Dacă într-o zi îți este dat să te întâlnești cu o persoană la care nici măcar nu te-ai mai gândit vreodată într-un amar de timp și simți o tainică vibrație sufletească, înseamnă că într-un ungher lăuntric al tău, în tot acest timp de când nu ai mai văzut-o, nu s-a instalat, vasală, uitarea, ba mai mult de atât, acea vibrație sufletească a rezonat neîncetat cu infinitatea de trăiri metabolizate subconștient în lumina ochilor, în bătăile inimii, în reacțiile necontenite de la comandamentul superior al neuronilor… Oricine nu crede aceasta să nu se gândească nicio clipă că e stăpânul adevărului. Doar că nu i-a venit vremea, dar mai devreme ori mai târziu se va întâmpla…!

Amintirile se pot „conserva” pe fotografiile din album și cele din memorie. Unele și celelalte sunt o provizie sentimentală ce prelungește viața fiecăruia din noi cu secunde, zile, ani din trecut…! Nimic nu e mai frumos și benefic naturii umane decât să cureți odată cu trecerea timpului tot sterilul din amintiri, să le dai prospețime, strălucire și valoare nouă doar acelora dintre ele care-ți îmbălsămează viața cu miresme de primăvară.

E vremea pădurilor în flăcări verzi acum când însumi deșir un colier de gânduri coborâte în urma voluptăților ce s-au consumat și urcate-n fața durerilor ce m-așteaptă! Să readun în propriile-mi gânduri pe oamenii cumsecade din viața mea, să-i iert pe ceilalți, ba chiar să-i adun ca pe buruiene să le dau foc și să spulber definitiv din mintea mea urmele și cenușa celor care și azi mi-ar putea face rău, aceasta înseamnă se preschimb toamna ce vine în primăvara ce-o aștept.

Da, poți face primăvară nesfârșită din zilele rămase, sporite cu iluzii dulci, cu voioșie și speranță, da poți reîntoarce în viața ta oameni pe care destinul i-a deviat ca pe niște vehicule de paradă spre spectacolele vieții fiecăruia, din care tu nu ai făcut parte pentru că ai fost actorul protagonist al propriei vieți.

Da, însumi mă bucur dacă am lăsat loc de bună ziua pe unde-am fost și față de cine am întâlnit, pentru ca azi să nu mă sperie gândul că cineva ar avea argument ca să îmi reproșeze un comportament reprimabil și să îmi întoarcă spatele…! Iată, așa, zilele acestea (ne aflăm în 2023), prietena mea din copilărie, Eugenia, împreună cu vreo câteva femei din comunitatea tumultosului sat Itești, așteptând de Constantin și Elena pe la mormintele neamurilor să vină preotul cu busuiocul și dascălul cu sacoșele și-au ocupat timpul cu vorbe fel de fel… De la una la alta, ce să vezi (?!), s-a ajuns la mine…! Nu mă miră că pe acest subiect au vorbit ele preț de minute bune, dar mă miră că au avut ce…! Despre mine câteodată nici eu nu prea mai știu ce să spun, darămite femei din satul meu care au avut sau au bărbați harnici cu îndeletniciri practice și habar nu au cum ar arăta un bărbat nepriceput la rânduială casnică nici cât un holtei, de exemplu.

Ce să le spui acestor femei care nu dau doi bani pe vreo marfă produsă cu mintea și inima, afară de cartea cărților?! Pe cale de consecință, ce-or fi vorbit gospodinele Iteștiului despre pribeagul satului care dintr-o ladă de cuie strâmbă într-o singură scândură trei sferturi, care n-a pus la pământ o singură brazdă de iarbă în toată viața lui, care n-a înjunghiat cu mâna lui nici pușculița în formă de purceluș, care într-o zi, după treizeci de ani s-a întors acasă ca să caute veșnicia născută la sat și n-a mai găsit nici satul pe care-l părăsise…, doar pe o Smărăndiță a popii învățătoare într-o sală de clasă aspectată cu totul altfel decât altădată și o droaie de copii încălțați măcar, pe prietenul lui Boboc (așa-i zicea) și cam atât…?!

Am fost și eu curios să știu ce-au vorbit femeile acelea din rândul cărora dacă aș fi luat de nevastă pe vreuna aș fi smintit-o pe viață…! Nici până azi nu știu mai mult decât că cea pe care o cheamă Cuța a fost cumva mai atentă la ce i s-a spus despre mine, ba chiar a găsit cu cădere vorbe pe care numai eu știu dacă le merit… De un lucru sunt însă convins: Cuța și-a adus foarte bine aminte de mine (atât cât cunoștea, căci totul în ce mă privește n-am aflat încă nici chiar eu), iar ca rezultat, azi, după vreo patruzeci de ani stăm de vorbă, deocamdată virtual și îmi face o bucurie totală faptul acesta. Cred însă că exagerează referindu-se la mine ca la un om cu merite, respectabil, la locul lui…! Cum să fiu așa?! Eu am lucrat în presă peste un sfert de veac și am scris o jumătate de sac de cărți…! Cum să fie cumsecade un astfel de om?! Nu v-am spus că nu bat până la floare un cui dintr-o sută, că nu știu nici să țin coasa în mână, că s-ar duce de râpă o gospodărie sătească în grija mea?! De unde și până unde vrednicie la un om ca mine?!

Dar îi mulțumesc Cuței! Nu pentru cuvinte frumoase, căci nu sunt dintre acei în stare să și plătească pentru a se vorbi frumos despre sine…! Îi mulțumesc Cuței pentru că își aduce aminte de mine, pentru că aceasta mi-a activat și mie aducerile-aminte ce-mi întorc gândul, conștiința și inima la spațiul sacru al naturii umane ferite de deșertificare, de uciderea emoțiilor pure zidite pe respectul și admirația dintre doi oameni ce se înțeleg din privire, ce se aseamănă în intuiția gândului bun al unuia despre celălalt…! Cuța când a aflat despre faptul că scriu cărți nu s-a uitat ca la avioane la cine a informat-o. Mare lucru o astfel de reacție printre crucile din cimitirul de la Itești…! Dar, ca să o lămuresc, totuși, chiar și pe Cuța, redau mai jos răspunsul meu la reacția ei, explicația cea mai aproape de adevăr în legătură cu rezultatele îndeletnicirilor mele prezente, ca să nu se creadă că sunt cumva vreun magnat al industriei livrești. Includ mai jos fragmentul de mesaj pe care l-am postat pentru o parte a celor din lista mea de socializare virtuală:

Cărțile mele sunt ca vestigiile arheologice, nu și le procură nici măcar protagoniștii lor, iar când vor fi descoperite, limba în care au fost scrise va fi pentru epoca respectivă ceea ce este pentru lumea contemporană limba lui Homer. Femeile de azi din cărțile mele vor fi confundate cu strămoașele maternității artificiale; se va crede că vinul a fost primul și ultimul lapte al populației umanoide prăpădite între timp; minciunile politice pe care le dau în vileag, acest exoticism epic românesc pe cale de secularizare azi, vor stârni mirarea și vor fi glosate la istoria religiei politeiste barbare. Abia atunci voi fi eu înțeles, că azi nu dă nici doi bani pe cărțile mele întocmai cine are în ele câte un ungher de exclusivitate și-o vorbă de bine…! De parcă eu scriu acum memorii funerare pentru statui de zeițe ateniene, preotese clasice, muze păgâne și sanctuare inundate cu vinul și sângele desfrâului; de parcă păcatul iremediabil a pus sigiliu de înmormântare a mea, de viu, în mit și ignoranță, cu tot cu iubirile mele tutelare, de care-s pline cărțile pe care le-am scris. Sărmane cărți ale mele…! Eu le scriu, eu le citesc, eu le arunc…!

Iată, dragă Cuța, acestea-s împlinirile mele și pesemne și ale altora ca mine. Dar cuvintele tale bune pe care mi le-ai acordat îmi plătesc în locul banilor investiția mea fizică, sufletească, financiară.

Foto: Pinterest

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Aurel V. Zgheran: Într-o zi, o întâlnire îți poate transforma sufletul/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 mai 2023