În anii 70, studiind literatura în Australia, acopeream un teritoriu previzibil pentru nivelul universitar al acelei perioade. Textele canonice de literatură engleză erau Chaucer, Shakespeare, Austen, Dickens, Wordsworth, T. S. Eliot, Bernard Shaw şi alţi grei ai literaturii britanice. Studiam de asemenea câţiva scriitori reprezentativi americani: Mark Twain, Robert Frost, Walt Whitman şi Steinbeck. Trăind în Australia, bineînţeles că era inclusă literatura naţională, de la scriitori precum Henry Lawson şi Banjo Patterson, până la laureaţi ai premiului Nobel, spre exemplu Patrick White. Până şi literatura de peste Marea Tasmaniei era reprezentată printr-o nuvelă din Noua Zeelandă. Pe de altă parte studiul nostru acoperea şi mari lucrări, în traducere, din Europa. Deşi acestea nu erau cuprinzătoare, eram familiarizaţi cu literature franceză, germană, rusă şi chiar norvegiană – Camus, Goethe, Kafka, Tolstoy, Dostoevsky, Cehov şi Ibsen, asigurându-ne astfel că avem ceva cunoştinţe în legătură cu splendorile literaturii europene. Doisprezece ani mai târziu, reîntorcându-mă la universiate ca lector, lucrurile se schimbaseră. Nici o universitate care se respecta nu mai neglija acum scriitoarele sau vocile literaturii post-coloniale din Africa, India, Asia de Sud-Est, zona Pacificului şi America de Sud. Am predat majoritatea acestor literaturi, dar cu toate acestea, existau încă spaţii goale, tăceri nemişcate.

Aici îşi face intrarea în scenă un fanatic al literaturii, uşor obsesiv, departe de limba lui nativă, de rădăcinile lui cultural-literare, exilat în cel mai îndepărtat colţ posibil. Era de fapt un exilat dublu, nu numai geografic, ci şi profesional, trăind într-o profesie străină de literatură, precum Managementul Asigurării Calităţii şi Psihologia Organizaţiilor etc. Totuşi, pasiunea l-a ţinut aproape de patria lui. Deşi a trăit în Noua Zeelandă sau Australia, Daniel Ioniţă a continuat să urmărească literatura care apărea „acasă“, şi dorea să-i găsească un loc în lumea cea nouă în care trăia. Aşa a început proiectul său de a traduce o selecţie reprezentativă de poezie română în limba engleză, un proiect care, în cele din urmă, m-a prins şi pe mine în vârtejul lui.

Daniel m-a rugat să mă implic în stagiul final al traducerii, sperând să se asigure că noile haine lingvistice ale poemelor vor arăta bine în engleză, reţinând în acelaşi timp substanţa românească. Având origine franceză (franceza a fost prima limbă de comunicare pentru mine), a fost o mare plăcere să mă angajez în acest dialog care încerca să captureze romantismul poeziei de origine latină, trasferându-l într-o funcţionalitate solidă, tipic anglo-saxonă. Prin acest proiect, Daniel Ioniţă a acoperit un spaţiu gol pentru mine.

Deşi educat în literatura universală, nu cunoşteam aproape nimic din literature ţărilor „din mijloc“, acele ţări mici şi vulnerabile înfipte de la nord la sud, undeva între Germania şi Rusia, care rămân ascunse privirilor lumii, afară de faptul că cineva decide să asasineze vreun arhiduce austriac în Bosnia, sau altcineva invadează Polonia, sau reclamă teritorii „pierdute“ declanşând astfel noi conflagraţii militare. Totuşi şi în aceste naţiuni mici se nasc, trăiesc şi mor oameni care trec prin aceleaşi experienţe de viaţă ca şi noi toţi ceilalţi: imaginaţie şi plictis, dulce şi amar, triumf şi tragedie. De fapt, probabil că aceste simţăminte sunt trăite şi mai intens în aceste zone, deoarece aceste popoare au fost bântuite de unele din cele mai drastice evenimente ale istoriei umane, aflându-se prinse între marile puteri politice. Una din aceste ţări „mici“ este ţara de origine a lui Daniel, România. (Trebuie să fiu circumspect în a eticheta alte locuri ca fiind „mici“: din perspectivă geografică, România este mică în comparaţie cu întinsele spaţii goale ale ţării mele, Australia, dar populaţia este aproximativ egală ca număr. Dacă e să adăugăm diaspora românească din Italia, Spania, Franţa şi Lumea Nouă, vorbitorii de limbă română sunt cel puţin egali ca număr cu locuitorii Australiei, aşa că mă întreb ce înseamnă, de fapt, „mic“?)

Agăţată oarecum necomfortabil (politic vorbind) ca un avanpost al latinităţii într-o mare slavă şi binecuvântată cu sol abundent, câmpii fertile şi petrol, România a creat o poezie care reprezintă ecourile propriei istorii. Colonie romană în trecutul îndepărtat, teritoriul de azi al României străjuia graniţa imperială împotriva barbarilor care veneau să prădeze Europa. De la căderea Imperiului Roman, România a simţit apăsarea tuturor invadatorilor: triburi germanice, huni, slavi, mai târziu Hoarda de Aur şi Imperiul Otoman – cu toţii lăsându-şi amprenta asupra populaţiei. Conduşi de ruşi, unguri, turci şi greci, având minorităţi semnificative de origine germano-saxonă şi maghiară, România a absorbit influenţele tuturor acestora. Spre exemplu, dacă vei călători prin ţările vecine savurându-le bucătăriile şi apoi vei vizita România, vei gusta din nou toate aceste gusturi şi arome care au influenţat şi bucătăria românească. Şi precum mâncarea, limba română a absorbit cuvinte şi expresii slave, maghiare, germane, franceze, italiene, turceşti şi greceşti. Priveşte doar la feţele de pe stradă şi vei vedea amprenta genetică a multor părţi ale Europei, şi chiar şi ale Asiei. Şi totuşi, şi totuşi… România este în mod distinct românească. Cumva, în acest maelstrom genetic, toate aceste texturi culturale s-au ţesut într-un tipar care enunţă clar şi fără greşeală „România“, reţinând în acelaşi timp toate celelalte influenţe.

Poezia ei este poezia unei ţări care a suferit tirania de secole a asupritorilor străini, precum şi independenţa şi gloria de scurtă durată dăruită de eroi precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Dracul III (intrat în conştiinţa vestului prin propaganda media cu privire la Vlad Ţepeş, interpretat ca fiind monstruosul Dracula). România a cunoscut şi tiranii native, atât în timpuri medievale, cât şi prin despoţi mai recenţi, regali şi comunişti, care au contribuit la suferinţa poporului. În acest context constrâns de asemenea factori, în prima parte a secolului XIX a avut loc un Risorgimento românesc, care a început să rupă în mod gradat cătuşele de secole ale asupririi unor imperii precum cel Otoman, Austro-Ungar şi Rusesc.

În cadrul dezvoltării acestor aspiraţii naţionaliste a avut loc trezirea interesului cu privire la limba română, la literatura şi cultura naţională. Modelele folosite au fost cele ale ţărilor latine surori, în special Franţa şi Italia, conducând la un simţământ al românismului, ridicat împotriva hegemoniilor turceşti, ungureşti şi ruseşti. Alfabetul a fost schimbat de la cel chirilic la cel latin, iar literatura naţională a început să fie cultivate în mod conştient ca parte din larga scenă culturală naţională, care a înflorit în această perioadă în mod comparabil cu cele mai bune tradiţii naţionale ale oricăror altor ţări.

Ca rezultat, în prima parte a secolului XX, România se mândrea cu scriitori care au influenţat şi condus cultura universală în mod decisiv: poetul Tristan Tzara, fondatorul mişcării de avangardă dadaiste, cercetătorul în istoria religiilor Mircea Eliade, şi, într-o mai mică măsură, poetul şi dramaturgul Eugen Ionescu (mai bine cunoscut în lumea vorbitoare de engleză sub numele francofon de Eugène Ionesco), o figură proeminentă a teatrului absurd. Luminozitatea sufletului literar românesc a fost îmbogăţită de istoria proprie, traumatică şi glorioasă în acelaşi timp, iar poeţii români au sorbit adânc din izvoarele tristeţii şi bucuriei poporului. Dar va putea literatura română să supravieţuiască ultimele şi celei mai agresive forme de imperialism cultural – limba engleză, această mare devoratoare care invadează întreaga planetă şi înghite culturi şi limbi vulnerabile? Da! În mod hotărât, da! Identitatea unică a României a supravieţuit invaziilor şi ocupaţiilor de aproape două milenii şi s-a reaşezat triumfătoare în era modernă. Volumul acesta pe care-l ţineţi în mâini este testamentul (sic!) acestei rezistenţe.  Invadându-l pe invadator, aceste poeme proclamă indentiatea lor românească chiar în limba acestui cuceritor imaginat. Făcând tranziţia în engleză, aceste versuri se imprimă în conştiinţa lumii vorbitoare de limbă engleză, reamintind acestei limbi potenţial monolitice că există şi alte rezonanţe, alte sensibilităţi care trăiesc azi în lume şi care somează să fie auzite – fiind mult prea rezistente pentru a fi înghiţite de uniformitatea engleză.

În aceasta constă, după părerea mea, importanţa acestui volum: transferă această voce distinct românească în limba engleză, făcând astfel auzit accentul românesc al acestor poeme prin cuvintele limbii engleze. Prezentul volum este un pod, o poartă prin care România îşi face simţită existenţa în această nouă lingua franca, şi în acelaşi timp permite accesul vorbitorilor de limbă engleză înlăuntrul sufletului românesc. Şi ca întodeauna când traversăm graniţe culturale, ne regăsim într-o situaţie cu totul nouă, dar în mod straniu familiară. Pe de o parte pătrundem într-o lume de experienţe, commune umanităţii întregi. Însă în acelaşi timp această experienţă este exprimată cu o voce care provine din suma totală a rezonanţelor istorice şi culturale care fac ca România să fie România.

Associate-Profesor Daniel REYNAUD

Avondale College of Higher Education

New South Wales, Australia

februarie 2015

–––––––––––––––––––––-

INVADAŢII INVADÂNDU-I PE INVADATORI – „TESTAMENT” – ANTHOLOGY OF MODERN ROMANIAN VERSES (SECOND EDITION)

In the late 1970s, when I studied literature in Australia for my first degree, we covered the predictable territory for university literature courses of the era. There were the canonical texts of English literature: Chaucer, Shakespeare, Austen, Dickens, Wordsworth, T. S. Eliot and Bernard Shaw, along with many other British literary heavyweights. Then of course, American literature with a sampling of Mark Twain, Robert Frost, Walt Whitman, and Steinbeck. And, being in Australia, there was naturally our own national literature, from the famed bush writers such as Henry Lawson and Banjo Patterson, through to Nobel-laureate Patrick White. There was even room to taste a bit of literature from across the Tasman Sea: one New Zealand novel was included in the course.

Then there was a representation of great European works in translation. While this was far from comprehensive, we were introduced to some French, German, Russian and even Norwegian writers: Camus, Goethe and Kafka, Tolstoy, Dostoevsky, Chekov, and Ibsen, ensuring that we had some consciousness of the splendours of European literature.

Twelve years later I returned to the university scene as a lecturer. Things had changed. No self-respecting university would now overlook the important contributions of women writers, or of the many voices of postcolonial writing from Africa, India and south-east Asia, the Middle East, the Pacific and the rest of the Americas. And much of this I taught. But in all of that, there were still gaps, still silences.

Enter one mildly obsessive literature fanatic exiled about as far as he could get from his native linguistic, cultural and literary roots. He was in fact a double exile, not just geographically but also professionally, into strange, remote occupations such as Quality Assurance Management and Corporate Psychology. Yet his own passion kept him in touch with his distant homeland. Even in New Zealand and Australia, Daniel Ioniţă followed the latest writing emerging from “home”, and longed for it to find a place in the new world in which he now lived.

So began Daniel’s project to translate a representative selection of Romanian poetry into English, a project that eventually sucked me up in its path. He asked me to be involved in the later stages of the translation, hoping to ensure that the new linguistic clothes the poems wore would look good in English while still retaining their particular Romanian cut. With my French background (French was actually my first language), it was a delight to engage in the dialogue of trying to capture the romance of Latin-based poetry in its sturdy, functional Anglo-Saxon equivalent. And in doing so, Daniel Ioniţă helped close a gap for me. Ostensibly schooled in the literature of the world, I knew virtually nothing of the literature of the European lands-in-between, those many little nations vulnerably wedged from north to south in a belt somewhere between Germany and Russia, and which escape the world’s gaze except when someone shoots an Austrian Archduke in Bosnia, or invades Poland, or tries to reclaim “lost” borderlands, sparking another round of military conflagration.

And yet in those little nations, people are born, live and die through precisely the same set of experiences that we all do: glorious imagination and dull drudgery, sweetness and bitterness, triumph and tragedy. Indeed, perhaps they experience these things more intensely than many of us, for these nations have been subjected to some of the greatest highs and lows in human history, as the unfortunate meat in the sandwich of Great Power politics.

One of those “little” countries is Daniel’s homeland, Romania. (I need to be careful when labelling other places “little”: geographically

Romania is just a sliver of a country compared to Australia, yet its population just about equals that of my own vast but largely empty country. Throw in the Romanian diaspora from the borderlands, as well as Italy, Spain, France and the New World, and Romanian speakers easily match Australian numbers – so just what does “little” mean?)

Perched somewhat uncomfortably as the easternmost Latin outpost in a Slavic sea, and blessed with sun-drenched fertile plains and abundant oil, Romania has created poetry that holds the echoes of its history. Its origins were as a Roman colony guarding the imperial frontier against the barbarians who threatened to spill into Europe and claim its booty. It has felt the heel of virtually every invader of Europe since the fall of the Roman Empire: Germanic tribes, Huns, Slavs, and later the Mongolian Golden Horde and the Ottoman Turks left an imprint on the shattered population. Ruled by Slavs, Hungarians, Turks and Greeks, and having significant German-Saxon and Hungarian minorities, Romania has absorbed the flavours of them all. Just travel the nations surrounding Romania and sample their cuisine – then cross into Romania and eat again to savour the influences of a babel of cooking pots on the Romanian palate. And like its food, the Romanian language has absorbed words and expressions of Slavic, Hungarian, German, French, Italian, Turkish and Greek origin. Look into the faces and we see the genetic imprint of most of Europe and parts of Asia. And yet, and yet… it is still distinctively Romanian.

Somehow this genetic melting-pot, these flavours, these cultural textures, have been woven into a pattern that unmistakeably cries out “Romania”, even as we recognise the “otherness” of some of the influences. And its poetry is that of a land that has known the tyranny of centuries of foreigner oppressors, and the fleeting glories of medieval national independence with home-grown heroes such as Ştefan cel Mare (Stephen the Great), Mihai Viteazul (Michael the Great) and Vlad III Dracul (who entered Western consciousness mediated through the propaganda of his enemies as Vlad the Impaler, the monstrous Dracula).

And it has known its own native tyrannies as well, in the form of some of those same medieval heroes, and more recent despots, royalist and Communist, who have added to the miseries of the people. In this politically constrained environment, a cultural renaissance, a Romanian Risorgimento, began in the early part of the 1800s, gradually throwing off the shackles of centuries of rule by the great empires that dominated their region: the Ottomans, Austria-Hungary and Russia. Feeding nationalistic political aspirations was a revival of interest in Romanian language, literature and culture.

The models were from fellow Latin countries, particularly France and Italy, and the renewed sense of Romanian-ness could be asserted against Turkic, Hungarian and Russian hegemony. The alphabet was switched from the Cyrillic to the Roman, and a national literature was consciously cultivated as part of a broader Romanian art scene, which flourished into a corpus comparable with the best in any other national tradition.

Indeed in the first half of the twentieth century, Romania could boast about influential writers who led the world: poet Tristan Tzara a founder of the Dadaist movement, religious historian and philosopher Mircea Eliade, and, to a lesser extent, poet and playwright Eugen Ionescu (better known in the English-speaking world by his Frenchified name of Eugène Ionesco), a prominent figure of the Absurdist theatre. The particular luminosity of the nation’s literary soul has been enriched by its own traumatic and glorious history, and its poets have drunk deeply from the wells of national anguish and bliss.

But can Romanian literature survive the latest and most aggressive form of cultural imperialism – that great devourer, the English language, which is invading the whole planet and gobbling up vulnerable cultures and languages? Yes! Resoundingly, yes. Romania’s unique identity, founded in a brief century of Roman settlement, has survived the occupations and invasions of the better part of two millennia, and has triumphantly reasserted itself in the modern era.

Indeed, this volume that you now hold is testament (sic!) to its resilience. By invading the invader, these poems proclaim their Romanian identity in the language of the imagined conqueror. In making the transition to English, these verses imprint themselves on the consciousness of the English-speaking world, reminding a potentially monolithic language that there are other resonances, other sensibilities, alive in the world that demand to be heard, that are too resistant to be swallowed up in English uniformity. Hence, in my view, the importance of this volume: it brings that distinctive Romanian voice to the English language, helping us hear the Romanian accent through the English words of these poems. It is a bridge, or a gate, allowing Romania to make its presence felt in the new lingua franca, and at the same time giving English speakers access deep inside the Romanian soul. And, as always when we cross cultural boundaries, we find ourselves in an entirely-new-yet-strangely familiar home. On the one hand we sense a world of experiences that are common to all humanity. And yet, this world is presented to us with avoice that can only have come from the sum total of historical and cultural resonances that make Romania, Romania.

Associate-Profesor Daniel REYNAUD

Avondale College of Higher Education

New South Wales, Australia

February 2015

––––––––––––––––––-

Prof.Dr. Daniel Reynaud este decanul facultatii de arte la Avondale College, Australia, şi a contribuit în rol de consultant lingvistic la traducerea volumului „Testament – Antologie de Poezie Română” editia a doua –  versiune bilingva (Româna/Engleza) – autor Daniel Ioniță, cu Eva Foster, Daniel Reynaud şi Rochelle Bews – Editura Minerva 2015)

Prof. Dr. Daniel Reynaud is the Dean of the faculty of Arts at Avondale College of Higher Education – Australia. He helped as a linguistic consultant for the second edition of Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – by Daniel Ionita, with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews – published by Editura Minerva in January 2015

by

Referinţă Bibliografică

Daniel REYNAUD: INVADAŢII INVADÂNDU-I PE INVADATORI – „TESTAMENT” – ANTOLOGIE DE POEZIE ROMÂNĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 februarie 2015