CONSTANTIN STANCU

CU LEVIATANUL PE UMERI
(Poeme uitate – nu abandonate, de Eugen Dorcescu)

Cartea Leviatanul. Poeme uitate, lansată de scriitorul Eugen Dorcescu spre cititor, apărută la Editura Eurostampa în anul 2022, face parte din mărturia unui om implicat în valul vremii sale*. Transmite un mesaj despre lume, despre sine, despre lucrarea Creatorului cu Universul, despre frumusețea și armonia artei, despre speranță și moarte, despre finalul unui ciclu și începutul altuia.
Prin poemele recuperate, aparent uitate, avem oglinda vremii în carnea și în mintea scriitorului, receptor acut, aflat într-un trup fragil și trecător. O lume se stinge, o cultură, considerată solidă, se clatină, limbajul se clatină, timpul devine tot mai puțin, echilibrul precar al societății este zguduit, cetatea tremură. Orașul, altădată arcă a vieții, a devenit străin, rudele și prietenii sunt alții, ei reprezintă pe cel de departe. La această criză se adaugă criza serenității, ființa fragilă își pierde tezaurul de timp acordat, vechile senzații, sentimente, dorințe s-au topit, rămâne ființa racordată la Creator, esența, chipul, rezervorul de eternitate, abisul ca prezență certă.
Poemele „uitate”, niciodată abandonate, adunate în arhiva personală, meticulos, cu atenție și responsabilitate, sunt aduse la lumină în acest volum cu un titlul brutal de adevărat, ce transmite, prin sugestie, măreția creației, măreția omului. Este sigilul divin. Motto-ul este preluat din Iov 41,1,10 (Biblia) și reține, pentru cititorul atent, enunțuri decisive: „Poți tu să prinzi leviatanul cu undița, ori să-i legi limba cu o sfoară?… Cine este atât de nechibzuit, încât să-l întărâte? Cine va îndrăzni să dea piept cu Mine?”… Este răspunsul lui Dumnezeu la trecătoarele lamentații ale lui Iov și ale prietenilor săi. Prin acest răspuns, omul este scos din cercul lui îngust și i se arată miracolul Creației, omul încrustat în zidul acesteia, un om de carne. Dumnezeu a creat lucruri mai mărețe și mai puternice decât omul fragil, cel care se consideră pe sine mai presus de ambianță. Este un răspuns brutal, perfect adevărat, un semn pentru muritor. El trebuie să se supună, altfel leviatanul va face judecata…
Cartea are mai multe paliere, bine organizate, aflate sub puterea ideii de absolut, spre care tinde, dominantă în artă. Fără speranța desăvârșirii, literatura rămâne o lamentație frumoasă. Nimic nu este gratuit. Toate palierele fac parte integrantă din mesaj, se leagă și dau un sens mesajului: Povestea manuscriselor dorcesciene (Mirela-Ioana Dorcescu); Diacul (prolog); Camelot; Nunc Fluens; Nunc Stans; De senectute; Leviatanul (Epilog 1); Pavilionul (Epilog 2); Laudatio – Eugen Dorcescu (Mariana Anghel); Biobibliografie – Eugen Dorcescu.
Poemele uitate, niciodată părăsite, au fost aduse în prezent din mulțimea manuscriselor, unele vechi de decenii, prin eforul poetului, sub atenta grijă a soției Mirela-Ioana Dorcescu, un ajutor meritoriu, care a permis recuperarea memoriei lirice a vremii, așa cum s-a proiectat poetului prin har.
Eugen Dorcescu nu este un poet religios, creștin, în esența definiției, el este unul care face o aplicație practică prin mijloacele literare asupra adevărului biblic, trăirea. Este un poet existențial atent la mesaj, la semne, la mituri moderne, la mituri redobândite, la simboluri, la parabole, la povestea omului. De reținut este și dimensiunea clasică, păstrată și modelată prin expresie modernă, atât în evenimente, cât și în limbaj. Peisajul este modern, actual, zicerea se leagă de firul roșu al dinamicii omului în istorie. O artă pierdută pentru literatură în unele zone, uitată, recuperată de Eugen Dorcescu, pentru a potența mesajul. Adevărul brut, diamantin. Din acest punct de vedere, volumul, la fel ca opera domniei sale, se distanțează de mesajul călin, nici în clocot, nici rece, al poeziei de astăzi, marcată de mirajul „noului” cu orice preț, iluzoriu.
Poetul își asumă valorile medieval-clasice ale cavalerului, lupta pentru dreptate, credință, pentru doamna sa, iubirea, pentru pământul considerat sfânt. Armură îi sunt dragostea, credința, speranța. Așteaptă, acceptă, se racordează la noua paradigmă. Figura cavalerului semnifică mirajul rădăcinilor, al strămoșilor, legătura cu întregul Univers, motivația. Alături de cavaler, apare scribul, cel care conservă memoria locului, memoria timpului de sânge, memoria omului copleșit de destinul său ermetic.
Sunt redate stări metafizice, lupta dintre eternitate și prezent se rezolvă prin dinamica iubirii, trecutul nu se mai poate recupera, se recuperează esențele, chipul unic. Timpul este dinamic, curge, el generează durata personală, modelată de speranța eternității, gustată prin marile evenimente din viața omului, mărginită de o moarte aparentă, trupul de carne este schimbat de un trup spiritual (duhovnicesc). Existența este limitată de binecuvântare și blestem, cei doi munți ai lumii. Omul pendulează între aceste hotare spirituale, mai trainice decât Marele Zid Chinezesc, amplasat și el pe un munte.
Diferitele stări ale omului, între trecut și prezent, spre viitor, nasc întrebarea referitoare la sens și mister, întrebare neliniștitoare, ca o trestie frântă, ce poate „străpunge” mâna fragilă a celui care vede prin labirintul timpurilor. Răspunsul năvălește peste poet: „Yah Elohim te așteaptă oricând/ sub aripile Sale./ Așa ne-a fost dat: ne înălțăm/ din cădere în cădere,/ târându-ne trupul, tot mai greu și/ mai greu,/ pe cât scade și piere” (p. 51).
Este prinsă noua paradigmă, omul ce nu se adaptează la noile vremuri, omul copleșit de contextul în care se zbate, iluzoriu, rece, anulând individul. Iar insul își țipă neputința, are pe umeri saci grei, greu de dus, în față este „un perete de fum”, sufletul este strivit. Țipătul reclamă salvarea din haos: „O, de-aș fi fost, o dacă-aș fi/ un stâlpnic absorbit în/ zenit!/ Sau teonim/ sau anonim/ anahoret!” (p. 68). Istoria nu se repetă, rămâne scribul să noteze toate acestea. Stâlpinicul are o altă față, el se retrage în chilia sa din mijlocul orașului, în agonia caniculei, găsind acolo resursele împăcării cu lumea și cu destinul: „Chilia mea e-un vechi pavilion,/ Deschis în patru zări, spre cer și soare,/ Spre-un rai de trandafiri și spre-o cărare,/ Ce duce la altar și la amvon” (Pavilionul, p. 157). Este „scrib eteric, în eterul pur”.
În această goană, în tentativa evadării, poetul se întâlnește cu Dumnezeu, o prezență copleșitoare, Cel care îl apără de leviatanul ce face parte, și el, din Creație, prezență și judecată. Soluția: „La ușa-mi a fost Însușii Dumnezeu./ L-am auzit spre miezul nopții, eu/ Și am deschis, iar El a fost intrat/ Și-n veghe și în vis m-a mângâiat./ Zâmbeam, țin bine minte, când, prin somn,/ I-am spus că eu sunt rob, că El e Domn./ Îmi amintesc sublimul său contur,/ Nedeslușit, cu luna împrejur./ A fost azi-noapte. E și-acum. Și nu-i./ Și sunt și eu, biet scrib, la ușa Lui” (p. 71).
Ajuns pe munte, având perspectivă, poetul vede greutatea, pedeapsa și eliberarea: „Nu cunosc povară mai/ mare decât viața, își zice Bătrânul,/ privind – în memorie – edecarii dintr-un tablou/ sublim, ilustrând/ (după opinia lui)/ exact acest mers chinuit, cu lațul la gât/ împotriva curentului” (Edecarul, p.147).
Omul este limitat, atins de păcat, de neputințe, de ispite greu de depășit, „noaptea se face cât veacul, ziua cât anul”: „E muntele negru ce-ți stă/ necurmat împotrivă:/ e Leviatanul” (p. 94). (Leviatanul – monstru marin, încolăcit, uriaș, feroce, evocat în Vechiul Testament). Este avertismentul pe care omul copleșit de limitările sale îl primește, care îl îndeamnă la veghere, luciditate. Leviatanul este aievea, este în tine, zice poetul…
Prezența lui Iisus, Cel care și-a asumat umanitatea până la ultima fibră, prin suferință, este un cutremur ce vine din umbra-lumină, de Sus, „dinspre bolțile bolților”, de deasupra Bisericii închipuite de oameni. E cutremur divin, El oferă mângâierea, unică, stăpânitoare, eliberatoare în abisul albastru (p. 113). Un Dumnezeu care poposește-n biserică, dar nu poate fi închis în ea, capturat, El domină istoria.
Poemele, unele fără titluri, sunt străbătute de fulgerul adâncului. Sunt versuri care merită a fi reținute, ele marchează esența temelor, ideilor, iluziilor: „Oglinda coapse rumene destramă” (p.26); „Locul acela – cum spune psalmistul – nu mă mai știe./ Nici eu nu-l mai știu. Dar, uneori, ca o lamă subțire de-oțel prin suflet mi-adie” (p. 52); „Nu ești nici în veghe, nu/ ești nici în vis./ Ești ochiul absenței asupra-mi/ deschis” (p.87); „Bătrânul nu-și/ mai găsește locul/ niciunde./ Bătrânul nu-și mai acceptă timpul/ nicicând” (p. 153); „Știind că, în curând, voi fi augur/ Și domn peste un imperiu de tăcere” (p.157); „Bătătorite, ca niște sandale, (ce-au umblat și-au umblat), sunt cuvintele ce-ajung la urechile tale” (p.56) etc. Sunt amprente ale revelației personale, încastrată în revelația generală, o umanitate asumată până la capăt, modelată de fiorul și limbajul liric. Poemele sunt armonioase, limbajul curge lin și blând, cu ritmuri spirituale. Există o muzicalitate subliminală, bazată pe un canon asumat, un susur subtil în fiecare poem. Cuvintele, aparent uzuale, au forță și exprimă existența sub arcadele timpului. Unele poeme sunt cu ritm și rimă, continuă tradiția poeziei din literatura română, atinse de metafore ce punctează actualitatea. Alte poeme au scriitura modernă, dar poetul nu renunță, după moda ultimilor ani, la grafia standard, demonstrând disciplină spirituală și respect pentru limba română.
Volumul se integrează în opera lui Eugen Dorcescu în mod unitar, alături de recentele cărți ce au, drept sursă, lumea manuscriselor sale: Agonia caniculei (poeme, 2019), Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal – 1991-1998 (2020, jurnal), Adam. Pagini de jurnal – 2000-2010 (2020, jurnal), Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme (2022), oferindu-ne o imagine concretă și abisală asupra viziunii poetice și spirituale. Un om dedicat culturii ca liant între oameni, generații, absențe. Mirela-Ioana Dorcescu, după regula vaselor comunicante, notează în prefață: „Scrierile au vibrația lor. Vremea lor. Într-un fel greu de explicat, te fac să conștientizezi de ce anume le-ai întâlnit. Pe cele mai multe dintre manuscrise Poetul le uitase, pe altele nu le concepuse, în nici un caz, pentru tipar. Fiindcă nu avea răbdarea să le citească, necum să le transcrie, i le citeam eu. Observam adesea cum tresare, cum devine brusc atent, încordat, transpus în realitatea cea veche, în spiritul lor actualizat. Eu le-am citit pe toate. Erau rânduite cu o disciplină infailibilă, cu un rar simț al devotamentului față de text și al respectului pentru truda creatoare” (pp. 11-12).
Criticul, pasionatul de literatură și formator de opinii literare corecte, Zenovie Cârlugea notează într-o cronică dedicată volumului de față: „Opera lui Eugen Dorcescu însumează zeci și zeci de titluri de poezie, proză, eseuri, tălmăciri, traduceri în alte limbi… Avem a face cu o Operă adevărată, în desfășurările ei tematice, ideatice și arhitecturale, evidențiind, iată, un «clasic în viață», fiind contemporan atât cu valorificarea unei părți importante a ceea ce îndeobște numim «opera submersa» (manuscrisele rămase în sipete), cât și cu o promovare intensă și conjugată a Operei în ansamblu, grație eforturilor de mare laudă ale tovarășei de viață, scriitoarea și universitara Mirelei-Ioana Dorcescu, hermeneut al liricii și îngrijitoare a atâtor ediții” (Târgu Jiu, 11-12 octombrie 2022, în revista «Portal- Măiastra», nr. 4/2022).

Totodată, poetul Eugen Dorcescu a primit confirmarea oficială a desemnării domniei sale ca Membru corespondent (Académico Correspondiente) al Academiei Hispanoamericane de Buenas Letras din Madrid. 
Sosită în imediata apropiere a aniversării scriitorului, în anul 2023, această încorporare în ființa celebrei Instituții hispanoamericane este unul dintre cele mai importante și mai fericite evenimente din întreaga lui viață, dedicată studiului, rugăciunii și creației literare, după cum a mărturisit-o.

În anul 2021, Eugen Dorcescu și Mirela-Ioana Dorcescu au pus bazele unei școli de analiză a textului literar: Școala de literatură „Eugen Dorcescu – 80”. Poetul o vede ca „un salon literar”, un banchet literar-artistic, cursanții îl au ca scrib asumat pe distinsul Poet, mulți participanți având deja un profil literar bine conturat. Acestei Școli de literatură îi este dedicat de către Eugen Dorcescu, LEVIATANUL, prin însemnarea-olografă ce deschide cartea, însemnare datată „29 august 2022”. Cităm: „Dedic LEVIATANUL Școlii de literatură „Eugen Dorcescu – 80”: Prof. Silvia-Gabriela Almăjan, Prof. Mariana Anghel, Prof. Marian-Cătălin Ciobanu, Prof. Anișoara-Violeta Cîra, Prof. Monica M. Condan, Eleva Maria Costa-Bălan, Prof,. Cristina-Liliana Diaconița, Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu, Dr. Susana Dumele, Prof. Dragoș Micaciu, Prof. Mariana Pâșlea, Prof. Ana-Maria Radu, Ing. Lucia Țunea”. Sunt persoane importante în viața lui, deja afirmate sau pe cale de afirmare, aflate sub aripa ocrotitoare a harului. Școala este și un model de continuitate și unitate în lumea literară, marcată de numeroase turbulențe.
Concluzia este trasă chiar de poet, după o viață însemnată cu sigiliul tainei: „În acest univers, în impenetrabila/ taină,/ nu-ți rămâne decât a/ tăcerilor haină./ Și-un grăunte de gând – unul singur -/ ce-și înalță din negură spicul:/ Cea mai concretă entitate-i/ Nimicul” (p. 57).

31 martie 2023
____________
*Eugen Dorcescu, LEVIATANUL. Poeme uitate, 177 pagini, Ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu. Postfața de Mariana Anghel, Timișoara: Editura Eurostampa, 2022.

by

Referinţă Bibliografică

CONSTANTIN STANCU, CU LEVIATANUL PE UMERI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 aprilie 2023