IAR NINGE CU TĂCERE
Iar ninge peste noapte cu tăcere
Şi-un cal troian se-arată la fereşti
Cu ziua ce de-odată în cădere
Îmbată viaţa noastră cu poveşti.
Dar marea curge ca o apă lină
Într-un ocean de doruri sidefii
Pe când povestea vieţii e de vină
Că ninge peste nopţile-argintii.
Iar pe cărări se văd îngemănate
Tălpile goale tropăind de zor
Când peste gerul nopţilor surate
Luna îşi scutură aripile în zbor.
Şi soarele se-nalţă ca o floare
În dimineţi cu zorii cenuşii
Acolo unde doar clepsidra are
Să se ciobească-n timpuri străvezii.
Tu stai alături ca în veşnicie
Şi-n gândul meu ce-n vreme s-a oprit
Purtând o lună albă pe tărie
Şi-alt soare peste sufletul zdrobit.
Dar ţipă corbii prinşi între destine
Strivind tăcerea-n liniştile ei
Acolo unde-s dimineţile senine,
Iar visele se-neacă-n ochii mei.
ASTĂZI TE VAIEŢI
Astăzi te vaieţi, ştiu că nu ţi-e bine
Am fost departe, recunosc şi zic;
Ce-ai vrea să fac dacă deodată-mi vine
Să stau prin cafenele câte-un pic!
Dar vino într-o clipă şi te-aşează
La masa noastră plină cu tăceri
Că azi cafeaua Jacobs mă vrea trează
Şi salt în valuri aburi de păreri.
Sărută-mă pe ochi şi pe sprâncene
Cu dragostea ce-n inimă o vrei,
Dar stinge-ale iubirii fumigene
Rupând durerea clipelor în trei.
Şi vom fi unul pentru veşnicie,
Iar veşnicia una pentru noi
Păşind în dragoste cu bucurie
Vom trâmbiţa cu-al sunetelor ploi.
Cafeaua o vom bea-ntr-un vis de ceară
Printre iluzii prinse cu şiret
Ca toţi poeţii-n timpul lor de seară
Când scriu despre iubire cu regret.
Că mă iubeşti, pădurile-mi arată
Că iată calc pe-al frunzelor covor,
Dar toamna cu mireasma ei mă-mbată
Şi iar te văd prin ceaţă în decor.
ÎN ABISUL PERFECT
Rămâne numai clipa să ardă-n felinare
Pe lungi cărări de viaţă în abisul perfect
Acolo unde dorul nu are alinare
Pe când eu ca o zână în soare te aştept.
Întinzi spre mine mâna, prinzi între palme vise,
Lumini şi umbre vagi se-arată peste zi,
Dar nopţile cu lună în versurile scrise
Rămân eternitate în timpuri străvezii.
Te-nvăluie plăcerea şi cazi precum un înger,
Iubirea e povara ce-a poposit în noi,
Iar sufletul din gânduri mă face iar să sânger,
Dar mă întorc o clipă să-mpart dorul la doi.
Că iată peste viaţă doar visul mai trăieşte,
Când alţi propagonişti repetă vechiul rol
Însă iubirea asta din nou se risipeşte
Şi piere în tăcerea ce-a îngheţat la pol.
PUTERILE-ASFINŢITE
Aceste nopţi ne-ncearcă puterile-asfinţite
Şi lasă-ntre răzoare stelele răstignite
Când dragostea se-mparte chiar dacă este una
Ca să răsară-n vise de noapte precum luna.
Şi ceasul vieţii bate şi trece prin pădure
Cu aripi lungi de fluturi durerea s-o îndure,
Cutremurat se-arată în zile furtunoase
Sub un covor de umbre ce dragostea ne coase.
Iar somnul se coboară pe pătura de frunze
Ţinând perina clipei prin visele confuze
Şi toamna e în casă pictată-ntr-un tablou
Pe când noi scriem viaţa golind înc-un stilou.
Dar şoapta azvârlită în cerul nostru mut
Se lasă părăsită ca-ntr-un necunoscut,
Iar în capătul zilei luceferii din noi
Rup firul de iubire pierdut de amândoi.
Eu m-aş lăsa o dată în buzunarul vieţii
Şi aş privi afară prin zorii dimineţii,
Dar iată că mi-e teamă să nu adorm în noapte
Când lutul e-un cutremur prin nesfârşite fapte.
CLIPA ASTA E PĂRTAŞĂ
Acuma clipa asta e părtaşă
Când se ridică dorul dintre spinii,
Când luna în veşminte de mătasă
Coboară în grădinile cu crini.
Aceeaşi clipă va mai trece încă
Prin alte ere scurse-n inimi vrac
Purtând lumini cu umbrele lor lângă,
Dar şi tăceri ascunse-n chip sărac.
Din umbră va păzii îngerul nopţii,
Dar noi vom fi atunci demult plecaţi
Ca să călătorim pe firul sorţii
Într-un un veşmânt de stele îmbrăcaţi.
Că iată soarele clipei se frânge
Şi curg iluziile pe la uşi
Răpuşi de amintiri cu toţi vom plânge
Şi vom cutreiera în ceruri duşi.
A fost iubirea în grădini o floare
Şi-a ofilit în trupul de pământ
Bătrânul timp a răstignit-o-n soare,
Iar noi în haina morţii ca pe-un gând.
EU FAC ALUZIE LA NOI
Tu de dureri ai lacrime de stele
Ca roua cerului scursă pe şest
Şi din tăceri mi-ai împletit mărgele,
Iar din privire vii şi faci protest.
Mi-e teamă că se-ntorc la stână lupii
Sau în oraş speranţele puhoi
Ori trântorii pe câmp lăsându-şi stupii
Vor adormi visându-ne pe noi.
De dragoste cu patimă vom scrie,
Dar eu fac iar aluzie la noi
Prinzând un vers pe cerul din hârtie
Că-n urma lui vin rimele în ploi.
Zăpada poate oarbă să mai cadă
Într-un defect al vremilor acut,
Dar noi suntem a veşniciei pradă
Ce-n stele cenuşii ne-a prefăcut.
Azi de răsare soarele-n furtună
Nicicând durerea nu ne v-a-nsoţi
Chiar dacă-n inimă glasul răsună
Din vorbe gri aduse peste zi.
Poştaşul poate să aducă nemurirea
Pusă într-un colet sentimental,
Dar numai eu îţi pot schimba privirea
Rămasă-ntr-un amurg autumnal.
––––––––––
Cerasela JERLAIANU
Bucureşti, 10 ianuarie 2017


