DANIEL Mesagerul: Curriculum spiritual – „Zâmbește. cineva te iubește” (2)
În casa ta, în familia ta, în grupul tău de prieteni, simţi că Dumnezeu, care vede în ascuns, îşi întoarce faţa Sa către cei doi, trei sau patru adunaţi în numele Său şi îi răsplăteşte cu mărinimia şi bunătatea lui. Schimbarea la față a Domnului Iisus pe muntele Tabor s-a petrecut in intimitatea a trei ucenici, cei mai apropiați de Hristos.
Însă, într-o colectivitate, cu cât e mai mare, cu atât te simţi mai stingher, ţi se usucă buzele, eşti în general frustrat şi nu te simţi deloc în largul tău, cu atât mai puţin iubit. Îar, în adolescenţă, când ţi se reflectă propria ta persoană, bine conturată în proprii ochi, doreşti să fii apreciat şi îţi apar puseele de libertate, e cu atât mai greu să suporţi mulţimea.
Îmi amintesc că intrasem cu uşurinţă în primul an de gimnaziu. Eram un elev destul de isteţ, încât să nu fiu prea silitor la învăţătură. Aflasem de la colegii din anii superiori că profesorul de matematică este foarte sever şi mă temeam teribil de dânsul.
Într-o zi fierbinte de vară, când mă întindeam în bancă, precum un motan moleşit de căldură, mi-am auzit numele strigat de o voce guturală. Mi-a îngheţat sângele în vine!… Profesorul de matematică îmi cerea să rezolv o problemă a cărei ipoteză o scrisese el însuși pe tablă.
Simţeam toate privirile colegilor din clasă aţintite asupra mea. Presimţeam că, de modul cum o voi rezolva, va depinde tratamentul şcolar pe care mi-l va aplica profesorul pe viitor. Ceea ce mă frământa cu adevărat însă, era să nu pierd respectul colegilor mei şi, dacă se putea, să le câştig măcar un pic admiraţia.
M-am apropiat de tablă şi am reuşit să cuprind cu mâinile tremurânde o bucată de cretă. Soluţia părea să fie simplă, chiar foarte simplă: doar două adunări şi o scădere. “Trebuie să fie pe undeva o capcană”, mi-am zis. “E un om prea deştept ca să nu mă încurce!” Şi mi s-au derulat în minte toate formulele cunoscute, însă nici una nu părea să se potrivească…
“Ei, ai terminat?”m-a întrebat pe un ton nerăbdător şi grav profesorul şi s-a apropiat de mine. “Cum, n-ai scris nimic?” Treci la loc puturosule!”Nu eşti în stare să efectuezi două adunări şi-o scădere şi ai intrat totuşi la gimnaziu?” Am simţit în clipa următoare usturimea unei castane în ceafă, ochii mi s-au umezit brusc şi mi-am reluat tăcut locul în bancă…
Se poate înţelege că îl uram. O, nu, deloc! Severitatea lui, impunea respect şi, când eşti copil, respectul faţă de un om mare e o formă implicită de iubire.
De altfel, el m-a învaţat să gândesc matematic, atât cât am putut-o face. Când mă punea să citesc o problemă de matematică, dânsul mă oprea după fiecare propoziţie: „Stop, imi spunea, ţi-am cerut să o citeşti, nu să o reciţi. Notează ce ţi s-a dat în prima propoziţie, apoi treci mai departe!”
Problema mi se releva pas cu pas, exerciţiu cu exerciţiu, efort cu efort, după multă atenţie! Şi dacă reuşeai să o rezolvi, uneori după un efort disperat, care te îngenunchia, simţeai că te îmbeţi de fericire şi nu te puteai stăpâni să strigi Evrika! ca şi cum ai fi primit cel mai frumos dar al dorinţelor tale!
La sfârşitul gimnaziului, când mă căutam febril, cu inima cât un purice, pe lista admişilor sau respinşilor la liceu, după un examen la matematică destul de dificil, cineva m-a găsit înaintea mea şi m-a bătut părinteşte pe umăr spunându-mi: „Bravo, tinere, ai reuşit!” Am tresărit: Chipul imi era foarte cunoscut, dar acel zâmbet larg, acea bucurie în ochi, nu i-o zărisem niciodată, până atunci! Era severul meu profesor meu de matematică, cu un zâmbet pe care sigur il primise de la Cineva, căruia îi prisosea.
Am aflat un pic mai târziu, că alergase la toate liceele din oraş, unde elevii lui dăduseră examenul de înscriere şi se întristase sau se bucurase pentru fiecare în parte, în acea zi! Ei, cum să nu-ţi fie drag?!
Eram fericit!


