Am investit timp, muncă, suflet, bani, sănătate… și am făurit această carte fără nici un minimum de sprijin, un pahar cu apă măcar, întocmai din partea celor care maestrul Benone Sinulescu s-ar fi așteptat nepregetător să contribuie mai mult decât cu vorbe învelite în staniolul scârțâitor al iremediabilei păreri de rău neconsolate, dramatice la moartea cu adevărat tragică a maestrului.
Am asistat și mai asistăm încă la un priveghi ovațional acoperit în lințoliu figurant și transgresat în ceremonial de doliu cu vizibilitate în relief. S-a aclamat afinitate de completitudine cu neamul românesc pentru definitiva pierdere irecuperabilă a unuia dintre cei mai iubiți cântăreți…! Triumfa și mai triumfă revendicarea de prieten apropiat chiar și în declarațiile celor ce ședeau într-o rână cu maestrul în același studio, pe aceeași scenă, în aceeași discuție.
Cei cu pasiunea agățării practice, cu orice preț, chiar și de umbra unui om, infiltrați până în măduva osului de serul scopului despot peste mijloace, n-au ratat ocazia de a unge și felia lor de cozonac măcar și cu un pospai de pudră dulce și-aromată. Toți spuneau și spun că l-au iubit pe nea Beni, că sunt sfâșiați de regret, că nu-l vor uita, că îi vor duce amintirea mai departe toată viața lor, că vor continua întocmai cum a fost gândit și desfășurat inițial festivalul ce-i poartă numele.
Și eu am spus acestea atunci, spun acum și voi spune până în ultima mea zi, chiar și pe urmă, căci cărțile mele cu și despre Benone Sinulescu, cronicile de festival, articolele de presă vor exista până se va opri curentul și poate că și mai apoi, câtă vreme ceea ce am scris, scris va rămâne, nu va pieri decât odată cu pieirea lumii, Doamne ferește…! Din vorbele spuse ce rămâne?! Ceea ce nici n-am vrea și nici n-ar trebui să rămână: urmele șterse ale clipei ce vine și pleacă simultan…, nu termini de spus acum și deja devine atunci…! Dar ceea ce e scris, chiar și dacă datează dintr-un trecut oricât de îndepărtat, revine în prezent de fiecare dată când e citit și recitit.
De aceea m-a și luat cu sine maestrul Benone Sinulescu la cele dintâi ediții ale Festivalului Național Concurs de Folclor „Benone Sinulescu”, de la Buzău. Era conștient și de acord cu ceea ce e scris mai sus. Avea dreptate, în urma mea au rămas numeroase cronici și cărți despre acest act cultural elevat și necesar într-o vreme în care înflorește antimuzica și subcultura. În urma spuselor ce a rămas? Nimic…! Le-a înghițit timpul și le-a risipit memoria finită omenească. Dar, culmea, la timpul lor, la fiecare ediție a festivalului au fost și au rămas cu mult mai avantajate și prețuite. Căci e vremea când se vorbește pe bani și se scrie pe cheltuială proprie, ce să faci?!
Când trăia Benone Sinulescu avea grijă de mine, el mă răsplătea, cel puțină în măsură să fie acoperit aportul meu financiar necesar deplasării la Buzău, cazării și așa mai departe. Dacă eu nu strig în fața publicului, nu sunt auzit de mulțime ca să umplu programul cu vorbe alese, acompaniat de cântec și voie bună, la ce bun să scriu pe urmă cărți pe care ori le citește cineva ori nu?! La ce folosește cronica și cartea, de ce să se mai cheltuiască oricât de puțin pe ea, dacă trăim într-o lume și un timp în care prezentul contează?!
Să nu mai lungim vorba…! Eu am continuat să merg la festival, am îndurat canicula, am cheltuit bani de la mine, am scris și iată, încă mai scriu și acum – cine vorbește nu cheltuiește nimic dar primește bani pe vorbe, spune ce spune atunci, își ia banii, și, „adio cucoană, că-mi iau geamantanul și plec”…! Eu, însă, depășesc incomparabil nivelul acesta, fără să fie nici simplu, nici ușor, cel puțin în plan financiar.
Am umblat pe drumuri, am explorat Buzăul și Bucureștiul, am sunat la telefon, am încercat cu mesaje, am trimis cărți de probă, am bătut la uși…, dar m-am convins odată mai mult că nu mă avantajează cu nimic cardurile pline ale altora mai mult decât buzunarul meu gol… Ascultați ce vă spun eu, oameni cinstiți, la ospețe mari nu plecați flămânzi de acasă, că flămânzi vă întoarceți…!
Cam asta mi s-a întâmplat și de aceea vă povățuiesc…! Promisiuni am avut…, ele, ca și vorbele la care m-am referit anterior, s-au dizolvat în torentul timpului încă de când au fost făcute, ba chiar m-au încurcat…! Naiv cum sunt chiar când ar trebui cel mai puțin să fiu în raport cu cei despre care nici prin gând n-ar trebui să îmi treacă vreodată prin cap că pot fi de bază pentru mine, am crezut, am avut răbdare și am așteptat…! Dar așa-s unii oameni, când e să-ți dea bani îți dau ipoteze, cred că totuna este să ai o sută de lei în cap sau în buzunar (cum spune filozoful) și mai e ceva: până nu te calcă în picioare nu-ți dau nimic…, ce este așteptarea până la scoaterea din minți, dacă nu asta?!
Așa că, mult pot îndura dar demnitate cu târguială, nu…! Am aflat în persoana prietenei mele din copilărie Eugenia Zaharia, a fiului ei Florin și nurorii Lăcrămioara, precum și a unei cunoștințe admirabile, de demult, Cuța Costache, omenie necondiționată și generozitate nedată la schimb. Au pus lângă puținul meu puținul lor și iată-ne: împreună suntem făuritorii acestei cărți oglinditoare a celei de a cincea ediții a Festivalului Național Concurs de folclor „Benone Sinulescu”! Este scrisă pentru public, pentru artiștii celebri care au cântat, pentru artiștii aspiranți, dar în primul și în primul rând pentru Benone Sinulescu, deoarece i-am dat cuvântul și el știa că am cuvânt. Pentru noi, mai puțin, în ceea ce înseamnă un eventual profit financiar, căci este în fapt o investiție nerecuperată niciodată. Am scris chiar și pentru cei care m-au umplut de promisiuni și n-au făcut nimic, iar eu am crezut mult în ei și nu m-am ales nici cu puțin…!
La final de carte, însă, e de datoria mea să acord câteva rânduri oamenilor simpli și generoși ce-au ajutat la această cutezanță livrescă grea dar cu izbândă, Eugenia, Florin, Lăcrămioara și Cuța. Textele de mai jos îi reprezintă și transfigurează în cuvânt afectiv ceea ce pot eu întoarce pentru ei ca răspuns de recunoștință: Mulțumesc…!
(Aurel V. ZGHERAN)
(Foto: Aurel V. Zgheran cu Benone Sinulescu, acasă la maestru, București, 2013)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..