Uşa a fost închisă cu zgomot, trântită la ieşire cu toată forţa de care femeia era în stare să se manifeste într-un acces de furie. În liniştea profundă ce a urmat, Gabriel şi-a ridicat încet capul, ce-i rămăsese mult timp proptit cu bărbia în pumnii adunaţi unul într-altul şi strânşi aşa de tare, încât braţele încă mai tremurau de încordare pe coatele înfipte în masa de lemn. Era poziţia în care el găsise tăria de a se abţine să riposteze verbal ori fizic la vorbele grele ce ieşeau din gura femeii nervoase, plină de nervi şi supărare, de mânie şi ură.

S-a ridicat încet, parcă îmbătrânit de această discuţie ce părea a pune capăt relaţiei de cuplu cu Amalia, şi a mers la uşă pentru a o încuia. A cules de pe jos câteva bucăţi de tencuială căzută în momentul acelei izbituri de pe lângă tocul de lemn vechi pe care vopseaua, la fel de veche, nu reuşea să mai acopere crăpăturile uşoare ale lemnului insuficient uscat la prelucrare. A rămas în faţa ferestrei, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele pantalonului de velură, privind lung peste şoseaua aglomerată, de la înălţimea etajului şapte la care se găsea cocoţată garsoniera închiriată de el în urmă cu ceva mai mult de un an.

În toamna anului 2008, o cunoscuse pe Amalia şi, pentru că ea plătea o chirie de patru milioane într-un apartament de două camere, pe care-l împărţea cu alte trei fete, a convins-o relativ uşor să se mute la el. Se înfiripase o legătură destul de apropiată între ei. Ar fi fost o idilă frumoasă, dacă nu veneau în întâmpinarea dragostei după gustul amar al divorţului. Încă erau sub impresia momentelor de disperare prin care au trecut amândoi, fiecare din alt motiv. Pe parcurs a căpătat o altă turnură relaţia lor. Se obişnuiseră împreună şi au descoperit că au în comun multe feluri de a fi şi de a gândi, chiar facă statutul lor social era puţin diferit. Femeia se gândea serios la căsătorie. Chiar spera să fie cât mai curând posibil, dar se lovea de îndărătnicia oarecum nejustificată, după propria-i judecată, a bărbatului.

Amalia era căsătorită, la Braşov, cu un fost iubit al uneia dintre cele două surori ale sale, fără să-i cunoască acestuia trecutul. Când l-a surprins cu aceasta în pat, la sosirea de la examenul de licenţă susţinut în capitală, a suferit o cădere psihică ce părea a fi destul de gravă. Şi-a revenit după două săptămâni. După altele două, când a fost sigură că este însănătoşită complet, a introdus actele pentru divorţ. S-au despărţit după o ceartă cumplită cu individul, dar şi cu familia ei. Îşi bănuia mama şi cealaltă soră că au cunoscut relaţia existentă între cel ce-i fusese soţ şi sora ei cea mică, dar au tăcut cu bună ştiinţă, orbite de situaţia materială foarte bună a individului. A plecat în Bucureşti să-şi croiască un alt viitor, departe de familie, de bârfe şi comentarii de tot felul. Diploma nu i-a folosit aproape la nimic. Nu a găsit post decât la un birou de avocatură, la care trebuia să plătească mai mult decât câştiga.

După ce a încercat la câteva firme să se angajeze juristă şi a înţeles că, fără a oferi o sumă considerabilă de bani ori propriul ei trup, în beneficiul patronului sau administratorului, nu va reuşi, a renunţat la această idee. Nu avea vechime în domeniu, dar cu bani se putea orice. Nu-i avea! Se putea şi în schimbul unor prestaţii sexuale. N-a acceptat! A fost de acord să vândă flori. A mers bine câteva luni, până când soţul patroanei i-a făcut avansuri insistente şi i-a provocat intenţionat un minus în gestiune pentru a o forţa să accepte. A fugit şi de acolo. S-a angajat la un restaurant de cartier, destul de bun de altfel, ajutor de ospătar. Acolo l-a cunoscut pe cel căruia i-a trântit uşa după ce i-a zis, jignită, câte ceva să-l doară, după cum i-au venit în gură vorbele…

… Gabriel lucra de câţiva ani la o firmă de pază şi protecţie. Avea carte de muncă şi salariu minim pe economie. La cât era el de econom din fire şi fără pretenţii de îmbogăţire, reuşea să-şi asigure un trai apropiat de decenţă.

Cu toate că suportase, în primă instanţă, o condamnare, a fost reprimit pe aceeaşi funcţie. La recurs s-a dovedit nevinovăţia sa. Atâta doar că nu a putut să se bucure deplin de libertatea redobândită, pentru că „proba de nevinovăţie” a provocat ruptura definitivă a căsniciei sale. Dana l-a părăsit şi, „de ruşinea pe care nenorocitul de bărbat i-a făcut-o”, a părăsit ţara. A plecat în Italia, să-şi croiască un alt viitor.

Când a văzut-o pe Amalia prima oară, cu o tavă încărcată printre mese, i-a plăcut prezenţa ei de spirit şi a privit-o mai atent. A descoperit pe faţa ei o tristeţe adâncă ce nu putea fi ascunsă, dar şi o femeie cu trăsături frumoase şi corp în linii aproape perfecte. Nu a stat prea mult pe gânduri. A dorit să o cunoască. Când i-a adus cafeaua, a intrat cu ea în vorbă şi i-a propus să o aştepte.

– Nu pot să accept acum… Să mă mai gândesc, a fost răspunsul ei. Dacă mai treceţi pe aici, vom vedea…

– Am să trec mâine, dacă nu vă deranjează… Am şanse să primesc un răspuns afirmativ?, a întrebat el liniştit, degajat, dar plin de emoţii bine ascunse.

– Să vedem… nu ştiu acum ce va fi mâine, i-a răspuns ea, nesigură, fără să-l privească, în timp ce debarasa masa de alături.

A trecut revenit a doua zi. Nu a mai mâncat acolo, pentru că şi-ar fi stricat echilibrul financiar, dar buzunarul său s-a deschis pentru o sticlă cu bere şi a avut ocazia să repete propunerea. Amalia a acceptat după alte două zile şi, în mai puţin de o lună, se cunoşteau atât de bine încât ea a acceptat să se mute la el. Suportau în comun toate cheltuielile, potrivit înţelegerii făcute, mai puţin chiria. În schimb, ea se ocupa de menaj şi Gabriel era mulţumit de spiritul ei gospodăresc.

După ceva timp, vorbeau despre căsătorie. Nu existau inconveniente. Relaţia intimă îi apropia cel mai mult. Se simţeau foarte bine împreună. Amândoi se aflau, întâmplător, doar la a doua experienţă sexuală. Nu cunoscuseră alţi parteneri în afara celor din căsătorie şi descopereau împreună ceea ce nu obţinuseră la prima experienţă, chiar dacă nu vorbeau despre asta. Nu le plăceau comparaţiile pe această temă.

Necazul s-a ivit, aparent, din cauza unor lacune de comunicare şi a lipsei de încredere. Într-o seară, dat fiind un contract de colaborare al firmei de pază, Gabriel a trebuit să intre de serviciu la un club de noapte. După un sumar instructaj în care i s-a adus la cunoştinţă consemnul particular al postului, şeful de schimb l-a transportat acolo şi a asistat la predarea-primirea postului în cauză. Pe măsură ce trecea timpul, curiozitatea lui Gabriel creştea în intensitate. Până la urmă, nu s-a abţinut şi, după orele două, când afară era linişte şi, practic, nimic nu putea naşte evenimente de natură a solicita intervenţia sa, a intrat pentru a arunca o privire. Nu văzuse niciodată un club de noapte. Nu ştia ce se petrece acolo.

A fost uimit de zgomot, în primul rând. Muzica era la intensitate maximă. Jocul de lumini l-a derutat, pentru început. Localul era plin la refuz. Se dansa liber, dezordonat la prima vedere. S-a apropiat de zona în care trei femei aproape goale dansau pe un fel de ringuri special amenajate. A rămas cu ochii holbaţi la şoldurile aflate în mişcare ritmică neîntreruptă şi la sânii goi ce se zbăteau în acelaşi tempo. Când a recunoscut-o pe Amalia, a rămas blocat. Nu-i venea să creadă ochilor ce păreau că-i ies din orbite. Ea se unduia în jurul unei bare verticale, cu ochii întredeschişi şi cu buzele fremătând, cu părul despletit lăsat să măture duşumeaua când trupu-i se îndoia pe spate, în timp ce genunchii-i strângeau bara aceea albă, lustruită de atâta frecuş.

Preţ de cinci minute a privit fără să clipească, orbit de furie şi gelozie. „Ce face nenorocita asta acolo, băi frate! Cum a ajuns aici? De ce mă minte că se închide târziu restaurantul? O credeam femeie cinstită şi ea… Păi ce, nu se culcă cu ăştia de aici? Au angajat-o aşa, de florile mărului? Vii tu acasă, curvă ordinară! Am să te dau afară. Te-am luat la mine din milă şi uite ce răsplată am…”.

A ieşit năuc, împleticindu-se. Avea impresia că toţi ochii îl urmăresc şi râd de el. După zeci de minute de patrulare înverşunată în zona postului încredinţat pentru pază, s-a liniştit. A hotărât să n-o aştepte la ieşire, precum gândise cu puţin timp mai devreme. Gândea că este mai bine ca explicaţiile să fie date acasă, nu în public, după ce se odihnesc, ca să aibă mintea limpede…

… A lăsat-o să doarmă până după prânz, cu riscul că va întârzia la serviciu. Nu ştia în ce tură va lucra ea. A dormit şi el, neîntors. S-a trezit la prânz, obosit, insuficient refăcut. Noaptea albă şi supărarea lăsaseră urme adânci pe faţa lui. Au mâncat, târziu, în timp ce priviri furişe se strecurau de la unul la altul, fără a cunoaşte ce motiv are fiecare să tacă.

– Ţi-ai dat demisia de la restaurant? a întrebat el după ce a înghiţit cu greu ultimele îmbucături.

– Demisia!? a exclamat Amalia surprinsă, făcând ochii mari. Ce ţi-a venit cu aşa întrebare? Nu te înţeleg…

– Păi cum, mama dracului, faci faţă ca să te bâţâi cu ţâţele goale la bară? a izbucnit Gabriel pe un ton iritat ridicându-se brusc de pe scaun.

– … Uite aşa… bine! a răspuns ea în doi peri. Tu de unde ştii, că doar nu ţi-am spus?

– Te-am văzut cu ochii mei… Credeam că eşti femeie serioasă. Eşti o târâtură, asta eşti!

Amalia a amuţit la această acuzaţie neaşteptată şi, mai ales, nemeritată. Era lovită direct, cu brutalitate, fără menajamente şi a dorit în clipa aceea să se deschidă pământul, s-o înghită. L-a privit lung, surprinsă, derutată, descurajată. Nu ştia ce să facă, ce să vorbească. Era uluită de ura exprimată de faţa lui şi de cuvintele ce parcă i-au vuit în ureche şi i-au lovit obrazul, sfârtecându-le. S-a recules cu greu fără să mai audă şi alte jigniri ce curgeau fără întrerupere şi fără să-i mai privească faţa schimonosită. Între două fraze a reuşit să vorbească, să încerce a se explica.

– Nu m-am angajat încă… Sunt într-o scurtă perioadă de probă şi numai după…

– Şi după asta ce urmează? Mai ai cu cine să te întinzi pe acolo? a întrerupt-o el cu aceeaşi ură batjocoritoare în voce. Pe mine m-ai întrebat dacă sunt de acord?

– Am vorbit cu un manager de la o agenţie de impresariat, la restaurant… Am fost la interviu şi m-am convins că…

– … Că poţi să-i distrezi, nu? Ce i-ai convins? Spune!

– Că pot fi o bună dansatoare, că pot să-mi câştig pâinea ca animatoare în club, a încercat Amalia să-i explice, dar s-a lovit de alte accese de furie transpuse în cuvinte şi expresii jignitoare. L-a lăsat să termine şi a intervenit imediat ce a găsit răgaz, nervoasă, cu vocea ridicată.

– Am şansa ca de acolo să fiu angajată pentru reclame la televiziune… Am şansa să intru în modelling, dacă ştii ce înseamnă asta, incultule! Ce vrei? Să servesc toţi beţivii din cârciumă, toată viaţa?

– Tu nu ţipa la mine şi nu mă mai minţi, neruşinato! a întrerupt-o Gabriel, pentru a-şi continua atacul, prea puţin impresionat de explicaţiile ei. Am făcut o înţelegere: să nu ne minţim! Tu ai minţit. Tu ai ascuns totul, lucrând necinstit. Până când aveai de gând? Până-ţi luai ţoalele şi fugeai pe ascuns? Eşti o…, eşti o… Nu am cuvinte să mă exprim, asta e! a ţipat el trântind pumnul cu putere în masă.

– N-ai cuvinte pentru că eşti un limitat. Asta e! a intervenit şi mai furioasă femeia ce-şi ştergea pe ascuns lacrimile. Nu ai fi priceput nimic. Doream să-ţi fac o surpriză. Doream să muncesc acolo şi m-am convins că muncesc bine. Sunt dotată! Pot face treaba asta mai bine ca altele care sunt deja vedete…

– Ha, ha, ha! Vedete…, după ce şi-au vândut trupurile…! Asta vrei şi tu să faci. Nu-ţi ajunge cât primeşti de la mine? De ce nu ai spus că nu te satisfac? Nu mai sunt bun pentru tine, nesătulo?

– Eşti bun, dar se vede că eşti şi prost! Dacă te-ai încăpăţânat să rămâi toată viaţa un biet agent de pază, treaba ta. Te mulţumeşti cu atât, pentru că eşti prost şi laş! De asta te-a lăsat nevasta, amărâtule şi…

– Nu încurca treburile astea, că nu-ţi permit, neruşinato! Tu vrei să te pocnesc? Abia mă abţin… Să-ţi iei lucrurile şi să pleci dracului din casa mea, a bătut el iar în masă cu pumnul privind-o ameninţător şi cu atâta duşmănie, încât a convins-o că aşa va face.

– Am să plec, nu-ţi fie teamă! Cu aşa animal am vrut eu să mă mărit? Nu mi-a ajuns unul, Doamne? a ţipat ea şi mai tare, cu privirile aruncate în tavan. Am să plec! Să fii fericit ca un animal singuratic. Să urli în pustie, amărâtule! Nu am nevoie de tine şi să nu vii după mine în viaţa ta, prăpădenia pământului! ţipa Amalia tot mai aprigă, dând drumul la o avalanşă de acuze mai mult ori mai puţin adevărate, în timp ce se îmbrăca cu gesturi nervoase, învârtindu-se în jurul singurului fotoliu din încăpere, până a ajuns la uşa pe care a tras-o cu putere după ea.

Ca să se stăpânească, Gabriel s-a reaşezat pe scaun. Şi-a sprijinit capul în pumnii strânşi pentru a se abţine de la alte vorbe grele ce le simţea că vor să năvălească din gura-i încleştată. Simţea duritatea mesei în coatele rezemate de ea şi se mira în sine de duritatea cuvintelor pe care le asculta fără să riposteze.

… Mobilul de la serviciu l-a trezit la realitate şi a sărit, în doi paşi, de la fereastră până la cuierul din spatele uşii. A scos telefonul din buzunarul special al bluzonului de piele şi a răspuns.

– … Da, să trăiţi!… Păi, eram liber azi… Nu a ieşit din spital?… Bine, vin eu! Poate o să întârzii o jumătate de oră, dar… Da, desigur, şefu’, sunt odihnit… Să trăiţi!

A lăsat telefonul pe masă şi a trecut în baie. „Când a-a scurs timpul, dom’le, aşa repede?” se întreba el spălându-se în mare grabă. „Am stat ca prostu’ la fereastră, în loc să dorm ori să mă plimb ca să mă relaxez! La ce-mi folosesc atâtea gânduri, nici eu nu ştiu. Mersul vieţii tot nu-l mai schimb eu acum. După a doua lovitură sub centură, nu mai sunt bun de nimic… Începusem să am încredere în ea şi să ţin parcă mai mult decât la proasta aia de Dana. Da, o proastă a fost! Dacă avea încredere în mine eram şi acum împreună şi eram fericiţi, cu puţinul nostru, doar… Acu’, ce să fac? Ce e mai bine de făcut? Încotro să mă îndrept? Amalia nu se va mai întoarce. Doar să-şi ia lucruşoarele… Să-mi văd de serviciu, bun sau rău, aşa cum e el, să mă las în voia destinului. Altă soluţie nu am, deocamdată”.

Afară era plăcut. Se apropia soarele de asfinţit şi aerul cu miresme primăvăratice l-a mai înviorat puţin. A inspirat adânc, a zâmbit cerului şi s-a îndreptat cu vioiciune către prima staţie de autobuz…

În acelaşi timp, Iuliana cobora din autobuz, aproape de casă. Era una din fetele frumoase ale liceului.

Înaltă, suplă, cu picioare zvelte scoase în evidenţă de blugii elastici, cu mijlocel subţire şi mlădios, cu sâni crescuţi armonios, se remarca prin mersu-i vioi pe stradă şi în orice împrejurare. Nu-şi etala ostentativ nimic din frumuseţea-i naturală şi întreţinută cu evidentă grijă. Se îmbrăca modest şi curat. Nu purta uniformă. Când nu îmbrăca pantaloni, fustele lungi până aproape de genunchi şi bluzele călcate atent erau purtate cu firească lejeritate, fără a-i evidenţia linia foarte plăcută a trupului bine proporţionat.

La şcoală era una dintre cele mai active eleve, mai ales în jocurile din timpul pauzelor. În afara de colegii ei, erau destui băieţi din alte clase care-i căutau prezenţa şi o atrăgeau în tot felul de jocuri şi scene de moment, care să le prilejuiască a-i admira ochii frumoşi şi gura cu buzele-i moi şi roşii, ce păreau a fi mereu în aşteptarea unui sărut. Nu folosise încă rujul, dar era conştientă că nu era necesar. Cei mai îndrăzneţi ori obraznici apelau la tot felul de şiretlicuri pentru a-i atinge în treacăt sânii, care-i deveneau provocatori în timpul alergării ori al gesturilor largi sau bruşte cu braţele, în timp ce alţii pândeau momentul în care să-şi poată trece palma, chiar şi numai pentru o fracţiune de secundă, pe fesele apetisante ce parcă încercau să evadeze, pline de nerv, din strânsoarea pantalonilor. Alţii, mai sensibili, se abţineau cu greu să nu-şi ducă mâna pe părul ei bogat, uşor buclat, ce-i cădea în valuri pe umerii rotunzi. Erau şi situaţii în care încercau să o sărute pe obraji ori pe gură. În asemenea împrejurări, Iuliana se supăra. Ochii i se umpleau de scântei, sub sprâncenele ce i se arcuiau acuzator. Le vorbea scurt, fără a ridica tonul, dar hotărât, privindu-i în ochi pe cei în cauză:

– De ce faceţi asta? Credeţi că deveniţi mai importanţi în felul acesta? Haideţi să ne respectăm un pic! Nu suport bădărăniile, băieţi. Vă rog frumos!

Sunt puţini cei ce se puteau lăuda că au sărutat-o vreodată ori au îmbrăţişat-o cu voia ei. Nu avea un prieten intim. Era prietenă cu toată lumea, în mod egal. Dorea să termine liceul şi să meargă la facultate . Acolo era hotărâtă să aibă un anumit fel de viaţă personală. Atunci, ar fi împlinit 18 ani şi altfel gândea să pună problema.

Deocamdată se abţinea deşi, uneori, simţea nevoia să fie mângâiată, sărutată, plimbată prin parcuri pe timp de seară în afara capitalei, ori undeva la munte. Dorea să fie iubită cu trup şi suflet. Să fie iubită de un bărbat adevărat. Aşa cum şi-l imagina ea că trebuie să fie. Gândea o poveste de dragoste care trebuia sa fie cea mai frumoasă.. Mai frumoasă ca a fetelor din clasa ei si a tuturor fetelor din liceu. „Dar, de ce numai atât? Trebuie sa fie cea mai frumoasa poveste de dragoste. Da! A mea şi numai a mea!”

Nu a dus lipsă de propuneri, dar nu i-a convenit nimic. Instinctul de apărare şi dorinţa de a se realiza erau mai puternice decât curiozitatea firească şi plăcerile ori poftele de moment. Colegii ei de clasă ori de liceu păreau a fi lipsiţi de maniere şi de experienţă sexuală. Ei nu ştiau să iubească după cum îşi dorea ea. Erau amatori de aventuri, de regulă, care să nu-i oblige la o implicare sentimentală în adevăratul sens al cuvântului. Alergau după „senzaţional”, cum numeau ei întâmplările ori orgiile sexuale aranjate cu fete care făceau orice în afară de sex normal. Aveau listă cu puţinele fete „proaste” care nu au cedat şi aveau să termine liceul fără să fi făcut sex oral vreodată. Pe acestea le izolau în timp şi le tratau cu superioritate, le jigneau cu orice ocazie şi nu le permiteau accesul la petrecerile unde ei erau invitaţi…

În asemenea conjunctură, Iuliana era una din acele fete „proaste”, chiar dacă accesul ei nu fusese îngrădit. Era prea frumoasă pentru a fi respinsă şi ştia să participe la orice distracţie, până la un anumit moment în care se retrăgea foarte discret. Fuma puţin, doar pentru a nu strica atmosfera, cu destulă reţinere, nu consuma băuturi alcoolice şi era foarte atentă la cantitatea de cafea pe care o bea. Nici nu vrea să audă de droguri, fie ele cele mai uşoare şi a respins cu multă hotărâre cele câteva invitaţii la o „gură de iarbă”. În plus, era foarte atentă la conţinutul paharului din care bea apă minerală.

Totuşi, nimeni nu se ferea de ea. Era discretă şi nu vorbea niciodată despre ceea ce fac ori discută cei din jurul său. Era încă un motiv pentru care băieţii o doreau aproape de ei, în afară de faptul că-i mai ajuta cu şoaptele ori cu fiţuicile la dezbateri şi verificări. Într-un cuvânt, era o bună amică. Adevărat, până s-o cunoască băieţii bine şi s-o admită aşa cum era, s-a mai găsit câte un „bădăran” care s-o jignească cu felul de a-i face propuneri, aşa cum s-a întâmplat şi în ziua aceea în care mergea îngândurată pe stradă, cu privirea lipită de caldarâm, fără să vadă pe nimeni

– Hei, Iulia, hai să-ţi fac o lucrare „la mansardă”, ca să nu mori proastă!

– Până la a face asta, învaţă să vorbeşti frumos, băiete! a răspuns ea, păstrându-şi calmul.

– Băi, tu ori eşti proastă rău ori eşti dusă cu sorcova, gâsca dracu’! s-a răţoit băiatul privind-o pieziş, cu buzele răsfrânte în cel mai adânc semn de dispreţ pe care şi-l imagina el că-l poate afişa.

– T e rog mult, încetează cu…

– Cu ce, fă, proasto? Degeaba eşti gagică mişto, băi… O s-ajungi babă virgină cu p…a făcută pungă şi cu gura scofâlcită, toanta dracu’!

– Bine, bine! Aşa o fi, dacă zici tu… Până atunci, scuteşte-mă de prezenţa ta, nobile cavaler!

– Băi, dă-te, băi, în p…a mea, nu mă lua tu cu de-astea pe mine că-ţi f…t o labă peste ochi de nu te vezi, proasta dracu’! a atacat el, deşi părea descurajat.

– Proastă e mă-ta, că te-a făcut animal, bădăranule! i-a răspuns Iuliana, simţind că trebuie să folosească expresii la fel de vulgare pentru a îndepărta asemenea oameni. Era pregătită să riposteze şi cu forţa fizică, atât cât ar fi putut ea, iar intenţia asta i se citea în privirea-i dură, plină de scârbă, cu care îşi ţintuia adversarul. Norocul ei a fost că, la fel ca în alte situaţii asemănătoare, după o înjurătură însoţită de saliva aruncată printre dinţi în faţa pantofilor ei, „bădăranul” s-a retras.

Acasă, Iuliana era binevoitoare şi vioaie în toate situaţiile. Participa de bunăvoie la curăţenie, în ajun de sărbători şi aproape săptămânal, în tot apartamentul şi se îngrijea singură, zilnic, de camera ei, în care păstra tot ce-i aparţinea într-un şifonier cu două compartimente şi în câteva sertare. Îşi ajuta mama la bucătărie, în timp ce sporovăiau fără întrerupere despre legume, fructe şi reţete, ori depănau amintiri sau făceau planuri de viitor. Erau ca două bune prietene, fără secrete de vreun fel între ele. Nu le întrerupea nimic. Poate vreo melodie deosebit de plăcută ori unul din cele două telefoane mobile ale Iulianei de care nu se despărţea nici când mergea la baie, chiar dacă ştia că nu o poate suna decât vreo colegă.

În rest, învăţa, citea pe computer multe materiale diverse, în afara disciplinelor de învăţământ, de regulă din domeniul istoriei, literaturii, ştiinţei. Când avea timp suficient încerca să facă filmuleţe. Nu o atrăgeau discuţiile goale de pe internet şi nici filmele porno pe care i le propuneau câteva colege. Le arunca la coşul de gunoi fără să desfacă documentul cu pricina. Privise câteva, pe când era în clasa a opta. Văzuse ce dorea pe atunci, îşi astâmpărase curiozitatea, dar, în acelaşi timp, a prins-o sila de felul în care se făcea sex. I s-a părut a fi un ceva murdar, o împreunare bărbat-femeie decadentă, mai urâtă decât în cazul animalelor.

Nu era pretenţioasă sub aspect material. Destul de matură pentru vârsta ei, a înţeles realitatea tristă a familiei: mai mult decât aveau în mod cinstit, nu se putea. În afara unui singur salariu de muncitor pe şantierele ce deserveau o parte din drumurile publice ale capitalei, familia ei nu avea un alt venit. Mama era casnică. Până prin martie 1990 a lucrat la un aprozar. Vânzătoare. Salariul nu era prea mare, dar suficient ca, împreună cu al soţului, să asigure un trai cât de cât decent familiei. Acum, după aproape douăzeci de ani de la aşa numita revoluţie din decembrie’ 89, erau în pragul sărăciei. Din această cauză, copila, crescută cu multă grijă şi dragoste, pleca rar de acasă la petrecerile unde era invitată şi unde ar fi putut să se distreze aproape în fiecare seară.

Iuliana nu era o fruntaşă la învăţătură, dar se regăsea pe lista primilor zece la aproape fiecare final de semestru în toţi anii de liceu. Nu avea preferinţe. Învaţa uniform la toate disciplinele din programa şcolară. Acum, în ultimul an, dădea un plus de atenţie celor la care urma să susţină examenul de bacalaureat.

De la şcoală, de regulă, pleca acasă. Până la prima staţie mergea cu mai multe colege. Apoi, rămânea singură. După ce cobora din autobuz, mai avea doar circa două sute de paşi până în faţa blocului în care locuia.

În seara aceea, încă marcată de incidentul provocat de acel „bădăran” dintr-o clasă paralelă, mergea încet, gânditoare, cu geaca desfăcută la nasturi şi cu rucsacul agăţat pe spate. Purta în el vreo trei caiete şi articole de cosmetică. Avea nevoie imperioasă de relaxare, mai mult pentru a uita incidentul şi să se cureţe de urâciunea expresiilor folosite. Se gândea cu destulă hotărâre cum să-şi schimbe felul de a fi ori de a se îmbrăca, astfel încât să nu mai atragă atenţia băieţilor de nicio vârstă. Nu prea găsea soluţii şi a abandonat repede aceste gânduri, spunându-şi aproape şoptit: „Asta sunt şi alta mama nu mai face!”

Simţind mirosul primelor ramuri înverzite şi înmugurite, s-a oprit pe trotuar şi a ridicat capul să le privească, să le zâmbească şi să le admire. „Ce repede a venit primăvara! De fapt, iarna asta nici nu-mi amintesc cum a arătat zăpada. Aşa de puţină a fost… Şi nu a făcut decât multă mâzgă şi mizerie prin oraş… Înverzesc deja pomii. O să fie frumos. Abia aştept”.

A deschis telefonul mobil şi a citit ora, după care şi-a continuat drumul cu aceiaşi paşi mărunţi şi rari, la fel de îngândurată, cu telefonul în mână. „Mama se uită pe fereastră şi pune mâncarea la încălzit imediat cum mă vede, sărăcuţa de ea… E bine că vine şi tata cam la aceeaşi oră. Vorbim când mâncăm, aşa că mă retrag imediat în seara asta, după ce o ajut pe mama la spălatul vaselor. Va trebui să-mi bag nasul, neapărat, la studiu. Am mult de citit şi de învăţat. Uf! Va trebui să renunţ la telenovelă. Au dreptate ăştia care spun că timpul se comprimă. Mie nu-mi mai ajunge…”.

Pe bulevard era destulă animaţie şi întunericul parcă stătea la pândă, gata să-şi facă apariţia pe nesimţite. La aproape o sută de metri de casă, o maşină staţionată, cu motorul în funcţiune, i-a atras atenţia. I se părea că a mai văzut-o de vreo două sau trei ori şi încerca să-şi amintească în ce împrejurări. Era lângă marginea bordurii şi avea portierele de pe dreapta întredeschise uşor. Iuliana şi-a încetinit şi mai mult mersul şi a privit contrariată către interiorul maşinii, atât că se putea vedea, fără să se apropie. Nu era nimeni în maşină.

Când se afla exact în dreptul uşii din spate şi întorsese capul către înainte, a simţit două braţe puternice cuprinzând-o pe după umeri pe la spate şi îmbrăţişând-o. Speriată, a încercat să se elibereze dar, într-o fracţiune de secundă, o mână i s-a aşezat pe gură şi alta pe cap şi, cu o forţă pe care ea nu a putut-o învinge, au obligat-o să-şi îndoaie trunchiul. A văzut pantoful negru, bărbătesc, de pe un picior ce deschidea larg portiera şi imediat a fost împinsă şi trântită cu brutalitate pe canapea. Fruntea şi nasul au frecat puternic husa aspră şi urât mirositoare în care s-au înfundat, presând-o. Piciorul drept, rămas cu glezna pe pragul uşii şi cu genunchiul pe podeaua autoturismului, i-a fost cuprins ca într-un cleşte de o mână nevăzută şi împins în interior. A închis ochii şi a strâns cu putere pleoapele din cauza ameţelii şi durerii ce o simţea la cap şi picior, încercând să realizeze ce i se întâmplă. Totul a fost neaşteptat şi s-a petrecut fulgerător.

În acel moment, o voce bărbătească, apăsată, plină de răutate, aproape de urechea ei, a articulat câteva cuvinte de ameninţare:

– O vorbă dacă scoţi, eşti moartă, nenorocito!

Paralizată de frică, a simţit doar cum i se smulge telefonul din mână şi, parcă în acelaşi timp, portiera închizându-se cu putere. Nici nu şi-a dat seama că, imediat, autoturismul a pornit în mare viteză…

CHEMAREA DESTINULUI, CAP. I – VISE SPULBERATE (1)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 iunie 2015