Nemurire

În toiagul bătrânului se zbătea marea

Ea-i înghițise hărăzita lui iubită

În barba lui albă se aciuaseră

Stelele ninse în nopțile ce o visa

Ieșind din mare râzând

Înțelepciunea lui râvnită de pelegrini

Cu sandale roase de drumuri bătute

Să-l găsească, să-i ceară povețe

Era durere, trăire, resemnare

Doar amintirea iubirii îl mai ținea  viu

Iubirea lui nu se frânsese niciodată

Nici marea nu înghițise ce el trăia

Nimic nu-i despărțise

Dimpotrivă, totul a continuat, a prins aripi

Nu se credea înțelept, nu era învins

Lacrimile lui deveneau perle strălucitoare

Erau un dar ce mulți râvneau

De cîte ori le dăruia

Îsi imagina că așează colierul iubitei sale,

Că o urmează in abisul mării…

Întoarcerea acasă

Sufletul meu se frământă în pâine

Cu îngeri la taifas clipe mângâi

Acasă mă întorc în suflet

Când grâul răsărea în glie

Și crudul verde ne dăruia zburdalnicie

Copilăria mea reînvie

Trăiesc clipa ploii, a secerii și a bucuriei

Moștenita trudă a sfințirii de pâine

Mirosul coacerii mă îmbie

Nălucile fericirii-s pitite

În colțurile frânte ale pâinii

Poznași ne jucam de-a v-ați ascunselea

Inima era cucerită de joc,

Felia de pâine tiptil furată din casă

Alergam în neștire

Neștiind că însămânțam fericire

Mereu grâul măcinat mi-amintește

De-a duminicilor liturghie

Cum mama frământa aluatul

Și-n casă era veselie

Acum plânsul din mine e duioșie

Copila pierdută odată pe ulița morii

Trăiește departe în lume

Spunând povestea grâului și-a făinii

A mâinilor ce încă frământă,

A gustului pâiini străbune.

Părinții mei

Cioburi de amintiri

Sfaturi, pilde şi povețe

Ce tata le dăruia pătruns

Neostoit în viață, lumina veghea

Trăiam adevăruri ce nu se sting

Rămân în noi de dat mai departe

Tăinuite în seiful inimii

Le port precum aripi de uliu

Ce-și urcă zborul în înălțimi de neatins

De unde-a văzut şi dureroasa cădere

Tata crescuse trei copii

Îngenuncheat, cu mâinile crăpate

Cu credința udată cu lacrimi sărate

Ne-a lăsat în grijă ogorul mănos

Unde fluturi mişcându-şi aripile

Pulbere de aur presară.

Ca un talisman ancestral

Sufletul meu își poarta părinții

Priviți în ochii mei limpezi

Îndrăzniți căci flăcările ce ard

Sunt din focul ingrijit

De mama și de tata.

Sâmburele și copacul

De aș avea în inimă un sâmbure

Aș crește un copac

Cu lacrimi l-aș uda

Din mângâieri să-nflorească

Petale albe surâzânde

Ochi melancolici să încânte cu duioșia sa

Cu luna, stele cochetând

În indigoul nopții

Tot aurul ce străjuiește ceru-l voi păzi

Iar dimineața mă voi desfăta

Cu bulgărele din a soarelui lumină

Lăsând prin păr și frunze vântul magic

Să mă învețe simfonii

Îmbrățișări să pot trimite

Livada înflorită să surâdă

Tristeții să se piardă-n noapte…

Iubirea mută

Iubirea tace

În clape de pian neatinse

În frunzele toamnei ce cad

Sărutând pământul

Dezgolindu-și copacii de strai

Plânsul sfâșietor al tăcerii

Se frange mut,

Pătrunde-n oase…

Un boboc de trandafir întemnițat

Pierdut în toamna, în culori roz

Un zâmbet virgin al iubirii

Înfrânge timpul

Evadat din vara efemeră

Nu lupta să-nflorească

N-a cerșit soarelui căldură

Nici cerului ploi

Şi-a sorbit elixirul

Până când i-a sosit ursita

Nici îndrăzneț sau intimidat

Pesemne e răvaș pierdut

În sticla din oceanul timpului

Ce-și deschide petalele sublime

Sfidând timpul…

Acum acest boboc vrea din nou

Să dăruiască dragoste

Odată cu frunzele căzând…

El, nestemata coroanei

din toamna ce-și iubește

pământul în muțenie…

Uşa

Făurita ușa

Nu alege

De e deschisă

Sau închisă

De o parte stă iubirea

De cealaltă vrerea

Acest lemn cioplit

Ne desparte

Sau ne îmbrățișează

Totul e simplu

În față martorului retezat

Odată un copac viguros

Ce și-a întâlnit securea

Nu și-a visat sentința

Să-și părăsească pădurea

Să devină ușa

Acum tăcut, inert

Despuiat de frunze

Dezrădăcinat

Mai poate avea un cuib

Al speranței

Ușa deschisă din iubire

Poate va prinde viață

Îmbrățișându-și destinul…

Așteptare

Câteodată aștept viața

Să sosească precum un tren

Zilele sunt gări pustii

Eu pe peronul sufletului

Fără bilet

Doar înfiorată

Port o broșă

Un colcăind sentiment

Simt ceva venind

Sufletul meu așteaptă

Atunci uit cine sunt

Ascult așteptarea

Fără zare

Fără culoare

Doar un duh

Cum pot să-i interzic

Să-i spun

Nebun ce ești

Și așteptăm

Acel ceva

Ce are aripi

Și vrea să zboare.

În versul poeziei

În versul poeziei mele
Reînviu metafore trăite
Simt sarea din durere
Sfințirea lacrimilor mele

În versul poeziei mele
Aștern aducerile aminte,
Acum călugărite
Cuvintele înroșite-n foc,
Bătute-n nicovală
Fapte înaripate înfloresc
Petală cu petală

În versul poeziei mele
Privesc această viață
Ce curge ca un râu de stele
Și plânge ca o piatră nemișcată

În versul poeziei mele
Mâna o-ntind spre struguri tamâiosi.
De timpul vreau să-ntorc pe dos
Mama și tata de dincolo-mi fac semne

În versul poeziei mele
Întind aripile pasării din vis
S-ajung la cer să-i caut
Când pe pământ metaforă-i desagă grea de dus

În versul poeziei mele
În fiecare zi aleg să ard
Pe eșafodul cuvintelor jar
Mă caut, și mă regăsesc iar…

Căutare

Pierdută, mă caut prin păduri călugărite

Vorbesc copacilor

I-ating să le simt duhul

Le cer sfințirea

Le îmbrățișez taina

Sedusă de umbră

Mă pierd în ochii unui cerb

Ce înainte de a-și primi săgeata

A dat ultimul sărut izvorului

Care-i dăruia lumina și viața

Mă pierd pe cărări nebătute

Răstorn pietrele mute

Le-ntreb de străbuni

Cum au rămas nezdrobite

Cum au ajuns să fie zidite

Mă pierd-n azurul cerului

Caut mângâierile îngerilor

Mă-mbăt plutind în noapte

Cu-al călimarii indigo mister

Umplut de aurul stelelor înfocate

Mă pierd în vise pe coama vântului

Să-mi regăsesc părinții

Să-mi amintesc cine sunt

Să le spun ce n-am apucat

Le cer sfaturi să-mi oblojească rănile vii

Le spun că-mi e dor de mângâierile lor

Când mă-ntorc în mine

Îmi găsesc mâinile frământând pâine

Scriind o poezie

Culeasă din trăire

Găsită-n îngenuncherea vieții

Purtând colierul zilelor și-a frumuseții…

Fluturele

Părea că-i guralivă

Că un secret să țină nu putea

Zglobie ca un fluture pe floarea lui

Ce nu vrea a se ascunde

Măiastru-și colorează aripile

Mătase topită-n foiță să fie

Ea, precum marea

În vreme de furtună

Nu-și poate valurile încorseta în cupă

Iar de era o vreme însorită

Nu încremenea

Să nu-și atingă malul sărutându-l

Ea nu putea să-și țină ochii fără de lumină

Precum soarele mângâie

Și nu putea să tacă precum mugurul

Ce vara-n floare se împodobește

Cât de ridicol poate fi

Să tăinui toate acestea

Când Dumnezeu privește totul

Ce poate fi ascuns ?

Când mă voi înfățișa în fața Lui

În clipă înveșmântată-n sacru

El deja știe cine sunt

Și de am furat ceva

A fost cu știrea lui

De am nedreptățit pe cineva

A fost momentul când

O altă lumânare rămasă-n întuneric

Pentru o clipă aprindeam

De am mințit pesemne că am înțeles

Că adevărul e un fluture ce moare

Și poate a fost să nu-l rănesc

Și viața-i focul verde din absint

Ce lacom cere un copac sacrificat

Credința-i stânca ce îmbrățișată-n vânt

Colindă măcinată-n fire de nisip

Supusă, dăruiește și iubește

Deși călcată e de oameni în picioare

Viața, această monedă

Pe o parte trăiești, pe cealaltă mori…

by

Referinţă Bibliografică

CARMEN OLTEAN: MEMENTO LIRIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 octombrie 2022