…Şi-am acceptat, plin de blazare,
Că orice aş face e în zadar…
Că între noi e-un hău prea mare –
Adânc şi fără de hotar.
Am priceput, plin de-o mirare –
Cumva, neroadă – că între noi,
Nu depărtări au pus hotare
Ci ochii tăi – frumoşi, dar goi.
Cum de-am crezut că poţi iubire
Să mi dăruieşti – e greu de spus…
A fost de-ajuns o fulguire –
Că între noi, iarnă-ai şi pus!
Tu ai o singură iubire –
Şi acea iubire, chiar tu eşti…
Când îţi eşti singură împlinire,
Pe altcineva, cum să iubeşti?!
Ţi-am plăsmuit din nălucire
Un chip în frumuseţi scăldat…
Un chip pe care, amăgire,
Tu nu îl vei avea, vreodat!’
Că mi-am pierdut amar de vreme,
Iubind ceva închipuit,
Nu am regrete, nu te teme –
Ce bine-i, totuşi, c-am iubit!
Tu să nu crezi că-s de ocară
Aceste vorbe ce le spun!
Nu-i vina ta că, bunăoară,
Noi nu avem nimic comun.
Doar două linii paralele –
Atât am fost – nimic în plus…
Având, pe cer, opuse stele –
Nu mai era ceva de spus.
Aceste gânduri încurcate –
Tu ia-le drept restituiri…
Eu ţi le dăruiesc pe toate –
Căci te revoc din amintiri.
Azi, fericirea mi-e firească
Şi sufletul mi-e primenit –
Nu mai sunt acel gură-cască
Ce umbla trist şi aiurit.
Căci azi pricep, plin de uimire,
Că nu a fost ceva-ntre noi…
Nu depărtări ne-au pus hotare –
Ci ochii tăi – frumoşi, dar goi…
BORIS IOACHIM


