Hai să mâncăm

Hai să mâncăm, i-am spus, ești sleit.

Strânge – ți aripile și șezi lângă mine

dragul meu înger. Gustă din carne și

se va topi toată în gura ta ca roua

în plină zi.

Acel gol se va împlini și vei ști

când îți va fi sete și foame și

atunci tu mă vei pizmui că

Domnul gustă din carnea mea

zi de zi.

Un copil, o buburuză și-o aripă de înger

Prins într-un trup fraged de copil, sufletul meu privea cerul, marea, florile și zarea,

Care-mi trezeau mirarea, tristețea, înduioșarea, încântarea și alte emoții înnăscute,

Din propriul trup nu vedeam decât muchiile și, dacă închideam un ochi, vârful nasului,

Locul preferat al gâzelor, de care e plină lumea aceasta, printre multe alte ființe;

Aveam și eu un loc preferat denumit acasă, acolo unde erau mama, tata, fratele,

Numai suflete îngemănate, care se recunoșteau fără să își privească chipurile;

Observasem că mama avea ca și mine, aceeași lună plină la capul ulnei

De la încheietura mâinii cu care întindea meticulos untul pe felia de pâine,

Iar tata, păr cenușiu pe tot antebrațul mâinii cu care ținea stâns ghidonul bicicletei

Pe care învățam prima dată să merg și unghiile lui tăiate prea scurt mă furnicau.

Fratele meu avea mâinile mai plinuțe cu luna plină ascusă sub piele ca după nori.

Mă înduioșa tot ce e firav, precum o buburuză roșie cu picățele ca fața de masă;

O lăsam să zboare de pe vârful degetului și spuneam Celui din preajma mea:

“Uite, a zburat!” și sufletul meu era atins de aripa Lui fină ca puful de păpădie!

Vie

Viața mea a clipocit printre struguri,

când roșie, roz sau albă , după soare,

prin timpuri dulci, demidulci și seci.

Nu mă mai mir, nici nu mai întreb,

sunt trecut deja prin răspunsuri.

Prefer să tac!

Elegie

Mi-am îndesat iubirea cu limba în locul măselei de minte

scoase acum ceva timp și nici nu mai știu ce mă doare.

Strivite de pleoapele grele, visele mi-au sângerat ochii.

Mi-am înmuiat în salivă dorințele care s-au scurs

pe bărbia nerasă. Tâmplele au transpirat amintiri

pe care le-am șters cu degetele unite-n rugăciune.

Întors în Ithaca, Penelopa ridică din sprâncene

După o lungă despărțire a trupurilor noastre,

eu fiind dincolo de marea ochilor tăi, ascuns

între buzele roz de orhidee, am revenit la tine.

Deși te uiți la mine, pari a nu știi cine-s eu.

Vino iar în patul cu picior de măslin viu

să te așterni lângă mine și să ne vorbim.

Avem atât de multe să ne spunem, încât

divina Fecioară ne-a lăsat răgaz veșnicia!

Întrerupere

De câte ori vreau să dorm,

Mă întrerupe un căscat.

De câte ori vreau să mă trezesc,

Mă întrerupe un vis.

De câte ori vreau să vorbim,

Mă întrerupe tăcerea ta.

De câte ori vreau să vorbesc cu Dumnezeu,

Mă întrerupe viața.

Prietenilor mei

Stau tolănit pe banca din grădină

și sorb din vinul sclipind în pahar

cu cei mai buni prieteni, așadar

sunt fericit! Spre asfințit, prietenul

meu, Soarele, roșind, s-a și grăbit

să plece. Deja apare Luna și nu vrea

s-o vadă. Eu însă, încă stau de vorbă

cu celălalt prieten, Umbra mea!

Nocturnă

Vinul roșu scăpărînd în pahar,
iubita dansând în lumina lunii,
eu împletind din gene un vis
cu răsuflarea plină de viață
a  unui animal care doarme:
Iată ingredientele care dau
gust morții!

ecce homo

evolutia noastră s-a încheiat
amiba nu a avut niciun gust
și gustul credinței s-a alterat
martirii sunt delicatese uitate
sorbim din viermii suculenți
ai vanităților noastre
și neștergem ușor de pe față
urmele slinoase de viață

Mezuză

În casa asta se aud atâtea râsete,
atâtea plânsete, atâtea tăceri furibunde,
zgomote de pași,  îmbrățișări.
Sunt copii, sunt orgolii, sunt trăiri.
În casa asta, se pârpălesc în cuptor
iubirea ei și-a mea la foc ușor.

Am pierdut timpul…trăind

Ieri mi-am pierdut cheia mașinii

m-am înfuriat, dar apoi am zâmbit:

Am pierdut eu copilăria într-o zi

de vară, când m-am îndrăgostit.

Am pierdut prima iubire pe o bancă

în parc. Am pierdut tinerețile mele

în plăceri efemere și, totuși,

am fost fericit.

Din clipa în care eu m-am născut

am pierdut veșnicia, dar am găsit

zile-nsorite, nopți pline de iubiri

strecurându-se printre subsuori.

Am pierdut timpul … trăind.

Azi am pierdut mâna fiului meu

din mâna mea și mă întreb: Oare

când a crescut?!

Neliniște

„Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu..”
(Psalm 12, 2)

Ar trebui să fiu mai liniștit, îmi spun

Și gândurile să mi le adun;

Uite un colț de masă

Ros! …Și ea avea privirea colțuroasă..

Iartă–mă, Doamne, promit să mă adun,

Să fiu mai liniștit, din nou îmi spun.

Îmi amintesc când am plecat la drum

Că am uitat să iau ce mi-am dorit.

Ar trebui să fac mai multe-n în viață.

De ce avea privirea colțuroasă?

Nu știu, mă-mpiedică alt gând

Silabisesc, sper să adorm curând!

De ce mă simt ca un peron de gară

În care mii de gânduri se coboară?!

Îmi vine somnul, sunt mai linistit

Când dorm, mereu mă simt iubit.

Uite, un colț de masă

Ros! Și am acea privire colțuroasă.

Iartă-mă, Doamne, promit să mă adun

Și mă gândesc, când am plecat la drum

Că am uitat să iau ce mi-am dorit.

Eu sunt un vânător de vânt

“…va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul”.

(Regi III, 19:12)

Când adierea lină-a unui vânt

Îmi răcorește fruntea, n-am cuvânt,

Mă simt ca un îndrăgostit distrat

De mâinile Iubirii mângâiat.

Și chiar de vânturi aspre-n adieri

Alungă toate zilele de ieri

Și-aduc deșertăciune pe pământ

Voi fi oricând un vânător de vânt!

Haiku de primăvară

Tu calcă cum vrei,

dar lasă în urma ta

să crească iarba!

Un copil, o gâză și un poem

Când eram copil, aveam degetele toate

Pătate de cerneală, acuarelă și cretă;

Le spălam în chiuvetă și pe ambele palme

Curgeau calme râuri albastre, fluturi, nori,

Petale de flori ce dispăreau încet, încet…

Rămâneau însă discret, câteva gâze mici

Colo-ici. Acum am crescut, unghiile sunt

Tăiate scurt și degetele toate, curate.

Și totuși, în ceasuri de taină, o gâză zglobie

Câteodată îmi scrie o poezie în palmă.

Panică

Când m-am poticnit de anii ce au urmat
Era cât pe ce sa îmbătrânesc
Și m- am speriat de moarte!
Mi-am julit tinerețea și luneca de pe mine
Ca pielea uscată de șarpe.
Ajutorul meu ai fost tu cu săruturile tale,
Care mi-au uns sufletul, un antiseptic
La fel de bun ca al mamei care pupă
Buba, când copilul se împiedică de ani.

Apatie

M-am săturat de mine până-n gât,

Un trup greoi, un chip posomorât,

De-o vreme mă privesc ușor căscând

Și mi-aș întoarce spatele oricând…

Am suflet tânăr într-un trup sleit

Nu vreau să cred ca am îmbătranit,

Aveam un trup frumos până mai ieri

Și lipsă nu duceam de mângâieri.

Când trupul alintat era de-o fată

Se altoia pe trupul ei îndată

Și plin de viață, viață dăruia,

Iar frageda făptură – nmugurea.

Dar astăzi, trupul meu nevoie are

Să îl masezi acolo unde-l doare,

Deși îmi este silă să -l privesc

Durerea lui mă face să -l iubesc!

După ce ne trezim

După ce ne trezim, sorbim laptele cald

al dimineții, uneori cu biscuiți crocanți

din cuvintele de hei, bună, ce faci, bine,

pentru a digera mai bine starea de a fi.

Mai târziu, ne sorbim supa orelor de prânz

și ne mestecăm gândurile până seara,

când noi, bărbații, furăm apusul de coniac

al soarelui din ochii sticloși ai femeilor

și-l înghițim cu poftă pentru că, o, da,

are atîtea grade, încât ne arde pe suflet!

BURLACU DANIEL

by

Referinţă Bibliografică

BURLACU DANIEL: POEME ALESE (2)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 septembrie 2022