Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, SIMFONIA AMINTIRILOR

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, SIMFONIA AMINTIRILOR

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA: SIMFONIA AMINTIRILOR
[Guillermo Eduardo Pilía, Como hierba en la sombra/ Ca iarba la umbră, Treinta poemas/ Treizeci de poeme (1990 – 2021), ediție bilingvă, spaniolă-română, traducere și prezentare: Eugen Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023, 94 p.]

O zi cenușie, de primăvară umedă, târzie, cețoasă. Înconjurată de cărți, ca de obicei, îmi atrage atenția volumul de poezii al profesorului universitar de limbi clasice și de teorie literară, celebru poet, prozator ;i eseist argentinian Guillermo Eduardo Pilía. Am intrat în posesia cărții COMO HIERBA EN LA SOMBRA/ CA IARBA LA UMBRĂ grație bunăvoinței poetului Eugen Dorcescu, cu ocazia aniversării zilei mele de naștere.
Cele treizeci de poeme cuprinse în această antologie au fost alese de însuși autorul. Prin intermediul copertei a IV-a, aflăm c[ Guillermo Eduardo Pilía este Președinte al Academiei Hispanoamericane de Buenas Letras din Madrid, cetățean ilustru al orașului La Plata, reputat Mastru la o mare universitate – cea din La Plata, Argentina.
Lirica domniei sale, de mare valoare, în ce privește fondul, mesajul și, concomitent,de redutabilă forță expresivă, pretinde, spre a fi decriptată, un avans critic atent, profesionist, empatic, vizând structura intimă a unei dense și grave texturi poetice. Înainte de a analiza, de a diseca îmbinările orizontale ale frazării, ne atrage atenția coperta albastră-cenușie, care înfățișează un cer golaș, gri-albăstrui, boltit peste uscatul deșertic. Imaginea reproduce o fotografie realizată de poetul argentinean și rezonează, parcă, în atmosfera degajată de lectura unui poem asupra căruia vom reveni: „Sticlă opacă deasupra zorilor”(Ceața)
În sufletul cititorului se proiectează, pentru o clipă, zorii unei zile morbide, într-o lume nesigură, plină de emoții stranii și de reminescențe, aceleași care bântuie sufletul poetului, închis într-o creație unică și pură.
Poemele din prezenta antologie au fost scrise între anii 1990 și 2021. Un discurs liric încărcat de imagini plastice, melodice, prinse într-un joc de corelații, între lumini și umbre, între copilărie și maturitate, între viață și moarte, totul punând în evidență forța evocatoare a eului poetic.
Am supus unei sumare analize câteva poeme, socotite de noi emblematice, reprezentative, date fiind densitatea lor reflexiv-imaginativă, elanul liric și realizarea stilistio-prozodică. Mai întâi, cum am anticipat, Ceața.
Poemul pare a da glas credinței eului liric că există viață și după moarte. Ne trimite cu gândul la cei ce au plecat Acasă, al căror suflet, timp de patruzeci de zile, rătăcește încă în lumea de aici, dibuind, între cer și pământ, locurile pe care le-a vizitat pe durata vieții.
Prezența „ceții” însoțește imaginea mentală a unei mișcări nesigure: ,,Sticlă opacă deasupra zorilor:/ drumețim pe dibuite, nesigur,/ între pământ și cer: așa credem/ că umblă și defuncții noștri”. Prin urmare, drumul vertiginos și spațiul nemărginit al necunoscutului. Spre a pătrunde în structura intimă a densei texturi poetice, ar fi necesară o analiză a îmbinărilor lexicale. Astfel, metafora ,,Sticlă opacă deasupra zorilor” este formată dintr-un substantiv + atribut adjectival, adjectivul fiind un element decorativ, ce stă ca ajutor al înțelegerii discursului liric.
Urmând firul stihurilor, întâlnim o altă metaforă: ,,Poate se va risipi și ceața/ peste câmpuri și canale, lângă peretele/ verzui al copilăriei”, formată dintr-un substantiv + atribut genitival.
Poetul dă frâu liber imaginației: ,,Acest fum de la Dumnezeu este ca o rană/ ce abia se percepe cu durere: pupila tulbure/ a miracolului evanghelic”. Suita de metafore se rotește în jurul ,,miracolului evanghelic”. ,,Pupila tulbure” și ,,ochiul vătămat” sunt structuri ce definesc ideea de durere provocată de rană. Ceața – peretele, fumul, tot atâtea elemente în jurul cărora sunt ancorate ideile poetice.
Dragoste mai misterioasă decât morții
Poemul a fost scris în anul 2000. Iată o primă secvență:
„Credeam uitată mireasma
casei de demult, când dintr-odată,
la deschiderea unei uși de lemn,
au revenit nopțile de vară și asaltul
țânțarilor,
petrecerile, ajunul lor și misterioasa
înviere a morților noștri”.
Indicativul imperfect exprimă o acțiune trecută, cu aspect durativ, dar al cărei final nu este marcat cu claritate. Imperfectul evocativ prezintă o funcție dinamic-evocativă, ce proiectează o trăire într-o durată nedeterminată și instituie o perspectivă subiectivă a elanului liric.
Eul poetic nu este convins în totalitate, atinge punctul optim când anii se scurg neiertător, lăsând în loc doar amintiri ce dor. Gustul dulce al copilăriei, fericirea ei delicată sunt asemănătoare unei iubiri mai misterioase decât invierea morților.
Mireasma casei de demult, cu ușile de lemn, aduce în fluxul memoriei petrecerile de altădată. O poezie epică, martoră activă a vieții în derulare, a plecării celor apropiați, în așteptarea reîntâlnirii la învierea morților, când totul este învăluit în mister:
„Anii obișnuiau să învechească
și aceste amintiri, obișnuiau să aducă
alte nopți de vară suprapuse,
alte petreceri, alte ajunuri, o altă dragoste
mai misterioasă decât morții.
Până când într-o clipă se întorcea
aroma copilăriei și bucuria ei plăpândă”.
Repetiția verbului „obișnuiau”, imperfect iterativ, mută în prim-plan curgerea vremii, duratele ciclice, respectiv situațiile repetabile: ,,alte nopți de vară suprapuse”.
Poetul introduce o rimă: „acoso-misterioso”, precum și o asonanță: „mosquitos-muertos”. Din dorința de a realiza o largă eufonie, a recurs la aliterație: „acoso /de los mosquitos,/ las fiestas, sus vísperas y el misterioso/ resucitar de nuestros muertos”. Procedeele stilistico-prozodice s-au născut prin această trăire a sentimentului de melancolie, identificată cu aspirația de a regăsi aroma copilăriei. În aceste versuri, se poate decela simetria armonioasă dintre imaginile lumii exterioare: ușa de lemn, petrecerile, casa de demult și viața interioară: „Până când într-o clipă se întorcea/ aroma copilăriei și bucuria ei plăpândă”. Poetul și traducătorul sunt niște inovatori, sunt creatori de imagini echivalente (și totuși independente) în cele două limbi romanice: spaniola și româna. Pentru Eugen Dorcescu traducerea este o pasiune, o enigmă în același timp, pe care o dezleagă cu talent și erudiție.
Simfonia fantastică a amintirilor se desfășoară, de altfel, pe întreg parcursul celor treizeci de poeme. De pildă, în Fără înregistrare, amintirea toponimelor Santa Cruz, Stația Pan cel Binecuvântat, a crângurile de ceibo de la Urión, locuri încă vii în sufletul autorului, conferă poemului intensități nostalgice. Poetul recurge constant și rodnic la asemenea procedee mnemotehnice (v. Etape neprevăzute, Un tren ce se îndepărtează în ceață, La Granada, în mai).
Am rămas fără glas este un alt memorabil poem, desprins din dansul solar al existenței, în care discursul poetic, de factură erotică, îmbracă tot veșmântul amintirilor. Eul liric nu-și mai găsește cuvintele, ele nu mai există, dar nici puterea de a povesti. Rămâne doar durerea provocată de vântul puternic ce lasă „muribundului în lumină” o rană. Această durere poate fi asemănată cu urma tăișului unui cuțit. Se percepe un reflex la exterior al unor frământări lăuntrice, provocate de
„un alt vânt mai puternic,
alte gesturi mai desprinse din legături.

Am rămas fără putința de a povesti
când am fost rănit de atâta vânt,
muribund în lumină”.
Pe lumină, ultimul lexem din ultimul vers al poemului, este construit mesajul însuși, în integralitatea sa.
Interesant este și gândul metapoetic din Ceea ce urăsc și iubesc, text în care poetul realizează (și mărturisește) puterea absolută a poeziei:
„Poate că este timpul să inițiez
o listă nesfârșită de cuvinte:
acest fond salarial să fie întreaga mea moștenire.
— Să nu las opere, nici măcar
o carte; să nu rămână nici caiete
cu linii întrerupte și spații albe —
O listă de voci care să istovească
anii conștienți ce-mi rămân
în bucuria genuină de a scrie,
de a repeta cu scrisul și cu tonul meu:
în simpla bucurie de a numi
— chiar și o singură dată — ceea ce urăsc și iubesc”.
Un poem răscolitor, de mare vibrație lirică și existențială, este O floare ce va muri încet. Pare cvasi-imposibil ca lectorul să nu fi trecut (cel puțin o dată) printr-o experiență asemănătoare. Spitalul, bolnavul, paharul cu apă pe jumătate băut, leacuri, perfuzii, brățări, inele inutile, hârtii, medic și o floare care va muri încet — ca imagine
în oglindă — sau chip al Tău, Doamne. Caracterul dramatic al faptelor relatate prin acest discurs liric determină acea înșiruire de termeni, meniți a sugera epuizarea forței vitale, iminența morții.
Guillermo Eduardo Pilía își scrie poemele cu frânturi din viața adevărată. Geniul său artistic acționează pe tărâmul virtualităților limbii, puse în lucrare cu scopul de a sensibiliza cititorul, de a crea o impresie unică, de a dezvălui, sub aparență, misterul de nepătruns, profunzimile lumii și ale vieții.
O poezie de o asemenea complexitate și anvergură a găsit în poetul Eugen Dorcescu tălmăcitorul ideal. Bun cunoscător al limbii bază (spaniola), creator de recunoscut prestigiu în limba țintă (româna), Eugen Dorcescu ne oferă echivalentul semantico-stilistic perfect (am îndrăzni să spunem) al textului original, fără ca textul tradus să fie lipsit de independență artistică. În această fericită ambiguitate constă, credem, excelența performanței sale. Doi poeți, două discursuri lirice, cu personalități distincte, dar împreună, într-o nobilă fraternitate, vegheată, cum afirmă Eugen Dorcescu, de Marea Zeiță: Poesis.

Facebooktwitterby feather

Un comentariu

  1. admin

    Nu e ușor să scrii despre Eugen Dorcerscu, dar sufletul care iubește poezia adevărată, Poesisul autentic, îndrăznește și cu certitudine reușește. Felicitări, Anișoara, pentru înțelepciunea viziunii tale. Ovații Maestrului Eugen Dorcescu, că pe permite să-i fim cititori! BRAVO!

Comments are closed.