Cartea ,,Diluviul Durerii” semnată de autorul Calistrat Robu, zis şi Cerrber, este o lucrare profundă şi complexă care necesitã o lecturã atentă şi competentă putând fi abordatã într-o dublă perspectivă. Dar cartea este o provocare şi pentru cititorul erudit pentru că permite numeroase răspunsuri şi interpretări.Putem vorbi fie despre două poeme epice diferite fie despre o excelentă dublă abordare a subiectului.

1. Perspectiva patrioticã – Vasile Ruşeţi

O primă abordare a cărţii ar fi cea din perspectiva românului plecat din ţarã care se simte înstrăinat şi cerşeşte „o stea pe care să o poarte în inimă” , se află în căutarea unui reper cert de care să se agaţe pentru a-şi regăsi echilibrul. Dar ar mai fi şi un patriotism al auto-rului care strigă din toatã fiinţa sa considerându-se fie susţinător al cauzei naţionale pentru-că „Din noi e alungat ce-i veşnic… lumina îngerul… divinul…”. În antiteză cu drama poporului său, apare conturată drama românului autoexilat din ţara natală („ţara Lupului Alb”), dramã ce îmbracă nuanţe mitologice : Mi-ai luat privirea cu tine…/ m-ai lipsit de ea…/ și-acum orbecăiesc../ prin lume fără tine…/ lumina o caut…/ o caut prin tine…!

România zilelor noastre este sectuită de toate bogăţiile, i s-au furat şi valorile, având numai o „fală stearpă şi „înşelătoare” adică semănând tot cu un Iad/Hades/Infern,astfel încât pentru românul care varsă lacrima din „ochiul beteag” aproape că nu mai existã o alegere; în ţara natală, Infern iar în împărăţia externă, tot Infern: exteriorul este însă doar o amară deziluzie ‚ „zbor frânt și jalnică durere…iluzii goale și mizerii…” în care „naivul spirit fuge spre paradisul liber… Cei aflaţi în Iadul stâng (Occidentul, Noua Ordine) sunt condamnaţi pe veşnicie („ iar voi tăceți și stați în fața demonului Morții / care condamnă viața vie / a Domnului Eternității”), pentru ei nu mai există o altă finalitate pe când pentru cei din dreapta, din România, jocul nu s-a terminat încă.  Povestea cărţii se derulează permanent ca într-o oglindă, pendulând însă între cele două planuri între care autorul, şi implicit cititorul său, oscilează căutându-şi rostul. Cele douã planuri se intersectează, chiar se suprapun la un anumit moment dat („ca un fluviu de catran / hăul neantului a pornit / să acopere pământul / îngrozită-i omenireaˮ) în poeziile „Curgere”, „Sens” şi „Străpungere”, rezultând ulterior un melanj bizar în care nu mai există România ci o ţară planetară supusă aceloraşi cazne în care „Dumnezeul nostru e pus la mezat / iar pruncul cel pur e îndoctrinat”.  Mitul lui Dracula a mondializat România apropiind-o de urâciunea pustiirii lumii care s-a revărsat şi peste ea ca o plagă.Valorile se inversează şi România trece în planul stâng al cărţii (în sensul parcurgerii cărţii, de la stânga la dreapta), acolo unde este inima şi Divinul. Apoi inversiunile de planuri şi haosul continuă într-un amestec derutand al valorilor şi întâmplărilor până când din toată această ceaţă se desluşeşte persoana autorului transfigurat, responsabilizat şi devenit dintr-o dată un iniţiat purtător de mesaj strămoşesc. El este şi un rebel geto-dac (pentru că vorbeşte despre Lupul Alb) dar şi un creştin părtaş la Răstignirea lui Hristos („Mă văd cu tine Doamne în Valea Morții / ridicând Golgota sorțiiˮ). Trecând prin regret şi umilinţă, „Suntem ținuți în lesă precum câinii / și am ajuns să ne ucidem între noi / se prăpădesc de râs străinii / și fură totul de la noiˮ, spiritul autorului, românul adevărat, suferă, se simte golit, trădat în propria–i ţară: „Simt plecarea din înăuntrul ființei… / goliciunea sună a dangăt de clopot…” şi strigă„m-am săturat de toate / de suferință…de vise fără adresă / de bătaia de joc a unora care chipurile conduc țara!”. Ca şi în mitologia anticã, există un Infern („ghena durerii”) dar acesta se află la „hotarul” cu România, este chiar exteriorul ei. De aceea românilor plecaţi nu le mai este permis (pe diverse cai) să se întoarcă în ţara ajunsã acum de izbelişte (jalea-i stăpână în Munții Carpați…) dacă aceştia o doresc . Pânã la urmă, este absolut necesară o alegere de tipul „Încotro”? sau „Quo Vadis Domine?”, o alegere în care oricum românul iese în pierdere, pustiit şi umilit.

Impresia generală lăsată de lectura acestei cărţi este aceea că ea este produsul finit al unui poet experimentat care nu se află la prima sa publicaţie şi care trebuie obligatoriu pătruns şi apreciat. Am reţinut mai ales. poemul „Joc” pentru excepţionala sa artă sa poetică.

1. Perspectiva metafizicã – Mariana Bendou

Mai recent, termenul metafizică a fost utilizat , pe lângă studiul fiinţei şi al fiinţării, pentru a caracteriza subiecte care sunt „deasupraˮ sau „în afaraˮ acestei lumi fizice, neavând o conotație ontologică academică. Autorul volumului de poezie ,,Diluviul Durerii” poetul Calistrat Robu foloseşte simboluri, ştie să cocheteze cu ele după bunul său plac fãcând dovada unei anumite erudiţii dacã nu chiar şi iniţieri. La o primă vedere cartea surprinde prin realizarea ei, pe stânga, se află Iadul propriu-zis (cel puţin aşa cum apare el în accepţiunea generală – „cu zidiri încrâncenate, iadul roșu…ˮ) şi în dreapta, Iadul sufletesc, generat de frământările şi căutările personale . Aceste două planuri se suprapun şi se inversează la un moment dat într-o mişcare sufletească ce derutează şi produce debusolare, zbucium, suferinţă. În acest punct autorul se deschide, foloseşte pentru prima oară persoana întâi (devine conştient de individualitatea şi valoarea sa) intră în direct cu cititorul. Aceasta dovedeşte nu doar o conştientizare ci şi o asumare a unui anumit rol impus de mersul lucrurilor. Până aici, el era distanţat, judeca şi culpabilizat undeva dintr-un turn al său de fildeş, urmărea parcă un film pe un ecran, aştepta din altă parte izbăvirea : „Muza mea cu ochi străvezii… / ca ghiața în privire mă ții departe…” Acest lucru pare subliniat şi de faptul că grafica cărţii aparţine artistului plastic Calistrat Robu. În carte transcede o permanentă nevoie de lumină („iar lumină nu mai este / doar când Domnul ne iubește / ne arată-n noapte stele.ˮ), dar şi de iluminare cu ajutorul unui ghid spiritual, mentor, maestru, guru, profet, etc. („orbecăiesc…/ prin lume fără tine…/ lumina o caut…/ o caut prin tine…!”. Este nevoie însă de o cu totul altfel de lumină, cea a nopţii, a obscurului tainic care să umple golul lăsat în urmă de pierderea iubirii din inimă“: „Cerșesc o stea /care să o port în inimă”. Aceasta pentru că „ochiul beteag” (ochiul minții, al adevărului absolut) i se prelinge un „strop de iubire” şi nu mai poate deosebi, răul de bine fără ajutor; viaţa l-a rănit şi ochii sufletului său suferă după alte imagini şi lumini (Poarta care conduce spre ținutul interior și către locurile conștiinței superioare îi este închisă, blocată): „Am o nedumerire…/ cum de toate izvoare curg…/ de la nord la sud..!?ˮ sau „Murim în fiecare clipă / nu știu dacă ne și naștem / te culci viu și te scoli puțin mort /” ori „genialitatea e doar prostie / totul e parodieˮ sau„Putem fii emoții vii !?ˮ Treptat oglinda se clarificã, poziţia autorului se lãmureşte: deşi este un exponent al poporului său dar şi al umanităţii, el abordeazã adevărurile de pe o altă poziţie, conştientă şi detaşată, oarecum superioară („doar mântuirea sufletelor noastre se roagă Domnului” sau „o Doamne botezul timpului străpunge trupul / cu fiorul eternității iubirea / lumina sufletului…/ trupul îmbrățișarea lutului…/ mușcătura timpului…de colții nemiloși ai șarpelui vremii…etc.”) Mai târziu, această nevoie de lumină va lua o altă înfãţişare şi autorul (care a înţeles, acceptat şi a surmontat răul lumii) va spune în cartea sa: „Ia-mi inima în mâinile tale și învelește cu lumina ta / toată lumea din ea / lipsită de răul durerii va renaște codrii veșniciei / și munții se vor clinti în iubirea ta / ia-mi inima în inima ta și lumea va lumina“ ori „strălucește intens și lasă ochi să vadă / valul întunecat dispară… inimă şi luminăˮ. Poate ar mai trebui vorbit şi despre arta poetică a lui Calistrat Robu remarcabilă prin versuri de tipul : „durerea sparge bolta cerească / e greu să renunți la viața trupească / sărmane… suflete… sărmane suflete…/ chipul mamei se destramă din frageda închipuire a minții./ câinii din curte au rânjetul spart” . Textul său e foarte bine gândit şi trece de la tonuri grave la note dulci ca « într-o odă a iubirii ».      Mai existã şi o delicioasă ironie fină, subtilă, care face mai plăcută lectura apropiind cititorul de autor. Ca o posibila încheiere (pentru că această carte nu se poate încheia!) aş reliefa poemul „BUNĂ IUBIREˮ pe care îl consider efectiv meritoriu!

by

Referinţă Bibliografică

DILUVIUL DURERII – DUBLĂ PERSPECTIVĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 octombrie 2019