Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Aurel V. Zgheran: Prezbitera Erzsebet Pădure Kovacs. În numele amintirii

Aurel V. Zgheran: Prezbitera Erzsebet Pădure Kovacs. În numele amintirii

Omul ar rămâne frumos până la sfârşit dacă ar seamăna unui copac frumos, ajuns să atingă cu pețiolul frunzelor din vârful coroanei obrazul cerului…! Contopindu-se cu măreţia şi eternitatea naturii, copacul încetează să mai îmbătrânească, deoarece înfrunzește cu flăcări verzi neîncetat, an cu an…!

Omul rămâne demn până la sfârşit dacă atunci când are de a face cu un idiot ce se preface deştept, nu se simte obligat şi el să se prefacă prost…!

Un om rămâne bun până la sfârşit dacă în întreaga lui tinereţe supravieţuieşte pe trei câmpuri de luptă: hărnicia, mintea, inima…! Iar peste acestea, vede ca semnalmente ale binelui personal bunătatea inimii faţă de ceilalţi, înainte de orice…!

Un om este loial până la sfârşit dacă nu i se pare vreodată că braţele de-mbrăţişat sunt pleoape ce clipesc inconştient..! Ştii că te respectă cineva dacă după o lungă despărţire nu simţi nici că se sperie de tine, nici că te percepe ca pe ceva vechi, de mult uitat, nici ca pe ceva cunoscut, cotidian, uzual, ci-i coboară într-un colţ al gurii surâsul bucuriei, iar în celălalt raza unei emoţii solemne!…

…Am regăsit-o într-o zi, neaşteptându-mă să se întâmple, pe preoteasa Erzsebet Pădure Kovacs, după un îndelungat șir de ani. Viața îmi restituia atunci un voluminos teanc de amintiri…! M-au cuprins regrete. Unele cutremurătoare, de neînțeles pentru mine, sfâşietoare ca fierăstrăul unui fulger prin inimă: murise  necrezut de prematur soțul ei, preotul Constantin Pădure, paroh al parohiei Broşteni-Neamţ. Când aflasem mi se păruse că mă găseam pe marginea unei prăpăstii adânci şi-ntunecate, neputând recurge la altă încercare de a trece peste ea decât trimițând către trista lui soție îndoliată solia compasiunii mele! Conștiința mea părea turnată din gânduri de plumb şi eram înfricoşat că nu voi putea culege din suflet cuvinte, pentru că în momentul acela erau răvăşite, fugeau de mine, le căutam şi nu le găseam?! De aceea le-am și aşternut în scris şi le-am publicat într-un text elegiac!

N-am ştiut până în zilele începutului de ianuarie 2018 dacă preoteasa Erzsebet va fi citit ori nu ceea ce scrisesem eu, şi de aceea, neprimind nici un semn de la ea (nici nu citise), i-am adresat personal articolul. Voiam de data aceasta să fie mai citeţ transcris, dar nu se mai putea, pentru că ce e publicat, publicat rămâne – mi se pare azi că tulburarea de atunci a-nveşmântat prea tern fiecare cuvânt! Treptat, vălul acesta cernit și-a moderat povara. Prin urmare, m-am gândit că un alt articol ar izbuti o îmbinare, la capătul unui coridor de timp de la trista despărţire de părinte până azi, a regretelor cu resemnarea. Căci, prin forţa naturii umane, viaţa instalează resemnarea față de toate durerile; în locul lor se zidesc amintiri…!

Apărând ca o regăsire bruscă, dar cu solia unei emoţii foarte mişcătoare, mesajul pe care l-am primit imediat de la preoteasa Erzsebet m-a repezit să răspund, la rându-mi, fără a pierde o clipă. Reclădind aduceri aminte, azi, când sunt cu capul cărunt şi oglinzile privirii spre depărtări cenuşii, există parcă în mintea mea o legătură enigmatică între părţile din anii mei nepricepute încă și de aceea netrăite dezinvolt şi cele mult prea evidente acum, dar cărora nu le-am acordat importanţă cândva, când zorul vârstei nu-mi lăsa popasul și odihna…!

Însă, ce bine sufletesc îţi înapoiază viaţa, aducându-ţi din urmă alinări frumoase…! În numele lor m-am văzut dator să zugrăvesc din cuvânt un chip afectiv pentru preoteasa Erzsebet Pădure Kovacs, de la Broşteni, şi, apropiindu-mă de momentul terminus al eseului acestuia, îmi dau seama că deja chipul îi este zugrăvit în introducere…!

Revederea mea cu ea a fost emoționantă…! Am regăsit-o asemenea ca altădată. Așa cum vreun nevinovat rid răsărit arar pe netezimea feţei este doar câte un semn lăsat de umbra surâsului, nici în inima sa, câte  o trecătoare ieșire din cadență nu e decât trecerea unui nor de amintiri pe deasupra…! O găsesc și azi aproape neschimbată, rămasă cum era în ceea ce înfățișarea corporală oglindește frumos. Am vrut, fără să știu cum, să o consolez, cel puțin când destinul îi scurgea pe obraji șiroaie de lacrimi și penumbre de regrete…!

Refuzam să cred că își pierduse, tânăr, soțul, care, așa cum îl vedeam eu, nu trăda niciun semn că în lumea sa, pentru el nu mai era timp, obosise și nu-i mai rămăsese decât să plece pentru totdeauna când va auzi în taină cântecul pământului…!

Nu prea avusesem, la rândul meu, obiceiul să mă gândesc la moarte, dar de atunci parcă îl am…! Voi pleca și eu, de mi-o veni vremea, voi tot pleca și nu mă voi mai întoarce niciodată…, iată ce mă pune pe gânduri câteodată, căci sub ochii mei prea mulți dintre cei care mi-au fost apropiați îmi pleacă mai departe de univers. Neundele la care mă voi duce e fratele nimicului ce mă cheamă, aceasta-mi dă fiori..!

M-a întristat moartea părintelui și nu știu de ce, atunci când am revăzut-o, după atâția ani, pe preoteasa Erzsebet, numai despre aceasta nu am vrut, cum nu vreau nici acum și nu voi vrea niciodată, să discut cu ea…! Cum și de ce să lunece clipele pe lângă gândul meu, cugetând și vorbind cu o doamnă admirabilă despre și în întunericul decadenței vieții?! Este încă tânără, prezentabilă, manierată, amabilă, foarte plăcută, nu poți să nu o simpatizezi – descinde dintr-o familie de unguri de confesiune reformată din Harghita și de aceea vorbirea sa are o anume savoare a stângăciei de dicție și nevinovatelor greșeli de limbă, ceea ce cu atât mai mult incită celor din jur un zâmbet de binedispunere, discret și nerăutăcios.

Prieteni adevărați, cinstiți și loiali, viaţă senină, lungă, însorită, vibrând de bucurii, optimism, idealuri…, este ceea ce îi doresc din toată ființa mea…! E o doamnă foarte plăcută și nu mai puțin cumsecade, merită să trăiască mai liniștit și cu măcar o fărâmă de bucurii mai mult, căci supărări sunt pe tot drumul…, important este să vrei să le alungi, iar aceasta nu o poți în singurătate, niciodată!

Anii au trecut… ! Ca gândul ori ca o stea căzătoare…, nu am avut timp să clipim de două ori, că focul ce-i croia calea coborârii ei din cer în propria-i mistuire s-a stins, iar întunericul a acoperit la loc urma scurgerii sale prin timp și univers. Ieri speram atâtea despre viitor, azi regretăm atâtea despre trecut…!

Și totuși, mai găsește destinul prin agoniseala lui câte un mărunțiș de satisfacții, oricât de târziu, ca să-mi împartă și mie. Se scurseseră mai bine de cinsprezece ani fără să mai știu nimic despre părintele Pădure și cu atât mai puțin despre preoteasa Erzsebet. Când nu mă mai așteptam, ziua în care aveam să știu sosise. Din păcate, despre părinte nu voi mai ști nimic, de atunci, niciodată, însă cu preoteasa Erzsebet mențin legătura și ne adunăm gândurile, câteodată.

Încep să îmi caut pe câți îi mai am, prietenii. Mă uit în jur și constat că înspăimântător de mulți nu mai sunt prezenți. Și-atunci, eu cum să nu mă gândesc pe unde-a ajuns umbra ce vine să mă-nvelească?!

N-aș vrea să-mi mai scap din mână ce-a mai rămas din prietenii mei. Printre ei, preoteasa Erzsebet. Poate când nu am eu treabă are ea (de altminteri ea are tot timpul) și nu sunt sigur dacă e bineprimit apelul meu telefonic de fiecare dată. Dar când nimeresc momentul să mai schimbăm de plăcere câte un cuvânt, îmi regăsesc o lumină interioară ce clipise latent până atunci, în expectativă și-a răsărit deodată, ca zorile soarelui…!

De la o vreme parcă nu ne mai ajunge timpul…! Aceasta face ca de fiecare dată când suni chiar și pe mamă, să începi cu întrebarea dacă nu deranjezi. Nici eu nu gândesc altfel, iar de aceea, nu o dată, ca să nu caut vorbă tam-nisam cu cineva, când poate are omul altceva de făcut, mai stau de vorbă și cu mine. Așa am făcut și acum și, deci, m-am întâlnit cu mine și am stat de vorbă cu mine…, despre preoteasa de la Broșteni-Neamț, Erzsebet. Vorbirea aceasta am adunat-o și am împăturit-o în cuvintele de mai sus, din care s-a legat un eseu pe care îl voi mai citi și altădată ca și cum aș sta de vorbă cu gândurile mele…! (Aurel V. ZGHERAN)

Galerie foto: Biserica din satul Broşteni, deservită cândva de părintele Constantin Pădure (pictura firidelor exterioare este efectuată de către Aurel V. Zgheran); Aurel V. Zgheran cu preoteasa Erzsebet Pădure, Broşteni-Neamţ, ianuarie 2018 (reîntâlnire după aproape cinsprezece ani) și Constantin Mireanu – cel care îi este în prezent apropiat și în comuniune sufletească preotesei Erzsebet; În mijloc, rândul de jos, fotografia de grup, preoteasa Erzsebet; Voioasă ca florile din câmpie: preoteasa Erzsebet

 

Facebooktwitterby feather