(sursa fotografiilor ce ilustrează textul de față: Pineterest)
Sărmanii țărani ai vremurilor de azi…! Dacă aș parafraza cutremurătoarele versuri ale lui Vali Sterian aș spune: „Doamne, vino Doamne / Să vezi ce-a mai rămas din ei…!”.
Am copilărit la Itești, o aburicătură de deal desupra Bistriței, sub sprânceana Bacăului, pe care rând pe rând au fost înghițite-n pământ niște bordeie, ridicându-se-n locul lor, din vălătuci cu paie pe furci de lemn, niște căsuțe de un stat și jumătate de om. Acolo, ca oriunde în România de atunci, parcă altă, cu totul și cu totul altă țărișoară, suverană, de bună seamă, față de aceasta europeană prezentă și nu spun mai departe cu ce statut, se rupeau de muncile câmpului țăranii, câtă vreme eu mă desfătam cu prăpădenia nopților fără somn, căci săreau gardul grădinii unei case ceva mai răsărite printre celelalte, a bunicilor mei la care-mi făceam vacanțele, eu de fapt fiind fiu de târgoveț căci mi-am trăit copilăria fără vacanțe, la Buhuși, mărunta așezare nici sat nici oraș atunci, în care se statornicise un conglomerat de naționalități cum ar fi români, evrei, nemți, țigani armonizați unii cu alții de vreme ce locuiau gard în gard și învârteau tot felul de negustorii unii cu alții…, săreau la mine, gardul, cum spuneam, niște fătuce și niște băietani ca mine de neastâmpărați, cu care stăteam de povești și nebunii până cântau cocoșii…! Așa ni se scurgea odihna nopții către mijirea soarelui, când aveau să plece până și strigoii acasă la ei prin coclauri…!
Iar ziua, de când ne sculam – nu prea devreme –, până pe-nserate, ne-ntâlneam întru zbenguiala până la slava cerului, toată ceata, undeva pe un răzor unde-i ziceam „la dedeței”, ori ne bălăceam devale, în apa Bistriței celei late, vijelioase, țărmurite de un deal frumos ca o priveliște sălbatică dintr-o lume mai curată și mai nerăscolită de cataclismul prefacerilor moderne și de lunci și zăvoaie cât o întindere de deltă și la fel de mirifică, așa cum în vremea de-acum râurile noastre nu mai sunt nicăieri și așa cum n-au să mai fie niciodată…!
De neam bun, din oameni gospodari unii dintre noi, iar alții mai așa și așa, la un loc alcătuiam o ceată greu de destrămat, căci de fapt noi eram ultima baricadă a haiduciei închipuite în mintea noastră neprihănită. Ne știa tot satul ce poame de copii eram, toate se spărgeau în capul nostru, făcute ori nefăcute, dar, oricât de tâlhari ne credeam noi în șleată, căci de unul singur fiecare eram un pui, nu ne-am luat niciodată la trântă cu vreo poteră că nu căpiase nimeni ca să dea târcoale și să ia urma unor șoricari de zi și de noapte ce eram…!
Le-oi fi părând eu unora mai breaz acum ca atunci, dar nimeni nu știe mai exact ca mine faptul că la greaua povară a vârstei pe care o am nu mă pot lăuda decât cu faptul că azi am mai mulți ani adunați în urma mea decât minte…!
Mă uit de la capăt la capăt la rafturile în care am cărți, găsesc și câteva de-ale mele (căci, credeți-mă, nu le am pe toate, eu nu-mi am strânse la un loc toate cărțile scrise de mine, căci am tot oferit din ele și nu am mai pus înapoi), iar dacă mă miră ceva încât să mă mir că mă miră, aceasta e o socoteală din gândul meu a imensului număr de oameni despre care vorbesc eu în pagini, comparativ cu măruntul număr al celor care vorbesc despre mine…!
Chiar aici, în această încheiere de carte eu adun candoarea unei întregi bande iteștene de copii zbânțuiți, dar nu știu dacă vreo cineva dintre ei găsește timp să își aducă aminte de mine – cu atât mai puțin să se intereseze de vreuna din cărțile mele, să o caute, să și-o procure…! Mai multe nume sunt de damă prin cărțile-acestea – spre deosebire de acum, cândva aveam viză Schengen pentru universul feminin!
Eu și azi îmi aduc aminte de copilele de la dedeței și de la scăldat, le pomenesc și azi în gândul meu, scriu despre ele. Dar viceversa?! Ce utopie…! De mult sunt uitat, ori dacă nu, pentru unele eu sunt ultima grijă, pentru altele nici ultima, pe altele nu le lasă bărbații lor, pe altele le bat bărbații lor – pe mine m-ar frige dacă m-ar dibui –, altele, săracele, sunt cu drepții azi și, iată, eu am rămas cu ipoteza „prima dragoste nu se uită niciodată”. Câtă nedreptate…! Adevărul lor și adevărul meu nu sunt una…!
Cu toate acestea, închei cartea de față și o argumentez cu reamintirea numelor pe care tocmai le-am rechemat la apel întru aducerea aminte a lor și cărora le dedic gândul, munca și cheltuiala mea pentru ducerea la bun sfârșit și a acestei cărți…! Acele nume sunt, firește, substituite în cuvintele din cuvinte, nu-s cunoscute decât de mine și cele care le poartă și așa vor rămâne – vor avea greutatea lor, la Judecată…! Până atunci le mai activez într-unul din cântecele-acelea ce te fac să îți smulgi cămașa de pe tine, să usuci un poloboc de vin de-un secol și să rupi în brațe o nevastă prădată de la bărbatu-său:
De ești supărată
(Constantin Eftimiu, lăutărească)
De ești supărată, sau dacă nu ești,
Prea puțin îmi pasă, știu că mă iubești.
Mărioară, Lenuțo, Marie, veniți de mă iubiți,
Mărioară, Lenuțo, veniți, veniți, veniți, de mă iubiți.
De-ai făcut vreodată bine, sau de n-ai făcut,
Fă acuma pentru mine, să nu te mai uit.
Părul tău cel negru, negru și buclat,
Pentru tine dragă, eu am tot oftat.
Mărioară, Lenuțo, Marie, veniți de mă iubiți,
Mărioară, Lenuțo, veniți, veniți, veniți, de mă iubiți.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..