Cât putem duce lemnul nostru-n cruce
Irinei (XXVIII)
Gând reîncarnat în noi tu ești eu și eu sunt tu cum nimenea
Nu mai fu’ nici romeo-n julietă ci un nor c-un singur cer și
Un cer c-un singur soare doar o lună în dotare Doamne dragostea
Nu doare ci ne schingiue umilă de suntem în dor cu dor cum
Mătasea e țesută din mulți duzi și viermi-popor în menirea
Tuturor peste tot unde iubești dai cu plugul în povești să răsară
Shakespeari buni și viitor din străbuni sămânță de catifea
Pentru toată viața lumii Tu ești Cel ce hotărăști ce iubim și
Cât putem duce lemnul nostru-n cruce-aș mai duce
Și aș sta o veșnicie la pieptul iubitei mele cum stă iarba între
Cruci pupând melci de liliac că iubirea e un hac o lumină tare-n
Beznă și o beznă lucitoare Doamne dragostea nu doare are-n
Ea ceva venit de la Dumneata vestit o biserică clădită pe ispită din
Ispită și ceva ce noi nu știm unde suntem când să fim nu mai am
Nimic a spune îmi fac cruce și îmi duc degetele înspre scris
Ca să știi că sunt la Tine pe pământ și te tot implor
Nu mă lua prea des la zor lasă-mă cu ce iubesc că deja înnebunesc
O secundă când adormi vin cutremure în somn și ne lași acolo
Unde numai credința pătrunde ca să facem crucea-cruce și semnul
Ce te aduce în numelele Tău Creator te imit-imit de zor prin cuvinte
Care vor să nu devin carnivor și nici suflete plăpânde să nu le
Întind pe unde în eterul Tău sfințit de la Tine-n asfințit răsărind
Mereu-mereu soarele lui Dumnezeu în iubire și căldură dezghețând
Planete reci ca pământul să nu-l seci și să faci dintr-o irină
Univers de meditat tot privind în ochii mei lumea-lume dintre zei
Eu care sunt faliment devenit un document pot iubi ceva ce ai zis Tu
Asta este soarta ta de te iau la pieptul meu că ești rupt din Dumnezeu.
Marin Ifrim, 15.07.2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |