Alexandru Ioan Enache este student în anul III la jurnalism, este pasionat de literatură, anatomie, șah, lucrează în Photoshop, machetează cărți, are lucrări publicate în 10 cărți și reviste și este autorul volumului de poezii „Măști”. În ciuda unui defect cromozomial care l-a pus într-un scaun cu rotile, lăsându-l cu 40-50% capacitate de funcționare a membrelor, tânărul de 23 de ani încearcă să ducă o viață relativ normală, iar cei din jurul său, familia, colegii, profesorii și prietenii, l-au ajutat să facă asta. Astfel, tânărul ambițios a urmat cursurile unei școli cu program normal din Caracal, a luat bacalaureatul cu media peste 9 și, în prezent, este student la Universitatea din Craiova, în cadrul Facultății de Litere, secția Jurnalism. Alexandru a ales să nu se plângă, ci să se autodepășească zi de zi pentru a deveni cât mai independent. Studentul la jurnalism desfășoară o activitate literară, în prezent, și își dorește să aibă cât mai multe realizări în plan profesional. Din fericire, mâna sa dreaptă funcționează ceva mai bine decât restul membrelor astfel că Alexandru poate folosi un laptop și poate lucra în programe  ca Photoshop și Corel. Tânărul scriitor crede că tot ce-i mai lipsește acum pentru a-i ușura traiul este accesibilitatea, atât în mediul public, cât și în cel privat, pentru ca o persoană aflată într-un scaun cu rotile să ducă o viață cât mai activă.

Reporter: Cum te-ai integrat la școală, în clasele mici? Când ți-ai dat seama că ești diferit? Cum s-au comportat colegii/profesorii tăi?

Alexandru Ioan Enache: La școală a fost super, mai ales că mă cunoșteam cu o parte din colegi, de la grădiniță, astfel integrarea a fost mult mai reușită. Da, sigur, la început îi este greu oricui, până te obișnuiești cu învățătorul, apoi cu profesorii. Legat de colectivul unde am fost eu, nu au fost incidente de neacceptare, ci a fost frumos, am legat prietenii atunci, ne vizitam, am avut colegi care au dormit la mine acasă, ne jucam împreună.

Reporter: Cât de greu ți-a fost să legi prietenii?

Alexandru Ioan E..: Având în vedere handicapul meu, la început, în copilărie, nu puteam face tot ce face un copil cu toate abilitățile fizice bune, fiind factorul cheie al prieteniilor între copii, nu am avut prieteni mulți. Cu timpul, am interacționat cu persoane și am legat prietenii în funcție de preocupările mele cotidiene și de sistemul meu de referință valoric la care mă raportez, tot așa, nu foarte mulți la număr. Cu toate acestea, eu sunt bucuros că am totuși prieteni, puțini, dar buni, și le mulțumesc că-mi sunt alături.

Rep.: Te-ai lovit, vreodată, de răutățile unor colegi de clasă/școală sau a oamenilor de pe stradă? Cum le-ai făcut față?

A.I.E.: Da, aproape mereu am întâlnit cazuri în care oamenii mă priveau diferit, nu înțelegeau și li se părea ciudat că sunt o persoană cu handicap. Dar nu am dat curs acestor obstacole minore, ci am mers mai departe. Am înțeles de ce au reacționat așa, căci este acea confruntare cu noutatea care provoacă teamă. Oamenii, în general, se tem de ceea ce nu pot controla și este imprevizibil, neînțelegând, reacționează ”răutăcios”.

Rep.: Ce simți că ți-a lipsit în timpul anilor de școală și ți-ar fi fost de mare ajutor?

A.I.E.: Sincer să fiu, nu mi-a lipsit nimic în școală. Singurul impediment a fost la început, când nu era accesibilă intrarea în școală pentru persoanele aflate în situația mea. Cu trecerea anilor, s-au rezolvat și problemele de ordin tehnic. Sala de clasă am avut-o la parter, de fiecare dată; la etaj mergeam când aveam ore de informatică sau era vreo activitate a școlii ținută în sala de festivități.

Rep.: Care a fost motivația ta de-a lungul anilor? Ce te-a făcut să îți dorești mai mult de la viață?

A.I.E.: Întotdeauna mi-am dorit să reușesc să realizez cât mai multe în viață. Am conștientizat că am o problemă fizică și am căutat să mă autodepășesc, chiar dacă greșeam, și greșesc, tot nu am încetat să-mi doresc mai mult de la viață. Vorba filosofului John Stuart Mill: ”decât să fii un porc mulțumit, mai bine un Socrate nemulțumit”; cam așa și eu! În plus de asta, nimeni nu trăiește veșnic și, la un moment dat, cei din jur nu or să-ți fie alături pentru totdeauna, iar atunci va trebui să te descurci singur, viața trebuie să continue.

Rep.: Care este relația ta cu fratele tău? Trăiește el viața pe care ți-ai fi dorit-o, tu? S-a pus această problemă? Te-ai întrebat vreodată de ce te-ai născut cu acest cromozom în plus? Ești împăcat cu starea în care te afli?

A.I.E.: Relația cu fratele meu este una normală, nu e nicio problemă în privința asta. Îmi iubesc fratele! Nu pot spune că trăiește viața pe care mi-aș fi dorit-o eu pentru că fiecare persoană are viața ei, cu experiențe și trăiri diferite. Nu s-a pus niciodată această problemă. Dacă eu nu pot face ceva, nu e nimeni obligat să facă acel lucru, doar de dragul meu. Fiecare are viața lui și dorințele lui, chiar dacă unele pot fi comune. Da, sunt împăcat cu situația mea, chiar dacă, în copilărie am avut multe întrebări de pus. Am ajuns să înțeleg, să-mi trasez un drum în viață, niște obiective.

Rep.: În ciuda dificultăților întâmpinate, ai fost premiant în toți anii de școală. Care materii erau preferatele tale?

A.I.E.: Toate materiile sunt folositoare și ne ajută în dezvoltarea noastră, mai ales, când suntem mici. Da, recunosc, mi-a plăcut biologia, cu precădere anatomia unde am fost la olimpiadă, educația tehnologică, româna; astea pot spune că au fost favoritele mele.

Rep.: La ce olimpiade/concursuri ai participat și ce premii ai obținut?

A.I.E.: Am fost la multe concursuri și olimpiade, s-ar putea să mai omit din ele. În gimnaziu, am obținut premii la Cangurul și Smart, mențiune pe județ la Educație Tehnologică și la Anatomie, m-am clasat al 9-lea la olimpiada județeană de Istorie. Prin clasa a X-a, am obținut mențiune la Religie, la olimpiada județeană, iar anul următor, locul 2, pe județ și am obținut premiul I la un concurs de poezie.

Rep.: Care erau preocupările tale la școală? În ce activități erai implicat? De ce?

A.I.E.: Hehe, să nu credeți că am fost nu știu ce copil super dotat, geniu din naștere (râde). Am avut preocupări normale, îmi plăcea să joc șah, ținea proful de sport competiții de șah în școală și eram și eu acolo.

Rep.: Dar acum? Ce activități desfășori?

A.I.E.: Acum machetez cărți, design la coperți, scriu articole, lucrez în Photoshop, mai citesc câte o carte. Nu îmi place să mă plafonez, căci asta duce, în timp, la o inferioritate a culturii. Îmi place să îmi lucrez cât mai mult gândirea calitativă, mă ajută în aproape orice.

Rep.: Ce ai scris și care este lucrarea ta preferată?

A.I.E.: Am scris multe lucruri. În tot ce scriu se rupe o bucățică din mine și se mută în lucrare, ca un copil ce-l zămislești din nimic și îi dai viață. Prima mea carte a fost de poezii, Măști se intitulează volumul, având prima apariție la București, la târgul de carte Gaudeamus.

Rep.: Ce meserie crezi că ți s-ar potrivi cel mai bine și de ce?

A.I.E.: Dacă s-ar putea face conversia accesibilității tuturor obiectelor și serviciilor prestate la absolut toate domeniile, raportat la funcțiile fizice capabile, sigur aș lucra ca zidar sau tăietor de lemne, fotbalist ș.a.m.d. Îndrăzneală și curaj am, numai să muncesc și să-mi câștig traiul, făcând ceva cu viața mea. Dar să revenim cu picioarele pe pământ (râde), cel mai mult mi s-ar potrivi o meserie din fața unui ecran de laptop sau calculator, motivul fiind același, trebuie să-mi câștig traiul și să fac ceva cu viața mea, fiind cât mai împlinit, cu familie, copii…

Rep.: Ce îți lipsește, în momentul de față, pentru a duce o viață cât mai bună?

A.I.E.: „A duce o viață cât mai bună…”, asta poate avea multe explicații în funcție de aspirații. În prezent, pentru a fi cât mai activ în societate, am nevoie de accesibilitate, căci dacă aș avea accesibilitate, mi-aș pune tărtăcuța la contribuție cât mai mult și m-aș descurca singur, realizând tot ce îmi propun.

Rep.: Ce fel de om crezi că ai fi fost dacă nu te nășteai cu acest defect? Unde crezi că te-ai fi aflat în ziua de azi?

A.I.E.: Sigur m-aș fi făcut fotbalist de talie mondială sau militar cu grad mare, cu gașca de copii acasă, care mă așteaptă în brațele mămicii (râde). Aș fi avut același caracter ca acum.

Rep.: Te gândești cum ar fi fost dacă nu ai fi avut această problemă?

A.I.E.: Nu. Mi-a trecut de mult faza asta, nu ajută cu nimic. Trebuie să mă axez pe realitate și pe nădejdea în Dumnezeu ca să reușesc.

Rep.: Cum privești viața, în general? Crezi că ai fi trăit mai bine daca ai fi locuit în altă țară? De ce?

A.I.E.: Viața este o continuă încercare pentru a căpăta experiența necesară de a ajunge la plinătatea descoperirii și auto-descoperirii omului în planul universalității. Daca aș fi locuit în străinătate, aș fi locuit în SUA sau Japonia. Îmi place locul pentru cultura și dezvoltarea societății.

Rep.: Dacă s-ar face un film după viața ta, care crezi că ar fi coloana sonoră a lui?

A.I.E.: Nu m-am gândit la asta până acum. E o întrebare cam dificilă, dar dacă ar fi să aleg ceva, aș spune Oda bucuriei – Simfonia a IX-a a lui Beethoven.

Rep.: Unde putem vedea o parte din ce ai scris? Arată-ne câteva din lucrările tale făcute în Photoshop.

A.I.E.: Am două poezii publicate pe literaturadeazi.ro . În galeria foto din articol, se află și o mică parte din ce am făcut în Photoshop

Sursa: www.cult-ura.ro

by

Referinţă Bibliografică

CRISTINA ROȘU: Interviu Alexandru Enache – Povestea unui tânăr ambițios, dincolo de aparențele unui trup fragil/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 octombrie 2018