Există oameni atât de buni, blânzi, veseli, calzi sufletește și frumoși încât de la prima vedere îți înseninează sufletul tău cu iscălitura sufletului lor…! Personal am un registru cu oamenii mei, „bunii mei” cum ar spune Mircea Albulescu, deloc subțire, e drept, pentru că eu îi notez cu propriile iscălituri pe toți cei cumsecade sau pe care îi iubesc, încă din prima secundă în care îi întâlnesc, nenumărându-mă printre cei ce mai mult se codesc decât să-și lase sufletul să-și trăiască și el viața lui sufletească. Iată un nume, cum altfel decât frumos, cum altfel decât drag, dacă este iscălit de actrița frumoasă și dragă Corina Dănilă?!

La țărmul drept al Bistriței, pe la jumătatea repezișului ei lung dinspre munții Rodnei înspre îmbrățișarea clocotitoare și-nspumată cu leneșul Siret e un așezământ târgoveț cu istorie încolăcită și-ncâlcită prin mituri vechi și nuvele noi, ba chiar denumite toate cu prefixul neo cochetat de fațadă îndelung timp de unele și aceleași iluzii politice pe temelii șubrede, anchilozate la muchie în mâinile unora și acelorași făuritori de povești o dată la patru ani, deși în toate aceste intervale își arată pe față adevărata aramă. Buhuși îi zice mărginimii acesteia de ape și păduri, căci cu Bistrița în dreapta, Buhușiul este flancat sus, de-a stânga, cu păduri seculare, cutreierate, zice-se, de Ștefan cel Mare în galopul armăsarului său pe urmele lui Petru Aron pe care, nedovedit decât de legendă spun unii că pe aici l-a și ajuns din urmă, l-a încercuit și biruit oastea voievodului ce și-ar fi pecetluit cu o răsunătoare victorie urcarea pe tronul Moldovei.

„Aici”, spune Octavian Ursulescu, adevărat cum nu se poate, „într-o cameră de bloc (bănuiesc, căci nu pare a avea o vilă…” (ce l-o fi făcut pe el să remarce asta?!), nu mă mai lungesc cu vorba despre unde și cum trăiesc eu, năcăjitul de mine, căci la mine se referă fantasticul prezentator arhitect al cuvintelor măiestrite unic și din care, așa cum numai el știe, articulează cu arta prezentării momente unice la intrarea în scenă a artiștilor interpreți de muzică ușoară, cu preponderență. Eu îl prețuiesc, învăț de la el, îl întreb multe și mi le și spune în legătură cu protagoniștii cărților mele, dar am a-i spune cu plecăciunea conștiinței că în oraș au fost și mai există scriitori membri ai Uniunii Scriitorilor din România și, de asemenea, ziariști tot cu certificate de profesioniști…, eu de cuminte ce sunt, niciodată primitor cu prețul exageratei autobăgări în seamă a niciunui edict de excelență literară ori ziaristică, stându-mi după părerea mea mai bine să îmi dau interesul ca să făuresc ce pot, apreciind excelența și slujindu-i, nu atacând-o.

În fine, eu de fapt nu vreau decât să spun că, dintr-o cameră de bloc – aici are dreptate Octavian Ursulescu –, zi și noapte, noapte și zi mă petrec cu proprii protagoniști ai cărților pe care le scriu: la telefon, pe Facebook, prin email, între o plecare și altă plecare, foarte dese, la București, când mă întâlnesc cu mulți dintre ei și vorbim. Am scris câteva cărți zugrăvitoare din cuvânt, a portretelor umane și profesionale ale unor oameni de valoare, cei mai mulți dintre ei artiști, pentru toți eu găsind potrivit a-i considera în simțirea și înțelegerea mea oameni cumsecade, în primul rând.

Pe toți îi văd și așa și sunt: frumoși. Îi prețuiesc, admir și iubesc. Scriitorul Dinu Săraru, căruia îi dăduse câteva cărți scrise de către mine regizorul Nae Cosmescu mi-a spus în neuitata zi când am avut ocazia să îl și întâlnesc – de fapt îl întâlnisem prima oară mai înainte la restaurantul Marshal, dar atunci am stat puțin de vorbă și despre altceva, că eu scriu despre protagonistele cărților mele sentimental și frumos, de parcă aș fi îndrăgostit de ele…!

Păi, da, nu a spus nimic fals scriitorul Dinu Săraru, așa este…! Despre cine să scriu dacă n-am epuizat dragostea?! Mai întâi să termin cu dragostea și voi lua o hotărâre după aceea…!

Însă, când să cred că sunt ajuns la momentul acesta, iată, sunt îndrăgostit iar, acum mai tulburător ca niciodată. Ce va fi făcut cu mine frumoasa actriță Corina Dănilă, nimic rău, în tot cazul, că fără voia și mai ales fără știrea sa, mi-a atins din nou inima cu mătasea alinătoare ca mângâierea pe lângă o rană, dezmorțitoare ca suflarea caldă pe obrazul degerat. N-a trebuit, când am întâlnit-o, să o privesc precum bijutierul prin ochelarul acela cu lupă, că se vedea cu ochiul liber ca la microscop – mai ales că m-am și ferit să atrag atenția. Cum să nu se vadă că de la cer și pădure artista Corina Dănilă a primit albastrul pe verde și lumina aurie a lavei soarelui; că în ochii ei sunt cerul, pădurea și soarele, împreună izvorând în ochii mei plăcerea de a o privi, bucuria de a-mi ospăta sufletul cu frumusețea, fericirea de a putea ca din toate acestea să iau un înveliș pe care să-l aștern peste inimă ca să o întinerească, așa cum roua lăcuiește florile, iarba și frunzele, înviorându-le, aprinzându-le în flăcări verzi. Acești ochi frumoși luminează toată fața înflorită cu doi trandafiri în obraji, cu vibrația umbrei unui surâs sublim, o frunte înrămată de părul frumos pieptănat, undat de culoarea transparentă a chihlimbarului, albă ca ninsoarea și florile de bumbac, cu dinții albi de porțelan, lucitori…!

Omul este frumos pentru că este frumos..! Decât atât, un singur cuvânt mai mult despre actrița Corina Dănilă e superfluu. Însă nu  este în plus de spus că glasul ei este și el petală de floare din corola chipului, lin, încet ca liniștea, vibrat ca sunetul șoaptei, într-o timbralitate aducând a o firavă răgușeală și tandră vorbire ca o alintare…! Este sensibilă, are o gestică grațioasă, decență, frumusețe, candoare…, mersul gestica mâinilor, arcuirea corpului, toate sunt bine așezate, alcătuite și puse în mișcare de la natură. Se străvede în tot bunătatea, blândețea, grația, omenescul nobil, cu aleasă conduită, cu vorbire plăcută, deosebit de atent exprimată fără a zgâria sonor, fără a activa violența verbală, jignirea, punerea în inferioritate a altcuiva, se comportă în tot nestrident, fără asprime, fără venin, fără dispreț, fără ură…, vorbește frumos cum numai principesele educate știu să se comporte așa și o fac. Aceasta cu de la natură har și putere. Cine mimează frumusețea și superbitatea feminină se transformă în păun și e și mai rău…!

Este un om frumos actrița Corina Dănilă. Și mai e și moldoveancă de la Pașcani – dacă nu ați știut…! Cum să nu o iubești?! Nu că n-ai iubi-o dacă ar fi de pildă, de la Reșița. Ei, dar sângele apă nu se face…! Dacă este moldoveancă așa de frumoasă de ce să nu aibă și moldoveanul dreptul de a lua de pe oglinzile privirii ei un crepuscul luminos ca să prefacă măcar pentru o singură clipă ochii săi într-un vitraliu de catedrală a iubirii…!

Iar pentru aceasta, cum să nu o iubești?!

Duioasă, melancolică, îmbrumată, învelită în frunze duse-n  mâinile vântului pe câmp, pe cărări, pe ronduri în parc… sosește curând toamna (suntem în august, șaisprezece, anul 2025).

Și-n uluci pe-acoperișurile creștetelor de case, în heleștee și fântâni, în ochii gerului, în spatele umbrei, în aburii negurii, în ițele soarelui cu dinți, sub clopotul cerului scufundat în nori, pe luminișuri stinse, pe scâncete de vrăbii, pe frisoane și singurătăți…, pe gânduri și căutări, pe doruri și uitări…, sosește, nu mai este mult până când sosește toamna…!

Cântecele verii-s surde azi, priveliștile verii-s oarbe, căci din vară nu va mai rămâne în curând decât scheletul. Iar toamna va fi pruncuța unui vulcan din care va curge sângele roșcat al naturii!

Ceea ce se va vedea va fi aramă de toamnă, ceea ce se va auzi va fi agonie de vară, ceea ce va vibra va fi plâns de toamnă, ceea ce va muri vor fi clipele anotimpului biruit și trimis în surghiun, ceea ce va înflori vor fi rochii de gheață pe coapsele apelor…!

Așa-i iubirea târzie…! Ca o toamnă roșcată. Toamnei roșcate și iubirii înseși îi seamănă frumoasa actriță Corina Dănilă. Cum să nu o iubești pe actrița Corina Dănilă?!

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Corina Dănilă. Cum să nu o iubești?/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 august 2025