Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – Filiala Oradea, la douăzeci de ani de existenţă – câteva gânduri şi impresii la ceas aniversar (1996 – 2016)…

Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!…
Pe neobservate, au trecut douăzeci de ani de când a început să fiinţeze (şi) la Oradea, pentru întâia oară, în rândul tineretului universitar şi nu numai, această dinamică, harnică, duhovnicească şi echilibrată asociaţie care, iată, şi-a însuşit dimensiunea slujirii prin implicarea tinerilor, a laicatului universitar şi a preoţilor de aici în apostolatul social, misionar, cultural şi spiritual.
A fost întemeiată, în urmă cu douăzeci de ani, chiar în ziua şi prasnicul închinat Sf. Ap. Andrei – care, astfel, a şi devenit Ocrotitorul spiritual al filialei, începând cu această zi a constituirii, ce a fost în data de 30 Noembrie 1996, şi se inspiră din lucrarea bisericească şi din mesajul acestui Apostol al Românilor.
Ea este o filială – ctitor al „Serilor Filocalice” în societatea orădeană şi este o mărturie vie a misiunii andreiene în Universitatea din Oradea!…
Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece vreodată prin astfel de experienţe!…
Tinerii din ASCOR Oradea trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!…
Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!…
Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a putea avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!…
În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre; trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!…
Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate pe care noi, acolo unde este cazul, suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea ei, având convingerea fermă că toţi vor dobândi în timp, ceva comun şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”
Cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile acestei asociaţii a Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte şi astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!…
În altă ordine de idei, referindu-ne puţin la rolul, rostul şi statutul tânărului creştin ortodox în lumea de astăzi a Europei globalizante şi universaliste, vom spune că Uniunea Europeană se prezintă pentru Ortodoxie ca un teren ce trebuie cercetat cu dorinţa de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spaţiu de mărturie şi de mărturisire a cuvântului şi a modului ori a atitudinii de viaţă care reprezintă esenţa şi fundamentul Tradiţiei Ortodoxe.
Lucru la care sunt chemaţi şi tinerii, convocată fiind şi şcoala de toate nivelurile – unde ei îşi desfăşoară mare parte din activitate. Bineînţeles, misiunea sfântă, se referă în fond, nu la variata conducere a spaţiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut în primele secole ale Creştinătăţii, între graniţele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate să constituie misiunea noastră ca tineri ortodocşi în Uniunea Europeană a bătrânului continent, iar această prezenţă trebuie să fie, în primul rând, una liturgică şi spirituală, duhovnicească. Sfânta Liturghie cu întregul nostru cult – la care noi trebuie să participăm într-un mod angajat şi angajant, reprezintă cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmăm acest lucru din triumfalism) fiindcă ea cuprinde şi salvează dinamic trăirea şi viaţa noastră, credinţa şi modul teologic de existenţă al Sfinţilor noştri – pe care noi (chiar) tineri fiind, trebuie să-i urmăm. Tradiţia ascetică a Sfinţilor alcătuieşte izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este principiul creştin potrivit căruia „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), care, în acest fel, nu împărtăşeşte lăcomia, avariţia egoistă şi isteria individualistă, bine ştiindu-se că la vârsta tinereţii sunt prezente, fiind caracteristice, generozitatea şi altruismul.
Referindu-ne la Teologia Liturgică, ajungem la realitatea comuniunii bisericeşti parohiale sau la cea a comunităţii monahale, căci menţinerea vitalităţii credincioşilor ortodocşi, fie şi tineri, se asigură, diacronic, prin mănăstire şi prin parohia hrănită spiritual de mănăstire, astfel încât fără această înterconexiune existenţială şi spirituală dintre tânărul credincios şi parohie, cuvântul despre mărturia ortodoxă nu poate să fie unul serios şi fundamentat. Însăşi viaţa parohiei, ca activare a darurilor şi a harismelor duhovniceşti a membrilor ei, exercită cel mai puternic dinamism constituind pastoraţia şi misiunea cea mai eficientă. Cu ajutorul vieţii parohiale se prezintă Ortodoxia aşa cum este: ca viaţă şi cale duhovnicească, care dă sens vieţii şi dezvăluie adevărata ei ţintă şi destinaţie.
Fireşte, este inutil să se mai spună că acest termen nu urmăreşte o întâlnire parohială convenţională care înlocuieşte cunoscutele întruniri lumeşti privind reglementarea nesemnificativelor oportunităţi zilnice, cotidiene. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează slujirea socială faţă de aproapele pe spiritualitatea ei, adică pe legătura continuă cu sfântul şi dumnezeiescul Har cu Energiile Divine necreate, în parametrii ascezei, a misticii şi a comuniunii tainice.
În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a tânărului şi a familiei contemporane, a poporului dreptcredincios şi – în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu.
Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare.
Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.”
Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!…
Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici” , propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Hristos.”
Aşadar, nu este greu să îndreptăţească şi să justifice cineva neliniştile, zbaterile şi frământările acelora care cunosc Ortodoxia (cum ar fi de pildă tinerii) prin experienţa lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci şi al ortodocşilor (mai cu seamă a lor, a tinerilor) în Europa, şi nu numai în ea. Pentru că acest viitor se află în strânsă legătură cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentată în Uniunea Europeană prin noi înşine, ca tineri ortodocşi, cu alte cuvinte prin recunoaşterea şi mărturia propriei noastre legături pe care o avem cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deoarece numai Sfinţii sunt purtători substanţiali, autentici şi adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei.
Dat fiind faptul că mănăstirile şi parohiile, ca mijloace de mărturie şi de mărturisire, salvează în felul cel mai corect modul de existenţă, ca predare integrală de sine Harului Divin, mănăstirea şi parohia vor fi, în cele din urmă şi în europeana noastră diaspora, cristelniţa perpetuă spre (re)botezarea şi (re)naşterea nu doar a celorlalţi europeni ai noştri, ci şi a ortodocşilor înşişi, care, marea majoritate sunt abia ieşiţi de pe băncile şcolii noastre româneşti, deci în mare parte tineri şi chiar foarte tineri.
Dacă cineva ţine seama de căutările şi preocupările europene contemporane – în special la nivelul poporului – care fac posibilă misiunea sfântă a Ortodoxiei, relatările de mai sus se confirmă a fi realiste şi aplicabile. Omul, tânărul european poartă în chip vizibil rănile unei deziluzii existenţiale tragice, trăind într-un vid sufletesc – spiritual, ce îl aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Îndepărtat sau Mijlociu.
Prin moartea Metafizicii, el caută Adevărul (care îl va face liber) ca experienţă de trăire şi de aceea se refugiază în diferite practici şi artificii spirituale ori substituţi religioşi, care sunt oferiţi de către ocultismul oriental. Tocmai la această solicitare poate să răspundă Ortodoxia, însă numai atunci când îşi menţine autenticitatea ei, căci dacă Europa are încă suspinuri şi dureri în alienarea ei, acest lucru se datorează, în cea mai mare parte şi inconsecvenţei noastre, fiindcă suntem, de foarte multe ori, ortodocşi doar cu numele nu şi cu fapta, precum şi a modului greşit în care purtăm dialogul cu ea.
În concluzie, doresc să subliniez faptul că a sosit vremea şi ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat şi judicios argumentat sau elaborat, cu Europa şi cu Creştinătatea apuseană. Căci numai în cadrul spiritualităţii patristice şi autentice – pe care suntem nevoiţi să (re)cunoaştem cu toţii că foarte mulţi tineri o caută şi o savurează din plin, este cu putinţă perceperea, din punct de vedere ortodox, a unităţii creştine, ecumenice. În lipsa acestei unităţi creştine şi ecumenice, autentice, adică a Ortodoxiei celei perene, nu poate fi zidită, vreodată unitatea şi simbioza în Europa unită – pentru care ne rugăm să fie spre binele nostru cel pământesc şi mai ales, cel ceresc şi spre Slava lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat!…
Prin urmare, tânărul creştin ortodox trebuie să intre într-un mod cât mai conştient în Uniunea Europeană, însoţit fiind de anumite certitudini şi atitudini, care îi vor delimita în continuare prezenţa şi statutul său în ea şi, în general, în noua realitate şi mentalitate europeană. De la el se cere să aibă o conştiinţă clară a diferenţei foarte pronunţată dintre civilizaţia răsăriteană, ortodoxă şi cea occidental – apuseană.
Civilizaţia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) şi ortodoxia creştină, adică civilizaţia vechii Uniuni Europene, comună atât Apusului cât şi Răsăritului din primul mileniu, este o civilizaţie theonomă şi theocentrică.
Toate manifestările creştinului ortodox poartă amprenta tinereţii spirituale şi a luptei omului spre desăvârşirea existenţei sale lui dumnezeiescul Har necreat, izvorâtor şi lucrător de îndumnezeire.
Scopul civilizaţiei creştin – ortodoxe nu este doar civilizarea ori îmbunătăţirea etică a omului, mai ales a tânărului ci depăşirea faptului de a fi o creatură zidită, prin schimbarea omului în dumnezeu – om, după Har.
De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun şi virtuos, dintr-o perspectivă umanistă şi umanizantă, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.
În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”
Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Dumnezeu să ne ajute tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!…

Un sincer şi călduros „La Mulţi, Binecuvântaţi şi Fericiţi Ani!”

Dr. Stelian Gomboş – Preşedinte
al Filialei ASCOR Oradea
între anii 1996 – 2003
iar în prezent Consilier la
Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului României

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – Filiala Oradea, la douăzeci de ani de existenţă – câteva gânduri şi impresii la ceas aniversar (1996 – 2016)…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 noiembrie 2016