Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Din ciclul “POVESTIRILE JUDECĂTORULUI BALABAN “ – AMINTIRI DE NEUITAT: CINE A FOST JUDECẰTORUL BALABAN?

Din ciclul “POVESTIRILE JUDECĂTORULUI BALABAN “ – AMINTIRI DE NEUITAT: CINE A FOST JUDECẰTORUL BALABAN?

Aurel Balaban, tatăl naşului meu de cununie  (doctorul Ştefan Balaban), s-a născut în comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, probabil în anul 1898.

     Fiu al unui inginer silvic, şi-a petrecut copilăria în satul natal, în grija bunicii sale, demnă urmașă a răzeşilor lui Ştefan cel Mare, descendenţi din stârpea viteazului căpitan Ion, poreclit de tătari “balaban”, adică “cel mare”, în sensul de uriaş sau fioros, care băgase spaima în ei cu ocazia luptelor.

    În anul 1916, când trupele germane înaintau spre Moldova, Aurel Balaban este absolvent de liceu-bacalaureat şi, pătruns de un admirabil patriotism, se înrolează voluntar în armată, urmează cursurile unei şcoli de artilerie la Iaşi, obţinând gradul de sublocotenent şi participă la luptele de la Oituz.

     După război absolvă cursurile facultăţii de drept de la Iaşi. Ajunge judecător la Galaţi, unde se însoară cu fiica unui fabricant şi negustor de încălţăminte, Nicolae Bradea. Este mutat cu funcţia de judecător în mai multe oraşe din ţară, ultimele fiind Turnu Măgurele şi Piteşti. De la judecătoria Piteşti se pensionează.

     Eu l-am cunoscut prin anii şaptezeci, când, pensionar fiind, venea vara pe la Galaţi. Îi ascultam poveştile despre peregrinările sale prin ţară, colindând coclaurile munţilor, prin satele şi oraşele ţării, prin deltă, la mare, fiind un pasionat călător, alpinist şi artist fotograf.

      Impresiile din călătoriile sale le-a aşternut pe hârtie, publicându-le în revistele şi ziarele locale şi naţionale.

      Ca pensionar, a fost un fervent animator al turismului din Piteşti, atât prin excursiile iniţiate pentru tineri (elevi şi studenţi), cât şi prin conferinţele şi /sau articolele publicate pe temele: frumuseţile patriei, monumente istorice, eseuri pe teme educative, popularizarea cunoştinţelor despre artă, trecut istoric, patriotism, evocarea unor personalităţi ale culturii româneşti.

     Şi-a încercat pana scriitoricească şi în lucrări de anvergură, lăsând câteva fragmente din două romane neterminate: “Strejarul are rădăcini adânci” şi “Graiul munţilor”. Se pare că viaţa împrăştiată în excursii, alpinism, fotografie, conferinţe, publicistică şi alte activităţi culturale, în afara carierei profesionale, nu i-a mai permis să se ocupe  serios de terminarea celor două romane.

      Prin august 1988, când depăşise vârsta de nouăzeci de ani, probabil simţind apropierea sfârşitului, în ultima vară când a mai venit la Galaţi, m-a chemat în dormitor (stătea mai mult în pat) şi mi-a dat un voluminos dosar învelit într-un ziar:

      -Aici sunt lucrări de ale mele, publicate şi inedite, fragmente de romane. Te rog, dacă poţi, să le citeşti. Mai trebuie pieptănate, şlefuite, finisate… încearcă să scoţi ceva din ele. Nu acum. Mai târziu, după ce voi pleca… Te mai rog să nu spui nimănui. Nu vreau să se ştie…

      Respira greu şi vorbea încet. Peste şapte luni, pleca Dincolo, lăsându-mă cu “opera” sa din dosarul voluminos, care mă apasă ca un pietroi pe conştiinţă. Simt privirea sa mustrătoare, de acolo, din cer, pentru că nu i-am îndeplinit rugămintea. Totuși, până în prezent am reușit să fac publice două dintre poevstirile sale, și anume « Întalnirea cu Vasile Pârvan », și « Întâlnirea cu banditul Terente ». Acum încerc să-i pulblic și una dintre cele mai emoționante povestiri despre evenimentele din anii 1916-1918, intitulată « Amintiri de neuitat ». Redau mai jos aceste povestiri.

Năstase Marin, martie 2011

CAPITOLUL 1- AMINTIRI DE NEUITAT

În octombrie  și noiembrie 1916 străzile orașului Bârlad erau foarte aglomerate, atât de locuitorii băștinași, cât și de mulțimea de refugiați din Oltenia și Muntenia, ocupate de armatele germane. Toți erau înspăimântați de retragerea armatei române și înaintarea vertiginoasă a inamicului și ascultau cu groază și durere comunicatele oficiale.

Luptele de pe Jiu, de la Tabla Buții, trădările unor generali, erau trăite de noi, cei din Bârlad, cu maximă intensitate, întrebându-ne: “oare când va fi oprită înaintarea nemților?”.

Refugiații, care soseau în valuri, povesteau lucruri văzute, auzite, trăite sau închipuite, care stârneau panică în rândul populației. Orașul nostru și toate orașele și satele moldovene erau ticsite de acești bieți oameni ce-și părăsiseră căminele și gospodăriile, lăsându-le în voia sorții, aducând cu ei ce brumă puteau lua din fugă, în căruțe, în trenuri sau pe jos.

La această aglomerație, ce creștea cu fiecare zi, se adăugau trupe române și ruse, care mărșăluiau spre front sau umblau după aprovizionare.

În curând, colțul acesta de țară, Moldova, ajunsese atât de înțesat de oameni, încât numărul sufletelor ce se îngrămădeau aici crescuse de zeci de ori față de numărul dinainte al locuitorilor.

Iașul era și mai aglomerat, deoarece acolo se instalaseră și organele administrative din capitală în frunte cu guvernul și regele, precum și familiile și rudele lor.

Se dădea o luptă înverșunată, pe viață și pe moarte, în interioriul țării, pentru cele necesare hranei și pentru locuință. Pe front trupele se luptau cu îndârjire pentru menținerea liniei deocamdată dincolo de Brăila, Vrancea și Carpații Moldovei.

Organele de aprovizionare civile și militare se zbăteau pe tot cuprinsul Moldovei să mai găsească ceva cartofi, fasole, mazăre, ceapă s.a. Carne nu mai exista decât la mesele înaltelor personalități. Restul populației și chiar armata era fericită când se putea tăia un cal scos din serviciu sau căzut de bătrânețe. Pâinea era neagră și tare, fabricată dintr-un amestec de tărâțe, pleavă și foarte puțină făină pământie. Puțina brânză ce se mai găsea era cu vine verzi, mălaiul era încins și acru. Nici băștinașii noștri nu erau mai îndestulați, deoarece rechizițiile și perchezițiile le secătuiau ultimele rezerve.

Pe la sfârșitul lui septembrie, când erau pe la Bălăbănești, comună aflată la șaptesprezece kilometri sud de Bârlad, am auzit sunând goarna de la Primărie. Tot satul, tineri și bătrâni, ne-am adunat în grabă, cu înfrigurare, întrebându-ne: “a căzut frontul, vin nemții, ce s-a întâmplat ?”.

Pe prispa Primăriei se aflau domnul învățător, părintele Constantin cu fața lui blajină, barba albă și părul împletit în codițe mărunte, primarul, notarul și șeful jandarmeriei.

Domnul învățător, cu o expresie gravă, solemnă, începu să citească o știre din ziar: “tineri fii ai acestei țări încălcată mișelește de dușman, Patria vă cheamă s-o apărați!”.

Apoi, a urmat lectura detaliilor: “bacalaureații să se prezinte la școala de ofițeri de artilerie din Iași, cei cu șase clase de liceu la cavalerie, iar cei cu patru clase la infanterie. Primele două categorii trebuie să aducă una mie lei pentru cal și harnașament”.

Sfârșind de citit, domnul învățător rosti cu glas tare și vocea tremurândă: “tineri, fii ai acestui străvechi sat răzășesc, întemeiat acum patru sute de ani de Ștefan cel Mare, țineți minte că strămoșul vostru, căpitanul Ion, poreclit de tătari în luptele de la Lipinț Balaban, adică în limba lor Cel Mare, împreună cu ceata lui de arcași și sulițași au dovedit o vitejie fără seamăn, învingându-i pe tătari. Atunci, căpitanul Ion s-a dovedit vrednic de rangul de VITEAZ, dat de marele Voievod Ștefan cel Mare.

-Tineri ! Strămoșii voștri au luptat vitejește și mulți au căzut în luptele de la Podul Înalt de la Vaslui pentru menținerea libertății Moldovei, înfrângând pe Soleiman Hadinbul, ce venise cu armată de cinci ori mai numeroasă decât a marelui Ștefan. Vitejii noștri strămoși au înfruntat și învins, punându-l pe fugă peste Dunăre, chiar pe marele sultan Mahomed al doilea.

Astăzi țara vă cheamă lângă cei care luptă pe front să dovediți aceeași vitejie și să izgoniți pe dușman de pe pământul Patriei.

Noi, rășeșii de aici, bătrâni, dar însuflețiți de dragoste pentru Patrie, vă urăm drum bun și să vă întoarceți victorioși !”.

Părintele Constantin, adăugă cu glas blând, emoționat, să ne amintim mereu că suntem strănepoții îaintașilor care s-au jertfit în bătălii cu dușmanii ce ne râvneau țara. Ne binecuvântă părintele în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraz.

Impresionat și entuziasmat, am alergat acasă și i-am comunicat bunicuței (căreia îi spuneam  mămuță, căci mă crescuse de mic, că fiind bacalaureat, voi pleca la școala de artilerie la Iași, iar după aceea voi pleca pe front.

Biata bunicuță m-a îmbrățișat cu dragostea ei caldă dintotdeauna, în timp ce obrajii îi erau scăldați în lacrimi, deși nu plângea. M-a dus la sipet (lada ferecată cu fier și vopsită în culori) și, descuind lacătele grele, mi-a arătat teancurile de hrisoave, urice domnești sau de-ale Divanului, legate cu fir de borangic, de care atârnau peceți grele imprimate cu capul bourului.

-Uite, dragul mamei, bunicul tău, coborând direct din spița lui Ion Balaban, a păstrat cu sfințenie aceste pergamente. Ia aminte că ești nepotul lui și viță de răzeș, care n-a dat înapoi niciodată în fața dușmanului!

 

 

 

 CAPITOLUL-2 ZILE GRELE

Până să ajung la Iași la școala de ofițeri, mai aveam de rezolvat ceva. Îmi trebuia o mie de lei pentru cal și harnașament și o pereche de cizme bune. De unde să le iau ? Știam că tata, director la ocolul silvic din Costanța, se afla refugiat la Brăila, dar nu-i știam adresa. Totuși am plecat să-l caut și cu mare greutate i-am dat de urmă. Surprins, m-a întrebat de ce am venit la el. I-am comunicat motivul vizitei mele. Mi-a răspuns că și el se afla într-o situație financiară grea, fiind refugiat cu întreg personalul direcției și familiile lor. I-am explicat regretul că în acest caz va trebui să merg la infanterie.

A intervenit unchiul meu Ghiță, care i-a atras atenția că la artilerie e cu totul altceva decât la infanterie. Convins, tata mi-a dat o mie de lei, însă pentru cizme m-a trimis la rudele lui din Galați, care aveau o fabrică de încălțăminte. Rudele au fost mirate că vreau să plec voluntar pe front. Atunci mi-au făcut rost de cizme, urmând să le plătească tata ulterior. Întrucât pe data de întâi decembrie, cum se anunțase în ziar, trebuia să fiu la școala de ofițeri, m-am grăbit să plec din Galați cu orice tren. Cum trenurile pe atunci circulau foarte greu, m-am rugat de o santinelă să-mi dea voie să mă urc într-un mărfar încărcat cu butoaie cu carbid. Astfel am mers cei optzeci de kilometri până la gara Bălăbănești, de seara până dimineața, în mirosul iute de carbid risipit pe jos, care mi-a albit hainele și-mi îneca respirația. Când am ajuns în gara Bălăbănești, am coborât înghețat de frig și lihnit de foame, dar bucuros că s-a terminat acea noapte de calvar. Grăbeam spre casă stăpânit de entuziasm, gândind că peste două zile voi fi elev al școlii de artilerie, ca să-mi apăr țara de dușmani. Bunicuța mă aștepta c-un cufăraș pregătit cu rufărie și ceva de mâncare.

 A doua zi am plecat, după ce m-am despărțit cu greu de buna mea bunicuță, care nu ostenea să-mi dea sfaturi: “orice s-ar întâmpla, dragul mamei, să nu te descurajezi, să nu dai înapoi. În orice situație să nu te grăbești, dar nici să nu întârzii. Să nu-ți fie frică de moarte, că moartea dacă-i înainte te grăbești s-o ajungi, dacă-i în urmă, stai pe loc să te ajungă!”.

Cuvintele ei pline de înțelepciune și dragoste mi-au rămas adânc întipărite în minte, limpezi precum cristalul. N-am văzut-o să fi plâns, deși știu că inima ei era grea ca de piatră. Așa am plecat la Iași, liniștit. Tot drumul m-a urmărit chipul ei blând și zâmbetul ei silit-voios, care ascundea o tristețe și durere pe care numai eu le înțelegeam. În sufletul meu, sub bucuria și entuziasmul ce mă cuprinseseră, simțeam durerea despărțirii, pentru totdeauna, de dânsa și de locurile unde-mi petrecusem copilăria și adolescența.

CAPITOLUL 3 –LA IAȘI

Iată-mă în Iașul pe care îl cunoscusem cu doi-trei ani în urmă, păstrând în el ceva patriarhal, un aer de poezie și vis! Acum era de nerecunoscut. Începând chiar din gară, sălile și peroanele erau pline de oameni, bătrâni, femei, copii,  cu legăturica lângă ei ori vreun cufăraș, ostași români și ruși, cu echipament greu de război, într-o forfotă continuă, de furnicar răscolit. Străzile orașului, Piața Unirii, faimoasa stradă Lăpușneanu erau într-o învălmășeală agitată. Puteai auzi discuții și glasuri îngrijorate, ori râsete provocatoare ale unor femei rămase fără stăpân, fără familie, aruncate de război ca epavele pe malul mării.

Sosisem pe seară, după o lungă călătorie în vagoane fără uși, cu canapele rupte și geamuri sparte, așa cum erau toate trenurile în vremea aceea. Înghețat de frig și nemâncat, am amânat pentru ziua următoare prezentarea la școală. Am căutat o cameră pentru noaptea aceea, dar n-am găsit, deoarece hotelurile erau arhiaglomerate, se dormea și pe săli. Rătăcind pe străzi, mă întâlniră două doamne tinere, foarte mult fardate, care s-au oprit în fața mea. Una dintre ele m-a interpelat:

-N-ai trecut dumneata astă vară cu bicicleta pe la ocolul silvic Casimcea? Nu ești fiul directorului silvic din Constanța?

Am recunoscut în ea pe tânăra soție a inginerului silvic, care mă primise cu foarte multă amabilitate. Dar înfățișarea ei de acum, ca și a tovarășei sale, m-a făcut să înțeleg cam ce ocupație aveau și am ezitat să răspund.

-Nu-ți amintești de mine și de soțul meu? E plecat pe front și nu știu nimic despre el. Cu ce ocazie te afli pe aici?

I-am explicat în puține cuvinte care era scopul venirii mele la Iași.

-Ți-ai găsit gazdă?

-Încă nu, sunt în căutare!

-Dacă-mi dai voie, te conduc eu unde am locuit câteva zile la început. Acum dorm cu prietena mea pe o masă de biliard, într-o sală la un restaurant.

S-a scuzat față de tovarășa ei, atrăgându-i atenția că dacă nu iese în Lăpușneanu în jumătate de oră, să n-o mai aștepte.

Am coborât împreună prin niște străzi întortocheate, timp în care m-a prevenit că odaia în care voi rămâne nu e deloc confortabilă, neavând decât un pat de scânduri, un scaun și o măsuță. În rest… pereți goi cu urme de ploșnițe. Pentru o noapte, merge. Poate îți va da coana Rachela vreo pătură!

Am ajuns în strada Uzinei, numărul cincizeci și patru, la domnul Leiba Herscovici. Dânsul nu era acasă și ne-a întâmpinat soția. Recunoscând-o pe tânăra care mă adusese, ne-a primit bucuroasă, râzând cu gura până la urechi. Ne pofti înăuntru, dar noi i-am explicat că vrem doar o pătură și o lumânare. Dânsa ne dădu cele cerute și spuse că să plătim câte cinci lei de persoană. Am răspuns că rămân numai eu și am vrut să plătesc, dar tânăra însoțitoare mi-a luat-o înainte și i-a dat zece lei. Gestul ei m-a enervat, iar când am văzut camera pustie, murdară și rece, mi-a venit să plec imediat.

-Desigur, camera nu tentează deloc, dar în doi noaptea va trece mai ușor!

I-am dat imediat cinci lei, i-am mulțumit pentru amabilitate și am rugat-o să mă lase singur, că sunt foarte obosit. Ea a plecat îmbufnată, iar eu am închis ușa după ea scârbit. Am lipit lumânarea aprinsă pe masă, am mâncat ceva în silă și m-am trântit pe pat așa cum eram îmbrăcat și am adormit imediat. Frigul mă pătrundea până la os, dar  n-aveam ce face. După o jumătate de oră, m-am trezit, parcă mă înțepau mii de ace. Pe perete coborau cohorte întregi de ploșnițe. Am înțeles c-au pătruns și-n rufăria mea. Am sărit în picioare și cu o scândură am omorât sute de ploșnițe pe perete. Apoi m-am dezbăcat la piele și am scuturat tot ce aveam pe mine, călcând cu picioarele gângăniile. Răpus de oboseală, am adormit din nou. După câtva timp, m-am deșteptat într-o gălăgie înspăimântătoare. Lumânarea se terminase și spermanțetul luase foc, arzând și scândura mesei. Vecinii și coana Rachela, speriați de incendiu, spărseseră ușa și turnau apă peste foc. După ce lucrurile s-au liniștit, proprietăreasa m-a invitat în camera ei, subliniind că soțul ei lipsește în noaptea asta. I-am mulțumit și am rămas în camera mea până la ziuă, când mi-am luat cufărașul și am plecat spre Copou, unde era școala.

CAPITOLUL 4- LA ȘCOALA DE ARTILERIE

La revărsatul zorilor, când străzile erau încă pustii, urcam dealul spre Copou. În drum am mai întâlnit câțiva viitori elevi ai școlii. Toți erau trași la față, obosiți, purtând ca și mine o valiză ori un cufăr. Niciunul nu știam unde trebuie să mergem. În fața parcului Copou, o santinelă ne-a arătat un șir lung de remize și maneje, dincolo de un câmp de exerciții. Ne-am prezentat unui ofițer, care ne-a arătat câteva clădiri paralele în care urma să fim încazarmați. Cazarma noastră era o sală lungă de vreo șaptezeci de metri, fără plafon, fostă remiză sau manej, poate chiar grajd. Două sobe noi, reci și ude, proaspăt confecționate, se aflau în cele două capete ale acelei imense săli. Vreo sută de paturi de fier erau așezate câte cincizeci de fiecare parte a sălii, o saltea de paie și o pătură veche, care fusese cândva roșie, acoperea patul fără cearșaf. Până la ora prânzului, sala se completase, fiecărui elev i se repartizase un pat. Numai că, din cauza frigului, am trecut câte doi într-un pat, ca să avem câte două pături, plus paltoane. Seara la masă eram două sute de elevi. Câte un sfert de pâine tare ca fierul și neagră ca pământul, o farfurie cu borș de fasole și una cu iahnie de cartofi au constituit toată cina. Noroc că deocamdată fiecare dintre noi mai avea câte ceva mâncare adusă de acasă. Lemnele erau ceva simbolic, focul ardea mocnit, iar sobele refuzau să se încălzească. Tremuram de frig toată noaptea, cu toate că dormeam câte doi în pat, acoperiți cu tot ce aveam. Asta a dus foarte curând la apariția și înmulțirea păduchilor și odată cu ei ivirea tifosului exantematic. Masa era în fiecare zi aceeași, iar la micul dejun ceai cu pâine din cea tare, care devenea proiectil când doi se certau. Duminica aveam masă excepțională cu brânză iute cu vene verzi, mămăligă mucegăită, carne de cal cu fidea, pe care nimeni n-o mânca, sau mazăre cu gărgărițe care pluteau pe deasupra sosului.

În timpul zilei, dimineața, eram pe câmpul de instrucție sau la tunuri Skoda, de  75 mm, iar după amiază în sala de curs, unde ni se dădeau lecții de balistică, tactică de război. Ducând o astfel de viață, în curând din cazarmele noastre începură să dispară unul câte unul. Tifosul exantematic, febra tifoidă, icterul negru (hepatita infecțioasă) nefrita curățau pe rând pe unii dintre camarazii noștri. Într-o zi s-a procedat la deparazitarea generală. Ne-am dezbrăcat la piele, am dat hainele la etuvă, iar noi, tremurând de frig, așezați pe un singur rând, eram supuși deparazitării corporale. Tunși și rași, așteptam ca doi ostași, unul în fața noastră, iar altul în spate, înarmați cu căldări pline cu petrol, să ne ungă cu bidineaua din cap până-n picioare. Noi, verzi-albaștri, tremuram de frig de ne clățăneau dinții în gură, așteptând rufăria și uniforma de la etuvă. Am omis să spun că aproape o lună de zile am rămas îmbrăcați în hainele noastre de acasă, ceea ce ne-a atras porecla de comitagii (dezertori din armata bulgară care bântuiau pădurile din Cadrilater). După o lună a sosit,  în sfârșit, furgonul cu echipament: cizme numărul patruzeci și patru, în care băgai în una singură ambele picioare; tunicile mari și lungi, de ajungeau până la genunchi, iar mantăile băteau călcâiele. Ne mai înzestrase și cu niște săbii late și grele, adevărate tesace, care atârnau de centură, zdrăngănind după noi ca niște lanțuri. Eram mai caraghioși decât înainte, iar colonelul, râzând de spectacolul ce-l prezentam, ne făgădui că în curând o să aducă un croitor, sau mai mulți, care să ne ajusteze uniforma. Cât despre cizme, vor fi și ele schimbate mai târziu.

Camarazii noștri din oraș, Ralea Mihai, Traian Ionașcu, Ionel Teodoreanu, Dumitru Șuchianu și alții aveau uniforme din stofă fină ca ofițerii. Ei erau studenți la litere sau la drept în anul al doilea sau al treilea. Lângă patul meu nimerise un camarad bun, blond și cu mustață, student în anul trei la drept. Ne împrieteniserăm și dormeam în același pat. El era moldovean ca și mine și un romantic și sentimental. Avea o chitară și seara, dacă nu eram de planton, cântam din gură, secondat de chitară, iar alții în jurul nostru ascultau.

La început comandantul bateriei noastre, un  tuciuriu scund, cu ochi răi, ne urmărea permanent, parcă ar fi vrut să ne mănânce. Ne-a interzis să mai cântăm. Era o grea lovitură pentru noi. Cântând, mai uitam de frig și de mizerie. Gardurile din jur se topiseră pe foc, iar puținii salcâmi bătrâni din curte luaseră același drum, fără să ne fie de folos. Prietenul meu Hudiță, care era aproape bărbat, nu putea suporta ușor situația. Strângând din dinți, înjura și amenința c-o să scăpăm noi într-un fel de canalia asta. Și întradevăr, într-o zi cu soare cald, când zăpada începuse să se topească formând băltoace pe câmpul de instrucție, domnul căpitan, comandantul nostru, râzând sarcastic, comanda cu gravitate: Drepti! La dreapta! La stânga! Stânga-mprejur! Înapoi! Fuga marș! Culcat!  Eram în mijlocul bălților. Ordinul ne săgetă în inimă. Noi să ne culcăm în băltoace?… Câțiva mai timizi, încercau să se așeze la pământ, în noroi.

-Stați! strigă Hudiță. Nu se culcă nimeni! strigară și cei de la oraș care aveau haine bune.

Nimeni nu se culcă. Vazând atitudinea noastră de nesupunere, comandantul își ieși din fire și începu să strige:

-Nesupunere, rebeliune, curtea marțială, ștreang!

-Baterie, ascultă comanda la mine, strigă Ralea. La dreapta, coloană înainte, marș! Raportăm domnului colonel, comandantul școlii.

Imediat coloana porni în marș spre biroul colonelului. Înmărmurit de îndrăzneala noastră, căpitanul Stoica, rămas pe teren, striga ca un năuc amenințând cu mâinile ridicate. În fața clădirii, unde era biroul colonelului, am făcut front. O delegație compusă din elevii Hudiță, Ralea, Ionașcu se pregătea să intre. În același moment apăru colonelul în capul scării.

-Ce s-a întâmplat, domnilor elevi?

Cei trei delegați raportară cele întâmplate. Colonelul ridică mâna. V-am înțeles. Căpitanul Stoica și-a depășit misiunea. Treceți în sala de cursuri și așteptați. Mai are el și alte lipsuri.

CAPITOLUL 5-UN COMANDANT BUN

A doua zi dimineață un căpitan nou venit de pe front rănit, încă bandajat la gât, a intrat în sala de cursuri. Toți ne-am ridicat în picioare.

-Bună ziua și bun găsit, domnilor elevi!

-Să trăiți! am strigat cu entuziasm toți într-un glas.

-Sunt căpitanul Constantinescu, noul dumneavoastră comandant. Am văzut frontul, moartea, știu ce vă așteaptă, dar știu și ce e omenia, camaraderia, dragostea și respectul față de om. Știu însă că fără disciplină și ordine nu se poate realiza nimic. În concluzie: eu voi fi om cu dumneavoastră, înțelegător la nevoile sau necazurile dumneavoastră și vă cer, trebuie să vă cer, o comportare serioasă, disciplinată. Sunteți de acord?

-Da, domnule căpitan, am răspuns cu toții într-un glas.

De aici înainte, în cămăruța din capătul dormitorului nu mai locuia o fiară, un mișel, ci un om în toată puterea cuvântului, mai mult, un adevărat părinte. În sala de curs era un dascăl minunat, pe câmpul de instrucție ori la tunuri, un comandant afectuos și competent.

Am prins toți curaj și viața parcă nu ne mai părea așa grea. Hudiță a început din nou să cânte la chitară și cvartetul s-a adunat din nou în jurul lui. De cum a auzit, căpitanul s-a înfățișat în cadrul ușii râzând voios.

-Bravo, băieți! să știți că și mie-mi place muzica. Într-o seară am să vă invit în biroul meu la o gustare, să cântați ce veți dori. De atâta timp n-am mai auzit decât cântecul tunurilor și mitralierelor, muzica obuzelor, geamătul șrapnelelor. Cântați, dragii mei! Cântecul alină suferința și te face să uiți lipsurile și mizeria războiului.

După seara aceea, căpitanul a rămas prietenul nostru și ne satisfăcea în secret orice dorință. Așa am reușit să mergem la teatru, să-l ascultăm pe Ion Brezeanu și pe Elvira Popescu în “Patima roșie”, pe marele Enescu cântând „Rapsodia Română” și „Humoresca” de Dvorjac. Sala era în delir, aplauda și striga:

-Ura! Trăiască România!

Acum puteam ieși la Copou în unele seri calde cu lună plină și cântam însuflețiți de lumina ei și scânteierea stelelor. Așa am putut gusta și noi o mâncare ca lumea în restaurantul Bejan de la Râpa Galbenă. Niște ochiuri cu smântână ni se păreau un deliciu, iar un pahar de Cotnari era o adevărată libațiune a zeilor din Olimp.

Viața noastră nu era deloc ușoară. Nimic nu se schimbase, în cele câteva luni de iarnă, în regimul nostru alimentar și în programul zilnic. La ora cinci dimineața o trompetă afurisită ne deștepta cu sunete stridente când ne era somnul mai dulce. Echipare înfrigurată, în coloană la sala de mese pentru ceai, înapoi la sala de cursuri sau pe câmpul de instrucție, masa de prânz veșnic aceeași, orele de studiu etc., apoi desemnarea celor trei plantoane de la ora nouă seara până la cinci dimineața și… stingerea. Din când în când, pleca dintre noi câte un camarad atins de una din bolile acelor vremuri. Dar și acest lucru de la un timp nu mai impresiona pe nimeni și niciunul nu se gândea că poate mâine va cădea și el victimă.

Nu cunoșteam frica de moarte și cred că nimeni nu s-a gândit la așa ceva în acele momente. Cele câteva ore de destindere din evadările noastre, cu învoirea secretă a comandantului, acopereau o săptămână grea. Aproape ne obișnuiserăm cu această viață plină de suferințe, de lipsuri, mai ales de perspectiva unei morți câinești înainte de a ajunge măcar să vedem frontul.

CAPITOLUL 6-PLECAREA PE FRONT

Într-o bună zi Iașul întreg și școlile de ofițeri fură cutremurate de o veste ce ne încremeni pe toți. Nemții au ajuns la Siret și țintesc să ocupe Moldova, singurul teritoriu românesc rămas liber și care demult căpătase dureroasa denumire de „Triunghiul morții”. Se punea problema de a rezista cu orice preț sau de a pieri prin foc și sabie.

Ca și cum această veste n-ar fi fost deajuns, circula zvonul că guvernul, în frunte cu regele, va trece în Rusia. Toată conducerea politică și administrativă a țării, inclusiv familiile acestora urma să părăsească Moldova, pentru a-și pune în siguranță averea și pielea lor odată cu tezaurul monetar, artistic, istoric și economic al țării. Se mai zvonea că și Statul Major își va muta sediul peste hotare. Lumea se agita îngrozită. Întrebări, zvonuri, văicăreli se auzeau din toate părțile. Noi eram îngrijorați și revoltați pentru că se plănuia și trecerea școlii noastre peste hotare. Hudiță tuna și fulgera contra conducerii incapabile și lașe care voia să părăsească acest colț de țară pe care Ștefan cel Mare îl păstrase neatins înfruntând cu vitejie, unul contra cinci, faimoasele puhoaie otomane sălbatice și lacome.

Tineri, înflăcărați, pătimași de dragostea pentru pământul Patriei și de istoria Neamului, noi strigam, pronunțându-ne categoric, împreună cu comandantul nostru Hudiță, că nu vom părăsi niciodată țara, tocmai acum când se află în cea mai mare primejdie.

 Nu în Rusia, ci pe front vom pleca, direct pe front, sub comanda căpitanului nostru. Cuprins de durere am scris bunicuței, lui tata, unchiului mei și la două fete această tristă veste. Mi-au răspuns toți încurajându-mă, dar singurii care-mi trimiteau binecuvântarea și încrederea în puterea Divinității au fost părintele Constantin și fiica lui, Virginica, urându-mi să mă întorc sănătos, într-o țară victorioasă și liberă.

Starea aceasta de înfrigurare a ținut până au venit vești îmbucurătoare de pe tot frontul de la Galați, Mărășești, Mărăști, Oituz, până la capătul Carpaților nordici, că vitejii noștri ostași nu vor da un pas înapoi și nu vor ceda o palmă de pământ din Moldova, decât atunci când ultimul om își va da suflarea. Expresia “Pe aici nu se trece!” începuse deja să circule pe buzele și-n inimile tuturor. Se spunea că acești demni urmași ai strămoșilor, care au luptat sub Ștefan, Mircea și Mihai, în curând vor izgoni de pe pământul țării și vor da peste cap armata faimosului Makensen. În ziua aceea Hudiță a ridicat toată bateria în picioare și încolonați am pornit spre comandantul școlii, intonând marșul „Eroi au fost, eroi sunt încă!”. Când ne-a văzut, colonelul a fost uimit, ne-a felicitat și ne-a mărturisit mândria că are sub comanda sa asemenea tineri înflăcărați, în inimile cărora clocotește dragostea de Patrie și Neam.

Situația pe front devenind mai sigură, guvernul a revenit asupra dispozițiilor anterioare și nimeni nu a mai plecat din țară. Doar tezaurul țării și unele obiecte de artă valoroase fuseseră deja expediate.

Sosirea primăverii și mutarea școlii noastre la Botoșani au schimbat mult situația. Orașul Botoșani fiind mai puțin aglomerat, ne-a oferit prilejul de a locui în gazdă. Hudiță și cu mine am închiriat o cameră modestă, luminoasă și plăcută. Scăpaserăm de stridența trâmbiței de la ora cinci dimineața, de plantoane și am putut să ne aprovizionăm câteodată cu ceva alimente mai proaspete, mai consistente. Totuși era necesar să ne prezentăm la program între anumite ore. Restul timpului eram liberi, am putut respira aerul curat al pădurilor din jur, unde plecam călări pe cai obținuți de la grăjdarii școlii, pe care îi cinsteam cu câte ceva.

Uneori petreceam nopți cu lună în frumosul parc al orașului, unde depănam, cu duioșie, amintiri. Hudiță a plecat acasă de câteva ori, întrucât familia lui locuia într-un sat din apropiere. Prietenul meu mi-a adus cursuri și compendii de drept,  îndemnându-mă să mă pregătesc pentru anul întâi de facultate, ca să nu pierd timpul acesta prețios. Așa      m-am pomenit că în loc să urmez Facultatea de litere și filozofie după război, cum doream, m-am angajat pe un drum la care nu mă gândisem. În condițiile acestea, am studiat dreptul civil și dreptul roman până am plecat pe front, unde iarăși în perioada de liniște continuam să citesc. În luna septembrie am terminat școala cu gradul de elevi plutonieri, urmând să ni se acorde gradul de sublocotenenți la regiment. Între școală și prezentarea pe front la regiment ni s-au acordat șapte zile libere pentru pregătirea celor necesare. Mi-am confecționat un costum de ofițer și am comandat o ladă de campanie, pe care am înțesat-o cu alimente și îmbrăcăminte de iarnă și m-am prezentat la Regimentul opt obuziere de 120 mm la Roman. Aici am fost încadrat în bateria a patra, după care am plecat pe front. Am ajuns la Valea Rea, la douăzeci de kilometri de Târgul Ocna, unde am stat două săptămâni în bivuac. Regimentul nostru a fost amplasat pe poziția între Trotuș și cota Cireșoaia, deasupra satelor Poeni și Mosoarele.

CAPITOLUL 7-PRIMELE ZILE PE FRONT

Abia sosiți, pe seară, am camuflat tunurile și am început construirea barăcilor pentru cai și oameni. Noi am fost cazați la întâmplare, prin casele cetățenilor din cele două sate anunțate de la poalele Cireșoaiei, aproape de Trotuș.

Dimineața, ofițerii și subofițerii, bateria a patra din regimentul opt obuziere, am plecat să inspectăm lucrările barăcilor și camuflajului. Dar deodată s-a ivit pe cer, deasupra naoastră, un mic avion biplan „Tanber” (porumbelul), care ne urmărea mișcările, conducând tirul artileriei germane. Toată lumea a intrat în alarmă. Locuitorii celor două sate, știind ce avea să urmeze, s-au refugiat în tunelul căii ferate. N-am apucat să ajungem la grajduri, să luăm vreo măsură, când de dincolo de Cireșoaia se auzeau șuierăturile obuzelor ce sfâșiau aerul și imediat urmară exploziile înfricoșătoare, care cutremurau pământul.

Toți ofițerii și gradații aflați pe șosea se risipiră, trântindu-se la pământ prin șanțuri. Grajdurile, caii și oamenii căzură sub această grindină a morții. Săreau scândurile în aer ca suflate de vânt, oamenii și caii sfârtecați se prăbușeau în sânge cu urlete și nechezături care te îngrozeau. Într-o clipită locul fu scormonit de peste treizeci de obuze, iar grajdurile erau răvășite ca de furtună.

Căpitanul strigă disperat la mine să mă culc la pământ. Fascinat de uluitoarea priveliște apocaliptică, eu rămăsesem pironit în mijlocul șoselei, cuprins de uimire și durere. Era primul tablou de război, care mă încremenise. Când rafalele încetară, tot locul era răscolit ca după cutremur sau o erupție vulcanică. Eram cam la o sută de pași de grajduri. Toți ieșiră de prin șanțuri și alergară spre locul catastrofei. Am pornit și eu, dar văzând în apropiere câteva schije, neștiutor și curios, am vrut să ridic una mai mare, cu marginile ascuțite și ferăstruite, dar imediat mi-am retras mâna. Bucata de oțel distrugător mă frigea, iar muchiile îmi zdrobiră degetele.

Căpitanul, care îmi zări mișcarea, mă chemă la el și mă mustră pentru lipsa mea de prudență, schițând un zâmbet ironic.

-Ce credeai, că schija e mostră de muzeu?

Nu știu ce am crezut, nu mă gândisem, dar când mi-am văzut calul cu pântecele deschis și măruntaiele risipite zbătându-se în ultimele spasme ale morții și pe ostașul de la cal zăcând la pământ cu piciorul sfârtecat, o durere cumplită, necunoscută până atunci, mi-a cuprins toată ființa și am izbucnit în hohote de plâns. Strângând pumnii cu îndârjire, am strigat:

-Lua-v-ar dracu de nemți! Nici nu ne-am așezat pe poziție și ne-ați și retezat începutul acțiunii!

Toată noaptea care a urmat, ostașii, gradații și ofițerii am urcat cele patru obuziere ale bateriei, trăgându-le cu funiile, pe coaste abrupte printre copacii sfârtecați și rădăcini scoase din pământ.

Alții lucrau la amplasamente pe un tăpșan la vreo trei sute de metri de prima linie de infanterie. În timp ce urcam obuzierele, am întâlnit rămășițe ale efemerei incursiuni a nemților până jos în sate. După înverșunate lupte dârzenia românilor i-a împins înapoi în tranșeele lor pe cei câți mai rămăseseră în viață. Călcam peste căști nemțești, cizme, portmoneie, bucăți de uniforme risipite de-a lungul coastei.

Ziua următoare ne găsi la posturi, cu tunurile pe aria netedă bătută și cu adăposturile săpate sub coastă în imediata apropiere. Un șanț adânc săpat în zig-zag ne conducea în tranșeele infanteriei noastre, care era despărțită de tranșeele inamice doar printr-un petec de teren cu o lățime de circa zece metri. Între cele două rânduri de tranșee erau aruncate învălmășit capre de lemn înfășurate în sârme ghimpate, de care atârnau cutii de conserve goale. Prin găurile din parapetul tranșeelor puteai zări o cască de neamț la pândă, ori o țeavă de armă gata să-ți trimită glonțul.

Nu o dată unul de-ai noștri cădea răpus de proiectilul vrăjmaș, ce pândea cu viclenie momentul potrivit. Comenzile în limba germană, sau chiar simple discuții, se auzeau tot timpul, iar în vremea mesei se auzea zăngănitul gamelelor, atât de aproape eram de ei.

Toamna era blândă, vremea era frumoasă și toată lumea stătea afară pe amplasamentele netede ale obuzierelor. Din când în când, reglam tirul, după indicațiile observatorilor din linia întâi, care cu greu își găseau loc camuflat, fie în desișul unui copac, fie pe vreo movilă în care își săpaseră un loc mascat. Câteodată nemții dezlănțuiau adevărate rafale de proiectile (obuze, srapnele). Atunci, toți ai noștri intrau în adăposturi, de unde ieșeam după încetarea focului, când îi luam noi în primire.

De multe ori intram într-un duel de artilerie, în care se întâmpla să fie rănit vreun servant de la tunuri și vreo piesă de ochire să fie sfărâmată de vreo schijă. Dar totul intra repede în normal, pentru că răniții erau duși la infirmerie iar piesele înlocuite cu cele de rezervă.

Într-o zi senină, însă, la timpul prânzului, când eram toți afară pe lângă tunuri cu farfuriile de aluminiu în mână, rupeam din pâinea neagră și sorbeam cu lingura din ciorba de fasole. Deodată auzirăm venind din văzduh ca un bâzâit de bondar ce se tot întărea pe măsură ce se apropia și un fel de trăsnet izbucni deasupra noastră la mare înălțime. Alice de măsura unei alune căzură împrăștiate în jurul nostru. Una nimeri chiar în farfuria mea și făcu să-mi sară pe obraz zeama de fasole, iar alta o auzii pocnindu-mă în casca de oțel.

CAPITOLUL 8-MISIUNE GREA

Într-o zi am fost chemat la maiorul Sandu, comandantul divizionului de baterii.

-Tinere, zise el, nici prea rece, nici prea prietenos. Mi s-a spus că ești student la drept.

-Da, domnule maior!

-Dar ești pentru prima oară pe front.

-E adevărat, dar asta, sper, n-are nicio importanță.

-Asta ai să-mi spui după ce execuți misiunea ce ți-o încredințez. Vei duce la căpitanul Stancu, comandantul bateriei de mortiere din spatele tranșeelor, un plic cu un cuprins strict secret.

-Am înțeles, domnule maior, dar nu știu în ce punct se află.

-Îți voi da o schiță pentru orientare și pe caporalul Toncu, telefonistul divizionului, care cunoaște drumul.

Am luat plicul și am plecat însoțit de caporalul Toncu. Pe drum, însoțitorul meu mă informă că va trebui să trecem printr-un „punct obligat”. Și-mi explică despre ce este vorba: „punctul obligat” este o potecă îngustă într-o coastă de munte, având pe stânga o prăpastie, iar pe dreapta o pantă foarte înclinată, pe care a fost odată pădure. Astăzi, acolo, mai sunt doar câteva cioturi de copaci, pentru că în acest punct bate zilnic artileria inamică. Poteca este ținută permanent sub observație de nemți, instalați cu artileria pe cota „Piciorul porcului”. Cum apare un transport de provizii, ori chiar un singur om, cu vreo misiune, nemții deschid focul. Așa că trebuie să fim foarte atenți.

-Bine, caporal Toncu, să mergem!

-N-ați fi de părere să lăsăm plecarea un pic mai spre seară?

M-am încruntat și l-am privit cu atenție. Își bate joc de mine? Mă încearcă?…

-Nu, Toncule, plecăm imediat! Așa a fost dat ordinul.

Am mers în diagonală prin pădure cam o oră. Mortierele cu pricina erau cam în dreptul bateriei întâia. Deodată văzui în fața mea un luminiș.

-Aici e, vorbi serios și parcă emoționat caporalul. Eu zic să traversăm acest punct în fugă, până nu prind de veste nemții, ca să evităm primejdia.

Privii printre copaci poteca. Locul era într-adevăr înfiorător, așa cum mi-l descrisese Toncu. Terenul era răscolit, din vârful coastei până-n adâncul prăpastiei de obuze. Gropi adânci făcute de exploziile obuzelor păreau niște răni uriașe, copacii retezați păreau niște infirmi, iar rădăcinile, răsturnate în marginea potecii, niște caracatițe uriașe. Bucățile de stâncă prăvălite în potecă erau obstacole serioase. Distanța era prea mare, terenul prea răvășit și plin de obstacole, ca să pot lua în considerație propunerea caporalului Toncu de a trece în fugă. Puteam fi surprinși pe drum de focul artileriei inamice fără să avem timp să ne adăpostim.

-Nu, Toncule! Întâi că nu-mi place să fug ca un laș, și al doilea, în fugă putem fi surprinși la loc deschis.

-Domnule sublocotenent, vă rog, am familie, copii și soție… gândiți-vă. Dumneavostră nu aveți familie, nu vă e frică de moarte.

Vorbele caporalului m-au lovit ca un bici pe obraz.

-Ascultă, Toncule, am și eu părinți, rude, poate o logodnică. Dar nu pentru apărarea lor mă aflu eu aici. Și nici tu. Suntem aici pentru a ne apăra Țara, Moldova lui Ștefan, singurul petec de pământ necălcat de cizma inamică. Pe aceasta trebuie s-o apărăm cu orice preț. Când eram în școala militară, guvernul și regele erau gata s-o părăsească și să treacă în Rusia, chiar și școala. Vestea aceasta a fost ca un cuțit în inima mea și mă hotărâsem să nu mai urmez școala, ci să merg pe front ca simplu ostaș, să mă aflu printre cei ce își apără cu prețul vieții colțișorul acesta scump. Am tăcut deodată… vorbind îmi tremura glasul, iar lui Toncu îi dăduseră lacrimile.

-Atunci, mergem, domnule sublocotenent! Cum ordonați dumneavoastră.

-Mergem, dar cum? Bunicuța mea, care m-a crescut de mic, spunea: moartea, dacă e înainte, te grăbești s-o ajungi, dacă e în urmă, stai și-o aștepți. Ai înțeles?

-Am înțeles totul, domnule sublocotenent!

CAPITOLUL 9-TRECEREA „PUNCTULUI OBLIGAT”

Am plecat liniștiți, la pas, fără grabă. Deodată auzirăm din stânga noastră un pocnet ca al sticlei de șampanie desfundată. Imediat îi urmă o șuierătură care sfâșia aerul ca pe o imensă bucată de mătase.

-La pământ, domnule sublocotenent! Ici în groapa asta!

În aceeași clipă răbufni deasupra noastră, ca un tunet, explozia obuzului. Bucățile de schije și piatra răpăiră prin frunzișul arborilor rămași în picioare. Traiectoria fusese prea lungă și căzuse pe deasupra noastră. Ne ridicarăm și pornirăm mai departe în aceeași cadență. Iarăși o pocnitură ca la dop, altă șuierătură ce sfâșia înfiorător aerul și din nou o bubuitură năpraznică sub noi, în peretele prăpastiei. Schijele și bucăți de stâncă se rostogoliră în adânc. Și tot așa au continuat vreo cincisprezece-douăzeci de obuze, iar noi, cu o ureche atentă, ne azvârleam când în gropile făcute de obuze, când pe după blocurile de stâncă ce se aflau pe potecă.

„Punct obligat” era format dintr-o potecă așa de îngustă pe acel perete înclinat, încât tirul avea ca rezultat o traiectorie când prea lungă, când prea scurtă. Numai areori se întâmpla să nimerească poteca. Sfâșierea aceea înfiorătoare a aerului și exploziile ca de tunet, însoțite de frânturi de schije și piatră, răsunau în inima mea ca și când m-aș fi aflat în adâncul infernului. Fiind prima mea adevărată încercare în care moartea ne da târcoale, mărturisesc că eram groaznic de emoționat, poate și speriat. Nu mă gândeam nicio secundă că voi muri și că-mi vor rămâne oasele pe acolo. De fapt, nici n-aveam timp să mă gândesc la așa ceva. Eram concentrat cum să mă ascund mai repede. Mai aveam cam cincisprezece pași până dincolo, în pădure. Sărmanul Toncu, galben precum ceara și tremurând, îmi șopti rugător:

-Măcar acum, domnule sublocotenent, bucățica asta să fugim!

-Fugi, dacă vrei, Toncule! Eu nu-mi schimb pasul!

Vorbind, însă, n-am mai auzit pocnetul, ci doar șuierătura aceea îngrozitoare, încât n-am mai avut timp decât să ne trântim la pământ, în plină potecă.

În aceeați secundă, în fața noastră, pentru prima oară, obuzul nimeri direct în potecă. Schijele se răspândiră radial în traiectorie și pe deasupra, în timp ce pietricelele și țărâna ne acoperiră capetele, ne intrară pe sub guler și manșete. Ne-am ridicat ca împinși de un resort, ne-am uitat unul la altul, scuturând invazia măruntă de pe noi.

-Ei, Toncule, ce zici? Dacă fugeam…

-Ne cădea drept în cap, domnule sublocotenent

-Ei, acum putem să părăsim blestematul ăsta de „Punct obligat”!

*

*    *

Ocolirăm groapa făcută de obuz, privind-o ca pe un mormânt deschis pentru noi. După câteva minute ne aflam în fața comnadantului de baterie de mortiere. Am salutat, ne-am prezentat și i-am înmânat plicul.

-Dar… pe unde ați venit, întrebă intrigat, parcă supărat, căpitanul.

Scosei schița din buzunar:

-Pe aici, domnule căpitan!

-Dar aici, câteva minute în urmă, punctul a fost bombardat.

-Da, e adevărat, domnule căpitan!

-Și ați venit așa, printre obuze?

-Da, domnule căpitan! De ce mă întrebați?

-Trebuia să-mi închipui. Sunteți congestionați și transpirați. Ați fugit?

-Nu, ne-am strecurat printre obuze! Probabil că nemții n-au ochit prea bine.

-Domnule sublocotenent, dumneata glumești, dar ce-ați făcut nu e glumă. Nu ți-a fost frică?

-Domnule căpitan, la școala de artilerie mureau în jurul meu camarazi cu zecile de tifos exantematic și alte boli grave. Am văzut dezertori împușcați în fața frontului nostru și generali degradați pentru trădare în mijlocul careului nostru. Am văzut în prima zi când am sosit pe front grindina de obuze care ne-a sfârtecat caii și oamenii, așa că acum nu mă mai tem de moarte și nu mă mai înspăimântă.

-Ce fel de om ești dumneata, din ce parte a țării vii?

-Sunt moldovean, dintr-un sat de răzeși, întemeiat de Ștefan cel Mare, Bălăbănești, județul Tutova.

Nu e momentul acum, dar când veți dori vă voi spune povestea întemeierii satului de către căpitanul de cete, Ion Balaban, după luptele de la Lipinți. Bunicul meu, urmașul direct al acestuia, are un cufăr plin cu hrisoave cu peceți domnești. Probabil că nici strămoșii noștri nu cunoșteau frica de moarte.

Căpitanul ascultase atent și pe fața lui se ivi un zâmbet abia schițat.

-E foarte frumos și interesant, chiar romantic. Dar în război trebuie să fii mai realist, mai prudent. N-ar fi fost păcat să se piardă din imprudență și cu ușurință un tânăr ca dumneata?

-Îmi permiteți, domnule căpitan și domnule sublocotenent, interveni sfios caporalul Toncu.

-Spune, caporale!

-Știți… domnul sublocotenent urmează un sfat înțelept de la bunicuța lui. Și povesti ce-i spusesem eu pe drum. Căpitanul mă privi impresionat.

-Câți ani are bunicuța dumitale, domnule sublocotenent?

-Optzeci de ani, domnule căpitan! E încă în putere și speră să mai trăiască, să vadă țara liberă. Când am plecat de acasă, n-a plâns, ci mi-a urat să mă întorc cu îzbândă și sănătos.

-Bravo, așa bunică mai zic și eu! Să-i scrii din partea mea că sunt bucuros că i-am cunoscut nepotul și că-i urez să i se îndeplinească dorința.

-Vă mulțumesc, domnule căpitan! El îmi strânse măna, sfătuindu-mă că, totuși, este bine să aplic și celălalt proverb: „Prudența e mama înțelepciunii”.

CAPITOLUL 10-MISIUNE MISTERIOASĂ

Prin februarie, când nopțile erau reci, umede și cețoase, de nu vedeai la doi pași, se stârni mare zarvă pe frontul de la Cireșoaia. Toată armata, de la general până la cel din urmă soldat, era alarmată. Se zvonise că trupele rusești din aripa noastră dreaptă, spre nord, părăsiseră pozițiile. Pe la miezul nopții știrea se confirmă. Telefoanele zbârnâiau, ordinele curgeau ca ploaia, că toată lini întâi de la infanterie și bateriile de artilerie, de la comandant la trupe și până la Statul Major, să se pună în mișcare. Rezervele din interior fură puse în stare de alarmă, primind ordin să pornească fulgerător pentru a ocupa pozițiile părăsite de ruși. Până atunci, unitățile din primele tranșee să-și răspândească ostașii la distanțe mai mari, ca să acopere golul de pe front. Artileria din fiecare baterie să întoarcă două din cele patru tunuri înapoi spre Trotuș. Exista temerea de o înțelegere secretă între nemți și ruși, ca aceștia să părăsească tranșeele pentru ca inamicul să poată învălui frontul nostru pe la spate. Toată armata din această zonă era în fierbere și cu nervii încordați. Dacă ne vor ataca rușii din spate, va trebui să luptăm pe două fronturi.

Fiecare unitate a trimis înapoi, în puterea nopții și în plin mister, observatori ca să ia informații despre intențiile trupelor rusești. Primii și eu același ordin, să plec cu doi telefoniști, cu telefoanele și mosoarele de cabluri, ca să observăm, să cercetăm și să raportăm imediat tot ce ni s-ar fi părut suspect, pentru a se lua operativ măsurile ce se impuneau.

Trebuia să mergem pe întuneric și ceață pe o muchie îngustă ce se termina într-un promontoriu înalt deasupra văii Trotușului. Pe traseu, la jumătatea distanței, un telefonist cu cablul trebuia să rămână pe loc pentru orice eventualitate. Umblând prin beznă, în primejdia de a aluneca pe unul din versanții crestei acoperite cu polei, am înaintat greu până am ajuns la capătul promontoriului. Locul unde ne aflam se numea  „Piscul Dracului”. Emoționați, cercetam întunericul spre fundul văii, dar nu distingeam nimic. Începuse să ne fie frig.

În tăcerea aceea lugubră, nu se auzea nimic, decât freamătul apei Trotușului și uneori foșnetul aspru, parcă speriat, al arborilor dezgoliți. Ne auzeam până și bătăile inimii și țiuitul urechilor. Nici măcar de la cei din urmă nu se auzea niciun zgomot. Parcă amorțise toată lumea. Desigur, comandanții stăteau încordați, cu tunurile și mitralierele îndreptate în două direcții opuse. Cred că erau cu sufletul la gură, așteptând vești de la observatori. Așa au trecut ceasuri întregi, într-o tăcere amețitoare, ce stârnea spaime în toate sufletele. Am așteptat acolo, înțepeniți de frig și nemișcare, cu urechile ciulite și ochii ațintiți, căutând să străpungem întunericul și să vedem mișcarea de trupe sau să auzim glasuri omenești. Dar nu se mișca nimic, nu se auzea nimic.

Ni se părea paradoxal și imposibil că toată ostășimea de pe front sucumbase subit iar noi rămăseserăm singuri, părăsiți în pustietatea aceasta, pe Piscul Dracului.

Deodată, auzirăm un foșnet în spatele nostru. Am tresărit și am scos pistoalele, îndreptându-le în direcția de unde venea zgomotul.

-„Brânduși!”, se auzi parola.

-„Ghiocei!”, răspunsei eu în șoaptă. Ce este?

Camaradul ne comunică ordinul comandantului să telefonăm care este situația. Am telefonat imediat că ne-am conformat ordinului de a nu pune mâna pe aparat până nu avem ce raporta, că suntem înghețați de frig și că am început să fim neliniștiți.

Când se crăpă de ziuă, auzirăm clar, în crescendo, glasuri și cântece în vale, dar încă nu se vedea nimic. Mai târziu, am distins cântece rusești și strigăte:

-Vivat revoluția! Mir! Mir! Domoi! Domoi!

Trupe rusești în dezordine veneau pe jos, umplând șoseaua de pe lângă Trotuș. Când s-a mai luminat, i-am putut zări. Iar când s-a ivit soarele și ceața de pe vale s-a mai împrăștiat, am văzut șuvoaie de ostași ruși mergând descinși și fără arme asupra lor. Am comunicat imediat la centrul de comandă tot ce vedeam și auzeam.

-N-au arme, n-au tunuri, merg pe jos? Mă întrebă comandantul.

-Nimic! Merg cântând ca la nuntă, cu mâinile goale!

-Urmăriți-i cu atenție!

Am urmărit fluviul de oameni, ce ne făceau impresia că sunt băuți, trecând în șiruri nesfârșite, cântând și strigând.

-Mir! Revoluție! Domoi!

Am început să ne liniștim. Telefonistul din urmă venea înfășurând cablul pe mosor.

-Haideți la unitate, domnule sublocotenent! Ați tremurat destul! îmi spuse telefonistul.

-În fine, misterul fusese dezlegat. Rușii, auzind de revoluție și pace, au lepădat armele, au abandonat tunurile și au plecat spre casă cântând.

Noroc că totul s-a petrecut pe neașteptate și frontul a fost părăsit în tăcere, astfel că nemții nu au prins de veste, iar între timp frontul părăsit fusese acoperit de trupele de rezervă românești.

Trăiserăm o noapte de coșmar, din care ieșeam acum bucuroși, dar necăjiți că luaserăm o plasă strașnică. Toată lumea respiră ușurată.

Aurel Balaban

 

Facebooktwitterby feather