***Am citit Razboiul gustului, admirabila carte a lui Philippe Sollers, publicata la noi in 2002, dupa ce scrisesem cronica literara la volumul lui Lucian Raicu O suta de scrisori din Paris. Urmind cronologia aparitiilor, ar fi trebuit, de fapt, ca ordinea sa fie inversa, si anume sa citesc mai intii cartea mult discutatului autor francez. Dar nu despre asta e vorba acum, desi comentariile criticului au avut (printre altele) si meritul de a ma duce mai repede spre carte. Din textul lui Raicu am retinut insa o fraza naucitoare, apartinind lui Sollers, pe care am citat-o la vremea respectiva, dar pe care o reproduc si aici, drept semn ca ader la ea cu toata convingerea: «Actul cel mai revolutionar consta astazi in a deschide o carte intr-o biblioteca si in a o citi, gindind ceva despre ea».

Lasind deoparte conotatiile cuvintului «revolutionar», cam ceea ce face o cronica literara se regaseste si in acest indemn implicit: a deschide o carte astazi, intr-un timp si in imprejurari de marginalizare a literaturii.” (Dan Cristea)

***

Dan Cristea – 80. Criticul maratonist

––––––––––––––––––––

Nu cred că vreunul dintre confrații care au asistat la debutul publicistic al lui Dan Cristea – curios, dar Dicționarul general al literaturii române nu reușește nici la a doua ediție să afle când anume s-a produs acesta – a bănuit că în făptura aparent fragilă a criticului se ascunde un alergător de cursă lungă.

Mic de statură, neostentativ, cu o înfățișare de studios (pe care parcursul academic, încununat cu un doctorat în Statele Unite ale Americii, nu a dezmințit-o), Dan Cristea părea mai degrabă destinat criticii „fine“ decât „tranșeelor“ întâmpinării. Și cu atât mai puțin, unei prezențe neîntrerupte în cronica literară, în ultimele trei decenii, unele din cele mai grele pentru criticul profesionist. Fără să practice apăsat direcția sau să asume un model teoretic predominant (în pofida unor intervenții bine calibrate, de-a lungul timpului), criticul a devenit unul dintre reperele receptării literaturii române de azi. Nu fără efort, desigur: e un consum apreciabil (și nu doar de energie intelectuală) să stai, săptămână de săptămână sau, de la un timp încolo, lună de lună, în avanposturile întâlnirii cu cartea nouă. Și să o faci fără să cazi în capcana entuzias mului factice care însoțește, la noi, orice apariție recentă, sau în cea – mult mai urâtă – a relațiilor cu diversele rețele de influență ale marilor edituri.

Nu fără efort, dar fără tam-tam, fără morga de „mare critic“, care schimonosește figurile unor confrați cu mult mai puține merite în literatură decât Dan Cristea. La postul său de observație din pagina 3 a revistei „Luceafărul de dimineață“, criticul este, de aproape două decenii, unul dintre principalele „filtre“ periodice ale valorilor contemporane, rămânând la fel de afabil în relațiile cu confrații și, mai ales, păstrân du-și nealterată umoarea, indiferent de circumstanțe. A trecut, ca noi toți (și mai mult decât noi, cei mai tineri), prin multe dificultăți, în anii din urmă, marcați de atâtea și-atâtea crize. Dar scrisul său și-a păstrat neschimbată cordialitatea, bucuria lăuntrică și, cum am spus altădată, lumina întâlnirii cu cartea bună. Numai cine nu practică exercițiul criticii de întâmpinare (și sunt câțiva, cu pretenții de „știință“, care zeflemisesc ceea ce ei înșiși nu pot face) nu știe cât efort interior presupune eliberarea de afecte, de prejudecăți, de orice ar putea deturna exercițiul gratuit al medierii în spațiul de valori, care este critica literară. În special mediul universitar este plin de resentimentele celor care nu scriu față de cei care scriu, care săptămână de săptămână și lună de lună își iau greaua misiune de a întâmpina cartea nouă, pregătind patul germinativ al canonului de mâine. Nicio resursă de „gentilețe“ contondentă nu este omisă: superficialitate, absența ideii sau precaritatea teoretică sunt doar câteva dintre cele mai frecvente capete de acuzare împotriva criticii de actualitate, culpabilă în primul și în primul rând de „impresionism“, vocabulă sub care se înțeleg multe (dar nu întotdeauna ce trebuie) și care, mai ales în mediul criticii universitare, pare a sintetiza toate relele lecturii.

Imun la aceste atacuri concertate – și deloc întâmplătoare – la adresa disciplinei pe care o servește de o viață, Dan Cristea își continuă parcursul singular în literatura noastră contemporană. Parcurs în care se adună, pe lângă cronica lunară din „Luceafărul“, cărțile. Cărțile sale de cronici și/ sau de eseuri literare, cum ar fi Citind cărțile de azi (2014), Caii lui Ahile și alte eseuri (2016), Cronicile de la Snagov (2017) sau Alte cronici de la Snagov (2019), ca să mă refer doar la seria strânsă din ultimii ani, sunt indispensabile oricui dorește să afle care este „bursa“ valorilor din literatura română actuală, dar mai ales acelora care mâine se vor apleca asupra „recoltei“ acestor ani, spre a le scrie necesara istorie. Excelent critic de poezie și atent cititor de proză, el îmi pare, totuși, mai aproape de modelul lui Vladimir Streinu decât de cel al lui Pompiliu Constantinescu, dacă este să mă raportez la doi dintre cei mai influenți critici de întâmpinare din perioada interbelică. Nu din cauză că nu ne-am putea baza pe ierarhia sa, una dintre cele mai echilibrate din critica actuală, ci pentru că, rămânând un critic de încredere, Dan Cristea preferă întotdeauna libertățile analizelor proprii (care se despart, cu alte cuvinte, de abordarea curentă) și plăcerea, pur personală, a lecturii strânse, în cadrul propriei viziuni despre literatură, a unor cărți comentate deja de alții. Nu parțialitatea interpretării îl îngrijorează, ci previzibilitatea, de care fuge vădit. Se vede cu ochiul liber că selecția cărților despre care scrie presupune un exercițiu activ, o reflecție permanentă asupra tectonicii literaturii contemporane. „Ștacheta“ sa rămâne înaltă, selecția autorilor atestă faptul că Dan Cristea își păstrează criteriile, dar accentele pe care le pune criticul merg în altă direcție decât simpla stabilire a unei scări de valori în literatura contemporană. („Simplă“, desigur, doar în raport cu complexitatea intrinsecă a criticii literare: în realitate, din păcate, e tot mai rară judecata de valoare limpede și sigură, în critica noastră actuală…).

Această reflecție nu se manifestă prin agitația browniană caracteristică altor critici, mai tineri, pe care îi vezi comentând (superficial, vizibil pe deasupra textului despre care vorbesc) noile apariții la radio, televiziune și pe toate mediile de socializare posibile, fără ca noi să putem reține, însă, vreodată o opinie de-a lor sau o formulare critică. Dan Cristea procedează tradițional, fiind o prezență destul de discretă (însă nu lipsită de autoritate) în viața literară. El face cronică de întâmpinare având în minte o „hartă“ virtuală a istoriei literaturii române, la care se raportează atunci când cartografiază aparițiile cele mai noi. De aceea, discursul său este ocolit de inflația de epitete care caracterizează cronicile altor confrați – în special mai tineri –, iar judecata de valoare este subsumată analizei textului. Chiar dacă nu este decât rareori primul care reacționează la o apariție (căci postura de cronicar la o revistă lunară, cum este „Luceafărul de dimineață“, nu îi conferă avantajul priorității), abordarea sa este complet diferită de cea a criticilor mai iuți de picior, lectura minuțioasă, pe care o practică indiferent de tipul cărții despre care scrie, oferindu-i căi proprii de acces la semnificațiile textului. Înclin chiar să cred că această poziție, în ariergarda avangardei criticii de întâmpinare, ca să împrumut formula lui Roland Barthes, nu-i displace, căci îi dă posibilitatea să deguste mai pe îndelete cartea și să reflecteze mai așezat asupra ei.

Această calitate rară, d’autrefois, este cea care face din el, cum spu neam, un critic de neocolit și un reper bibliografic pentru oricine va scrie istoria literaturii române contemporane.Există, adaug în finalul acestei evocări critice, și o altă fațetă a personalității lui Dan Cristea. Criticul este un mare cititor de literatură universală și un bun cunoscător al clasicilor. Arcadia imaginară (1977), Versiune și subversiune (1999) și deja-citatul Caii lui Ahile… sunt volumele care dezvăluie această pasiune pentru literatura privită ca întreg și o remarcabilă orientare a criticului român în cadrul ei. În realitate, cum sugeram și în rândurile anterioare, tocmai această cunoaștere a literaturii întregi este cea care îi permite lui Dan Cristea să practice critica de întâmpinare cu atâta siguranță și să găsească, în textele autohtone pe care le comentează, propriile-i trasee interpretative: cu alte cuvinte, să vadă ceea ce alții, cantonați în stricta lor specialitate, nu văd. De prisos să adaug că literatura noastră iese îmbogățită din această rețea de omologii cu marile literaturi ale lumii, pe care o construiește interpretarea lui Dan Cristea.

Afabil și amabil, fără morgă și devotat integral literaturii, criticul a delimitat un parcurs unic în literatura noastră. Scrisul său, frumos fără să fie calofil, înnobilează o disciplină, critica literară, privită cu tot mai multă ostilitate de către tot mai mulții refuzați ai sufragiilor ei. Insensibil la atacuri joase și la noianele de băgări de seamă, bine așezat în confortul bibliotecii sale de la Snagov, Dan Cristea este astăzi, la 80 de ani, ultimul maratonist rămas în cursă al marii generații de critici șaizeciști.

(Răzvan Voncu

România literară nr. 51-52/2022)

*******

Dan Cristea – 80. De la Faptul de a scrie la Faptul de a citi

–––––––––––––––––––––––

În vremurile noastre, când se răspândește ca o molimă ideea că toate scriiturile sunt egale și că valoarea e un cuvânt cel puțin dăunător dacă nu mai mult, un critic literar de altădată și de azi poate face figură de dinozaur. Dan Cristea rămâne, asemenea congenerilor săi, dintre care cei mai mulți nu mai sunt, un critic literar atent la valoarea estetică a cărților pe care, o viață întreagă, le-a comentat. Cu instrumente fine, el a urmărit, în anii foarte dificili pentru arta literară, ca și pentru viață de altfel, din vremea regimului comunist, evoluția adevăratei literaturi, aceea care, citită și azi, rămâne în picioare ca artă, iar nu ca manifest ori ca simplu document.

Fără să fi ambiționat vreodată la a scrie o istorie a literaturii române, Dan Cristea lasă, totuși, o mărturie critică prețioasă, pentru că în paginile cărților sale (Faptul de a scrie, Arcadia imaginară, Poezia vie, Cronicile de la Snagov, ca să citez numai câteva titluri, din epoci diferite) poți vedea, ca-ntr-un panopticum, o întreagă lume, lumea creației literare din ani demult trecuți și demult, poate, uitați. Fără să fi dorit să obțină acest rezultat, criticul și estetul a reușit ceea ce istoricii literari își propun și nu totdeauna reușesc, și anume faptul de a lăsa un semn asupra mișcării ideilor literare ale unui trecut altminteri cețos, dar și asupra lui însuși, a felului în care s-a raportat, în diferitele epoci ale vieții sale spirituale, la lumea din jur și mai ales la aceea a literaturii române, paralelă și de multe ori străină de falsa lume, aceea a indicațiilor prețioase, a cenzurii și a Cântării României.

Critica lui a urmărit literatura ca viață paralelă, spuneam, cu ceea ce pretindea ideologia predominantă a epocii și, așa cum cărțile comentate au fost, de cele mai multe ori, desprinse dintr-o altă lume decât din aceea a epocii îmbâcsite de ideologie și de minciună, nici opera sa de comentator aplecat mereu asupra a ceea ce era destinat să rămână, nu s-a pliat nici pe „documentele de partid“, nici pe ceea ce era obligatoriu în optica partidului unic, ignorând falsele opere literare, cele supuse ideologiei comuniste. Chiar din opera unor scriitori care și-au plătit taxele față de prețioasele indicații ale conducătorului, criticul a știut să desprindă ceea ce nu depindea de acestea, ci doar de conștiința literară, nepătată încă, a autorilor comentați.

Dan Cristea, vechiul meu prieten, este, cred, ultimul mohican al criticii literare aflat încă în activitate, care s-a manifestat de prin anii ’70 – ’80 ai secolului – vai! – trecut. El urmărește încă evoluția literaturii vii, comentează cărțile ce apar azi, când asupra lor nu mai planează aripa neagră a ideologiei, căutând în ele, ca și-n cele de altădată, numai sunetul pur, estetic, așa cum ar fi trebuti el să rămână, dacă evenimentele istorice nu ar fi dictat o altă cale. Și cum au și rămas, atâtea, în epoca în care Dan Cristea și-a început îndeletnicirea sa de critic de întâmpinare, semnalând, adesea cel dintâi valorile independente de contingent.

Literatura autoreferențială, cum i se spune azi, aceea a autobiografiilor, jurnalelor și scrisorilor scriitorilor, a stat mereu în atenția sa, dincolo chiar de volumul special dedicat acestui tip de literatură, azi atât de gustată de cei care mai știu să citească, volum editat și reeditat, Versiune și subversiune, în care criticul comentează operele câtorva autori din literatura anglo-saxonă, să zicem, de altădată. Și de totdeauna. Dar dacă răsfoim cărțile sale de cronici, vom găsi mereu pagini despre acest tip de literatură, scrisă de-a lungul anilor și în România.

Faptul de a scrie a constituit la Dan Cristea preocuparea unei vieți dedicate meditației asupra literaturii și asupra acestui fel, mai puțin obișnuit pentru spiritele pragmatice, de a înțelege viața. Azi, când scrisul trece printr-o perioadă nu tocmai fastă, poate tocmai din cauza lipsei oricărei constrângeri, inclusiv a aceleia estetice, poate că Dan Cristea ar trebui să ne dea și o carte intitulată Faptul de a citi, pentru că, de fapt, acesta e cel care i-a marcat o viață bogată, așa cum sunt numai viețile celor care știu să o facă și, mai ales, să înțeleagă acest semnal tot mai disperat al unor sensibilități ulcerate de epocile pe care le e dat să le parcurgă.

Așadar, dragă Dan, pe când Faptul de a citi?

(Nicolae Prelipceanu

România literară nr. 51-52/2022)

by

Referinţă Bibliografică

DAN CRISTEA – Critic literar, Director revista „Luceafărul de dimineață” – Odihnă veșnică în Pace și Lumină! Dumnezeu să-l așeze printre îngeri!/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 aprilie 2024