbi despre construcția simbolului artistic, în viziunea lui Eugen Dorcescu, înseamnă a urmări modul în care substantivul-metaforă centrală poate dinamiza, prin inducție și grefă, atât forma artistică a discursului, cât și structurile semiotice, care concurează, prin impact, efectele sintaxei poetice. Autoarea s-a orientat după definiția simbolului artistic formulată de Eugen Dorcescu: «simbolul este expresia lingvistică a unei realități antropo-cosmice, a unui veritabil antropos-ergon» (E. Dorcescu, 1978: 47), definiție omologată de cunoscutul semiotician Ivan Evseev, în lucrarea sa teoretică de căpătâi, intitulată Cuvânt – simbol – mit (1983).
În capitolul următor, Dinspre metaforă spre simbol. Rolul inducțiilor metaforice și al grefelor în realizarea simbolului artistic, se menționează că inducțiile metaforice și grefele prezente în structura simbolului artistic reflectă saltul de la sintaxa și semantica textuală la sintaxa și semantica simbolică.
Profesoara noastră de semiotică se simte în largul său, identificând și interpretând unele simboluri în care umanul, integrat în ambianța versului, se contopește într-o unitate semiotică cu non-umanul. Domnia Sa a clasificat exemplele alese, în funcție de structura ontologică a simbolului nou creat:
<uman> – <obiectual>:
În poemul lui Radu Stanca De n-ar fi decât visul…, autoarea a identificat simbolul mixt femeie/ iubită-cupă, pentru care există o tradiție în istoria universală, după cum rezultă din profundele versuri ale lui Omar Khayam: „Iubește-mă acum, căci anii de năzuinți ne-or pune frâuri,/ Iar zilele vieții noastre se duc ca undele pe râuri/ Și trupul tău ce-mi este astăzi cel mai dorit dintre limanuri/ Va fi un biet urcior din care vor bea drumeții pe la hanuri” (p. 246).
<uman> – <stihial>:
Tot la Radu Stanca, de această dată într-un poem în care crudul adevăr istoric se îmbină armonios cu fantezia: Lamentația Ioanei dʼArc pe rug, Mirela-Ioana Dorcescu observă în amănunt și consecințe rodul artificiului, al ficțiunii:
„Într-o imagine simbolică, mimând scenografia autentică prin semne iconice, pedeapsa capitală aplicată Ioanei dʼArc se înfățișează ca o scenă erotică pe rug, mai mult, ca o nuntire, sugerată de indicele «alb inel». Iluzionarea este… adevăr literar. În plan metaforic, iubitul-foc, dezlănțuit, sub presiunea patimii imense, își devoră mireasa: «Şi, în curând, flămând, iubitul meu,
Întâiul meu iubit, fără să ştie,
Mă va cuprinde-atât de mult în el
Încât nu va putea să mai despartă
De trupul lui pe-al meu – şi-n alb inel
Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă.»” (p. 250)

<uman> – <vegetal>:
În cadrul acestui segment, autoarea a observat că nu de puține ori omul este asociat pomului. Numeroase aspecte semiotice comune generează o asemenea întrepătrundere de entități. Astfel, a ales spre analiză Psalmul Tare sunt singur, Doamne..., unde simbolul mixt <uman> – <vegetal>, în varianta de sinteză om-copac, este o performanță argheziană.
<uman> – <animal>:
Tot în poezia lui Tudor Arghezi, mare iubitor de câini, ca și Ion Barbu, în Câinele sufletului, inducția metaforică și grefele servesc zămislirii unui simbol poetic compozit: suflet de om-câine/câine – suflet de om:
„Sufletul meu e câine credincios
L-am dezlegat adeseori din lanţ,
Adeseori din cuşca lui l-am scos
Şi l-am târât până la şanţ…”
Comentariul autoarei este o excelentă demonstrație hermeneutică.
Tot aici își face loc simbolul eu-lup, din ciclul avataric al poetului timișorean Eugen Dorcescu:
„Înaintam în negură. Eram
Fiinţa care-mi seamănă. Şi care
Se recunoaşte-n sine. Cum un ram
Îşi recunoaşte umbra plutitoare.
Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup
Eram cu mine însumi împreună…
(Când m-am trezit, alăturea un lup
Se oglindea în Râul alb şi-n lună)”.
< -/+uman> – <-/+lume>:
Ultimul simbol artistic mixt analizat reprezintă un component al fenotextului ce nu mai are nevoie de o analiză semantică de tip generativ. Poezia lui Nichita Stănescu, al cărei limbaj modern implică și crearea de lexeme surprinzătoare (v. ochi-timpan, om-fantă), oferă direct simbolul spre analiză. Crearea acestui simbol îl înnobilează pe marele poet:
„Omul-fantă vine și vede.
Nu se știe dacă între ochiul lui
și ochiul lucrurilor
există vreun spațiu pentru vedere.
Retina omului-fantă e lipită
de retina lucrurilor.
Se văd împreună, deodată,
unul pe celălalt,
unii pe ceilalți,
ceilalți pe ceilalți,
Nu se știe cine îl vede pe cine.

Nu e loc pentru semne,
pentru direcții.
Totul e lipit de tot.

[…]
Totul e lipit de tot;
pântecul de pântec,
respirația de respirație,
retina de retină”.

Mirela-Ioana Dorcescu concluzionează: „Oscilând între minus și plus, între nimic și tot, omul-fantă este o monstruozitate, o sinteză a tuturor eventualităților ce amenință, la extreme, omul contemporan” (p. 266).
Ceea ce aduce nou la teza inducției metaforice e cuprins în capitolul al V-lea, intitulat Completări la teza inducției metaforice: Metafora adverbială. Inducția metaforică în cadrul grupului verbal. La metafora adverbială din limbajul comun s-a referit Pierre Fontanier, dar, după știința noastră, aceasta nu a fost abordată în limbajul poetic. Cu siguranță, nu din perspectiva inducției metaforice.
„Centrii grupurilor nominal și verbal induc metafore; determinanții lor sunt metafore induse. Metafora adverbială se află la capătul unei scheme inductive, căci, spre deosebire de metafora adjectivală și de cea verbală, care sunt induse de metafora substantivală (primară), metafora adverbială este indusă de o metaforă secundă (în raport cu cea substantivală, evident). Indiferent de topica metaforelor, un lanț inductiv care cuprinde o metaforă adverbială s-ar reprezenta, ierarhic, astfel:
metafora substantivală
↓
metafora verbală
↓
metafora adverbială”.

Mirela-Ioana Dorcescu se ocupă, deci, de raporturile subtile dintre genotext și fenotext, creându-și instrumentele cu care să opereze în capitolul despre pragmatica metaforei, pentru a demonstra că o metaforă vie are resurse de a constitui coloana vertebrală a unui text poetic sau de a-l lua literalmente în stăpânire.
Autoarea s-a încumetat să ducă mai departe achiziții, idei, eșantioane ilustrative pe tema bătătorită, încă din Antichitate, a metaforei. Ștefan Munteanu afirma în Limba română artistică: „analiza limbii artistice – devenită interpretare stilistică atunci când se aplică LA UN TEXT DAT – este o componentă substanțială a exegezei operei în formele practicate de critica literară”. Analizele metaforelor vii din textele poetice ale unor autori fundamentali din istoria literaturii române contribuie la îmbogățirea exegezei fiecăruia în parte. De aceea, salutăm curajul și strădania Mirelei-Ioana Dorcescu de a elabora un tratat despre metaforă, cercetând ocurența acesteia în operele marilor poeți români.

by

Referinţă Bibliografică

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, SEMIOTICA METAFOREI – O ÎNSEMNATĂ CONTRIBUȚIE EXEGETICĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 octombrie 2023