Dacă Antioh Cantemir[1], fiul cărturarului umanist moldovean Dimitrie Cantemir, este considerat primul poet modern al Rusiei, lui Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Târgoviște — m. 18 septembrie 1831, Craiova), fiul medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, îi revine meritul de a fi primul poet modern român, după cum apreciază mai toți istoricii și criticii literari. Rămas orfan de ambii părinți la vârsta de 7 ani, V. Cârlova este crescut la Craiova de o mătușă din partea mamei sale, originară din Locustenii Doljului.  I-a fost coleg de învățătură Grigore Alexandrescu, alt viitor poet pașoptist important.

Studiind temeinic limbile greacă și franceză, primele încercări poetice ale tânărului Vasile Cârlova au fost în limba greacă, poezii astăzi pierdute, apoi, în jurul vârstei de 18 ani, în 1827, a început să scrie versuri în limba română, prima poezie fiind Păstorul întristat.

Tot din aceeași perioadă datează și traducerea primului act din Zaira lui Voltaire și a lui Hero și Leandru de Musaios. În 1830, se înrolează în armată ca ofițer de cavalerie, urmând ca, un an mai târziu, în 1831, să moară în tabăra militară de la Craiova din pricina unei banale dezinterii.

Debutul poetic al lui Vasile Cârlova are loc, la 20 martie 1830, în gazeta „Curierul românesc”, cu poezia Ruinurile Târgoviștii, girat fiind de Ion Heliade Rădulescu, lucru echivalent cu consacrarea imediată: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”. În același an îi mai sunt tipărite în aceeași publicație încă două poezii:  Păstorul întristat, la 8 mai, și Înserarea, la 29 iunie. Încă două poezii (e vorba de Rugăciune și Marșul oștirii române), au fost publicate postum, în 1839, de același Heliade.

Deși a avut o trecere meteorică prin literatura română, murind la 22 de ani, și a lăsat posterității doar cinci poezii, lucru  care-l făcea pe Marin Sorescu să exclame că poezia i se potrivea lui Cârlova ca o mănușă, Vasile Cârlova a adus o sensibilitate nouă, aflată sub apanajul poeticii romantice. De exemplu, în poezia Ruinurile Târgoviștii, care i-a adus celebritatea, acesta introduce pentru prima oară în lirica românească motivul preromantic al ruinelor.

Poetul vine să contemple ruinele înnegrite, considerând că acestea au încă „un ce plăcut” și că pot sluji drept pildă a vremelniciei oamenilor: „Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut, / Când ochiul vă  privește în liniștit minut / De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți. / Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți / Cum cele mai slăvite și cu temei de fer / A omenirei fapte din fața lumei per; / Cum toate se răpune ca urma îndărăt, / Pe aripile vremei de nu se mai arăt; / Cum omul, cât să fie în toate săvârșit, / Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.”[2]

Păstorul întristat este o pastorală  sui-generis, în substanța căreia se regăsesc și note de pastel, dar și elegia de dragoste tipic romantică. În prim-plan apare figura tânărului baci care, asemenea unui nou Orfeu întors din infern, cântă din fluier atât de duios încât natura toată amuțește uimită și chiar mioarele se opresc din păscut ascultând jalea lui: „Un păstor tânăr, frumos la față, / Plin de mâhnire, cu glas duios / Cânta din fluer jos pă verdeață, / Subt umbră deasă de pom stufos. // De multe versuri spuse cu   jale / Uimite toate sta împrejur: / Râul oprise apa din cale, / Vântul tăcuse din lin   murmur. // Cât colo turme de oi frumoase / Se răspândise pe livejui / Și ascultându-l iarba uitase, / Pătrunse toate de mila lui.”[3]

Oile toate, câinele său compătimesc păstorul, dar, personajul care vine să-l interpeleze nu mai este mioara năzdrăvană ca în balada Miorița, ci însăși nimfa E(c)ho. Din dialogul liric purtat între cei doi, aflăm, în finalul poeziei, pricina mâhnirii sufletești a păstorului: „Iubesc prea dulce o păstoriță/ Cu chip prea dulce, prea drăgălaș; / Pentru ea numai simț neputință, / Pentru ea numai sânt pătimaș. // De lângă mine ea când lipsește, / Natura n-are nimic frumos; / Sufletul tare mi se mâhnește, / Orice privire e de prisos. // Și drept aceea a tânguire / Fac să răsune fluierul meu, / Lăsând și turma în năpustire, / Vărsând și lacrămi din ochi mereu.”[4]

Deși, în această poezie, Cârlova plătește încă tribut Arcadiei clasice, ceea ce impresionează este muzicalitatea discursului liric, care nu mai fusese întâlnită aproape deloc până atunci. Modelul poetic lamartinian (cel din vol. Meditații, publicat în 1820, care a suscitat un interes nemaipomenit la poeții noștri preromantici) se poate lesne observa în poezia Înserare, despre acest fapt Eugen Simion făcând o judecată destul de pertinentă:

„Poemul Înserare urmează înde-aproape, cum s-a dovedit, un poem de Lamartine. Cârlova particularizează, prin jalea lui dulce și plăcerea pe care o pune în singurătate, această vale a plângerii literare. Poezia este o petrecere într-o singurătate populată cu râuri murmurătoare, filomele și păstori orfici. Gustul romanticilor pentru marile panorame îl aflăm și la Cârlova, mai puțin priveliștile alpine sălbatice. Decorul este la el dominat de coline blânde și udat de râuri molcome. Muntele închide (ocrotește) acest peisaj în care toate elementele participă la o simfonie a dulcelui și a plăcerii: dumbrava revarsă ‹‹cu dulceață›› din sânu-i un vânt răcoros, zefirul ascultă ‹‹cu plăcere›› cântecul filomelei, luna se urcă pe orizont ‹‹plină de plăcere››, de departe se aude ‹‹cu plăcere›› glasul de păstorițe și fluierul de păstor etc.”[5]

În Rugăciune, întâlnim altă direcție a liricii lui Vasile Cârlova, și anume poezia de factură religioasă, în care autorul invocă divinitatea să facă dreptate patriei și oamenilor, iar Marșul oștirii române nu-i altceva decât o odă encomiastică la adresa oștirii române în care de curând se înrolase.

După moartea inopinată în floarea vârstei, confrații i-au pus repede aureola de geniu al poeziei românești, dedicându-i mai multe ferpare poetice (Iancu Văcărescu scrie poezia Cununa lui Cârlova, Heliade poezia La moartea lui Cârlova, iar Pantazi Ghica patetica proză O lacrimă a poetului Cârlova), iar quinta sa poetică a fost mereu antologată pentru însemnătatea nașterii unei noi paradigme în literatura română, și anume, paradigma romantică.

Cristian Gabriel MORARU

by

Referinţă Bibliografică

Cristian Gabriel Moraru: Vasile Cârlova, primul poet modern român/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 februarie 2023