Volumul de versuri « APROAPE  DE ORA ALBASTRĂ” semnat de autoarea Liliana Liciu, este un examen de conştiinţã pe care autoarea îl pro-pune oricãrui român ce intenţionezã sã plece din ţarã sau care alege sã rã-mânã în ţara natalã cartea putând fi comparatã cu o scarã cãreia, dacã nu îi urci treaptã cu treaptã, cu mare greu îi dai de capãt… O cunoşteam pe Liliana Liciu ca pe o poetã sensibilã, serioasã şi prolificã, premiatã la mai toate concursurile (naţionale şi internaţionale!) la care participã , am mai colaborat şi în alte proiecte literare dar abia prin parcurgerea acestui splendid volum de versuri am putut realiza dimensiunea  impresionantã a valorii sale ca autor…  Albastrul este laitmotivul cãrţii de faţã ; el reprezintã speranţa şi viaţa eternã fiind prezent în „ora albastrã”, „sânge albastru”, „pasãre albastrã”, „albastrul din inima mea”, etc. „Ora albastrã” este întâlnirea poetei cu dragostea perfectã şi sigurã, reparatoare, cu divinitatea, cu împlinirea vieţii. Ora este ceasul, ora este ziua, ora este clipa, ora este timpul însuşi, trecerea lui, dar cu dimensiuni în relief sau liniare şi cu sensuri diferite. Anotimpurile sunt şi stãri sunt şi epoci , ele reprezintã secvenţe din existenţa poetei: primãvara este familia, copilãria, ţara, vara este sarbãtoarea vieţii, este dragostea, anotimpul creaţiei , toamna este anotimpul rodniciei şi al maturitatii, al împlinirii personale şi în doi iar iarna, este tristeţea, abandonul , goliciunea sufleteascã, pierderea valorilor…etc. Prin urmare « Bate iar păsărea albastră în geam…“ sugereazã aparent o nouã iubire, mai proaspatã, nevoia unei noi iubiri , disponibilitate,  dupã o perioadã în care dragostea a devenit obositoare, grea , plictisitoare (“Prin zăpezile cu genunchii amorțiți și ochii desculți, / mirosind a frângere și-a inimă caldă,/ a taine fără vină, oft, îndurare,“).Poeta este conştientã cã mai poate iubi, vrea, se luptã, sperã cã va iubi din nou; aşteaptã doar „ora” acestei iubiri novatoare şi eliberatoare („ zboară pasărea fericirii, zboară!” ) În locul dragostei îndelungi şi istovitoare, ea îi cere universului numai o orã dar o orã de iubire completã şi perfectã, de iubire intensã (spre final aflãm detaliile).Iubirea ei şi a celuilalt, pe care la începutul cãrţii poeta nu ni-l prezintã, se aflã într-un impas, s-a tocit şi s-a rãnit; pare însã cã numai ea conştientizeazã aceast lucru de aceea se întreabã care va fi urmãtorul pas: „Cuminecătură cui, dragoste, de mâine vei fi? ». Aflãm şi cã „Femeia de foc”, respectiv poeta-personaj al cãrţii, nu se simte împlinitã în dragoste (“sub privirile neostenite ale unui orizont fercheș de fel,/ dând mereu din cap, semn a mulțumire deplină…” ) , nu este ceea ce ar fi vrut sa fie pentru partenerul ei deşi relaţia dureazã şi se deruleazã.Sãtulã de amintiri uzate, ea se aflã în aşteptarea unei izbãviri , a unei iubiri care sã o descãtuşeze , care sã-i elibereze zborul. (Amintirile,/ cu timpanul iritat,/ aş-teaptă să vizioneze filmul vieții pe marele ecran al cerului). În iubirea de pânã acum, trãirea nu i – a fost proprie, fireascã („suntem rătăciţi în propriul nostru destin”). Sentimentul iubirii neimplinite al „fetei cu ochii mov” (o altã autodefiniţie a poetei) pentru bãiatul „rãtãcitor adus de vapor” este mai târziu explicat şi amplificat de dorul de ţara natalã pe care a pãrãsit-o probabil mergând dupã el (« Ne bântuie sindromul țării străine, patrie-mamă! /Iartă-ne, Doamne! ») într-o altã ţarã mãrginitã de mare („Într-un colț al unei străzi, sub Calea Lactee,/ fericită că acum îşi poate câştiga o bucată de pâine.”) Sau poate cã bãiatul – marinar nici nu a existat?… Ci a existat doar mirajul pentru ţara mãrginitã de mare („În smintiri amurgurile toate fantome vor naște!”) care a amãgit-o cu albastrul valurilor ei, ţara în care poeta a fugit (Niște valuri m-au legat într-o noapte și departe m-au dus,) pãrãsindu-şi amintirile (dar nu şi valorile!) care o chinuie şi o fac sã lupte necontenit cu gândul întoarcerii („M-aş întrupa / în colind care să-ţi bată la uşă” , „Aş însera, pe-ntomnat, în inima ta…“) Poeta suferã mult din iubirea (de ţarã!) neîmplinitã şi fireascã (reprezentatã aici prin lipsa verdeţii atât de dragã unui popor muntean) aşa cum reiese din versurile : „Nimic n-am apucat să iau în bagaje, / doar o bucată ruptă din tine, ascunsă în mine / și-o umbră uriașă a unor copaci / care a strivit în cădere toată floarea pământului,/ în semn de protest.” Prin urmare, departe de ţara natalã, te deznaţionalizezi şi te depersonalizezi, pierzi noţiunea timpului real şi a valorilor autentice (exemplu „Coloana Infinitului”) , îţi lipseşte libertatea şi suveranitatea personalã ( “Doar niște caiși furișați mi-au șoptit / că la tine e toamnă regală…”) . Avansând în lecturii cãrţii , cititorul devine tot mai convins de faptul cã mesajul autoarei este unul patriotic, cel al dragostei şi al dorului de ţara natalã,  acesta fiind « pasãrea albastrã » ce face aluzie la Pasãrea Mãiastrã din basmele româneşti. Dar dacã Pasãrea Phoenix putea renaşte de fiecare datã, din propria-i cenuşã, mai puternicã şi mai frumoasã, de aceastã datã, pasãrea albastrã a românului auto-exilat, nu-şi mai poate vindeca singurã rana… ( Abia într-un sfârşit, soarele se va da peste cap metamorfozand-o!) De altfel, poeta lãmureşte despre sine „ Sunt cânt de pasăre Phoenix, nestrunit, / cenușa mi-e zborul, aripile norii”).  Versurile cãrţii « APROAPE  DE ORA ALBASTRĂ” sunt puternice şi cutremurãtoare , le citeşti şi le reciteşti printre lacrimi, lacrimile românului frate, rãmas acasã, lacrimile românului condamnat sâ trãiasca departe, într-o altã ţarã, caldã (anotimpul de varã!) dar ostilã… Poezia „Ora albastrã” dinspre final oferã cheia cãrţii: ora albastrã este ora dezrobirii, ora eliberãrii prin întoarcerea acasã, în ţara natalã frumoasã şi dragã (“Ne vom aduce acasă iubirea rătăcită și-o vom bea din pocale,/ peste suișul înălțimilor ne vom iubi” şi “Eu voi fi Pasărea Măiastră, tu, cerul chemându-mă în brațele calde,/ când ceasul va mângâia ora albastră!“). Poeta îşi fãcuea nu cunoaşte graniţe de ţarã dar, odatã cu trecerea timpului, ea înţelege tot mai mult cã numai ţara natalã i-ar fi putut împlini menirea oferindu-i dragostea adevãratã şi completã. Prin urmare ceasul / ora despre care pomeneşte în titlul cãrţii dar şi în versurile ei,  reprezinta tot atâtea momente cu trãiri diferite, epoci ale unei vieţi trãite în diverse ipostaze şi stadii: ora copilãriei, ora iubirii , …şi, desigur, „ora albastrã” a vieţii dincolo de moarte, iubirea paşnicã sşi eternã.)  Existã un poem, spre final, în care autoarea cãrţii foloseşte cuvântul „timpul” şi nu „ceasul” sau „ora” , ca un act de curaj , un act eliberator „Mușcat de șarpe, timpul,/ în semn de protest,/ ne lasă copacul necopt”. În opinia mea, prin « APROAPE  DE ORA ALBASTRĂ”, autoarea Liliana Liciu vine in faţa cititorului mai mult sau mai puţin avizat cu o poezie patrioticã de o facturã ineditã , atrãgând emoţionant atenţia asupra strigãtului de ajutor al generaţiei actuale de români nevoiţi sã-şi pãrãseascã ţara în cãutarea unui iluzoriu şi amar trai mai bun. Dacã la debutul cãrţii, poeta pãrea mai detaşatã în relatarea sa liricã, treptat, totul devine extrem de personal şi dur, asemeni parcursului vieţii celui dezrãdãcinat, de la iluzie la deziluzie şi apoi la strigãt sfâşietor . Nu-i mai rãmâne decât sã divinizeze şi sã invoce repetat numele (devenit sfânt!) al ţãrii – mamã ( „Numelui tău i se-nchină înâlțimile toate,/ ca la un semn, o lume întreagă se prinde de aripile lui,/ așteptând clipa ca pe Ziua Înălţării Domnului,/ peste podul construit între cer și pământ.” ) Țara – Mamã , România, devine astfel pentru poetã „un curcubeu ridicat peste zile-înnoptate! » . În aşteptarea nemuritoarei ore de albastru, ea îşi va boteza copilul, nãscut departe, cu un nume românesc, gest disperat dar nobil…Maiestria literarã a autoarei este incontestabilã şi greu de redat în cu-vinte pentru cã inovaţia abordãrii poetice şi complexitatea exprimãrii în versuri şi cuvinte obligã foarte mult dar şi place („luna șireată,/ – cândva campioană la vrăji – dă în ghioc” ) . Emoţia trãirilor personale („și-n pumn de pământ mi-aş închide mohorârile-oftate”, „Mâini nevăzute tot aruncă cu pietre în noi,/ le ri-dicăm uitându-ne în stânga și-n dreapta,”) este diversã şi intensã („Ți-au pus inima în lanțuri, mamă”, „Corvezi, purtând cuie în tălpi, trec în galop.“etc. ) şi graţie autoarei, cititorul o resimte pe deplin. O gamã întreagã de simboluri mitice româneşti şi o diversitate de motive literare împrospãteazã permanent textul şi mesajul liric. Dar şi figurile de stil din texte sunt excepţionale : „Stă soarele cu burta-n sus,/ agăţat de baierele cerului”, „ vernilul lacrimilor, demult necîntărite, / peste oceanul / dinspre care ar trebui să vii.’’, etc.)    Fiecare poezie vorbeşte la persoana I şi se terminã inedit cu versuri tot la persoana I dar scrise aplecat, ca un fel de moralã a secvenţei poetice respective ceea ce conduce  la concluzia cã poeta este personajul (real) al poveştii lirice, cã toate poeziile cãrţii alcãtuiesc un singur şi închegat poem. „APROAPE  DE ORA ALBASTRĂ„ ar putea fi considerat chiar un eseu cinematografic în versuri pentru cã autoarea scrie textul cãrţii urmãrind pe „ecranul vieţii” filmul propriu în care ea însãşi îşi joacã rolul principal.Un regizor priceput ar putea face din aceastã carte un film excepţional şi nemuritor dedicat Centenarului şi spiritului românesc nu doar iubirii dintre cei doi oameni. Aceasta deoarece iubirea poetei pentru un bãrbat este doar pretextul definiţiei prin comparaţie a patriotismului dureros al autoarei. Şi atunci, versurile „Toate iubirile au patru anotimpuri,/ numai a noastră, iubite, are doar unul…” capãta un cu totul alt sens , acela cã deşi cei doi protagonişti se iubesc trainic încã, le lipseşte mediul firesc şi propice, ţara natalã , îi macinã dorul pentru ea reprezentat prin codrii sub care s-au adãpostit pe vremuri, când se iubeau „sub floarea lor”( martorii tãinuitori ai iubirii lor).

©Prof. Mariana Bendou, scriitor membru LSR

by

Referinţă Bibliografică

APROAPE  DE ORA ALBASTRĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 iunie 2019