14 iunie 1955 – 24 august 1994…! Treizeci și nouă de ani în care a ars crugul vieții unui actor ce-a traversat scena ca o stea căzătoare, ieșind din ea odată cu ieșirea sa din timp, de parcă timpul nu a avut răbdare, grăbindu-se să nu-i piardă urma, ca și cum și-ar fi prădat propria-i viață și trebuia să o dea înapoi foarte curând ca pe o agonisire ilicită…!

A fost cândva, în mirajul luminilor rampei, este în vibrația tandră a amintirilor împăturite crâmpei cu crâmpei de către cei ce l-au prețuit, admirat și iubit, va fi în cronicile teatrale și cinematografice oglindite filă cu filă în istoria culturală a noastră, actorul Dinu Apetrei.

Blondul actor frumos cu ochi de cer, Dinu Apetrei, blândul actor îndelung căzut pe gânduri, introvertit într-o duioșie necontenită, răbdător, profund meditativ, bun la inimă, priceput, talentat, dăruit profesional…! Slujitor și simbol al celei de a șaptea arte ce-ngemănează ființa umană cu îngerul ei, lumina cu chipul lumii, sunetul cu freamătul sufletului, viața cu zborul, visul cu scufundarea în cer, iubirea cu drepturile ei supreme și libertatea de a aparține inefabil tuturor, teatrul și cinemaul într-o exprimare concret definitorie, s-a topit la capătul unei vieți scurte ca o scânteie stinsă parcă odată cu scăpărarea ei.

Actorul Dinu Apetrei, una dintre lampadarele scenei românești ce luminează și azi ca astrele stinse, dar a căror lumină mai călătorește încă prin Univers, și-a scris, grăbindu-se, odiseea propriei vieți și a răspuns ca o ordonanță a propriului destin, chemării lui tainice și nezăbovitoare, căci îi sosise vremea când încă mai avea nedesăvârșite drumurile sale pe versantul profesiei, iar familia ar fi avut neprețuită nevoie de căldura lui sufletească, de reazemul și ocrotirea lui. Unor doi copilași, fiica Alexandra, de cinci ani, actriță azi și băiatul Răzvan, de șase ani, muzician în prezent, li s-au suprimat copleșitoarea bucurie a copilăriei de a mai avea către cine striga cuvântul tată; soția actorului, Firuța Apetrei, de asemenea actriță, la numai treizeci și trei de ani a fost silită să-și asume condiția de văduvă, urmând să-și crească și educe singură copiii și făcând-o exemplar, ceea ce o răsplătește azi cu propriile lor realizări în viață și o consolează prin transfigurarea lipsei ei de fericire și noroc în viața conjugală cu fericirea și deplinul noroc al lor…!

Omul bun și frumos nu este învins definitiv, chiar dacă uneori, de sus și de jos coboară asupra sa nori negri și urcă din cântecul pământului gemete de durere numai de el auzite. Într-o zi viața îi restituie resemnare, chiar fericire, cu atât mai deplin cu cât copiii lui au obrajii trandafirii, neșiroiați de lacrimi, pentru că ei au fost ocroțiți în fața arsurii oftatului necontenit.

Nu continuăm să trasăm aici și astfel coordonatele soartei actriței Firuța Apetrei – nici nu ar fi de acord pentru că este neclintit demnă, luptă, biruie, merge drept, la sigur și neabătut înainte, nu lunecă în lamentări fără legătură cu viața concretă, nu-și plânge de milă…! În niciun caz…! Dacă s-ar fi întâmplat astfel i-ar fi fost foarte greu, s-ar fi oprit, ar fi deviat pe altă cale, ar fi abandonat multe țeluri, copiilor le-ar fi fost greu, tristețea i-ar fi copleșit pe toți, ar fi căzut pradă decepției și cu totul altceva și altfel s-ar fi vorbit astăzi despre actrița Firuța Apetrei și copiii ei, actrița Alexandra Apetrei și muzicianul Răzvan Apetrei…!

Datoria noastră acum este să nu lăsăm să coboare în uitare actorul Dinu Apetrei, căci după coborârea sa în mormânt, an cu an amintirea sa se scufundă în neantul uitării, nedrept și ireversibil. Dinu Apetrei a fost un actor fenomenal! Cum, de ce și pentru cât timp să îl mai lăsăm învălmășit în uitare ?!

„Când moare un actor, este un om mai puţin pe scenă. Nu am pierdut nici un «tren», dar merg la clasa a II-a. Când eram mic, visam să fiu birjar, mama dorea să fiu medic, să fiu respectat, să am bani. Dacă teatrul ar fi un concurs de atletism, prefer să ajung ultimul – chiar să mătur scena, să păzesc cioburile de talent din teatru. Nu-l invidiez pe nici un actor. Filmele au fost bucuria copilăriei mele. Am jucat la Danieliuc, Dan Piţa şi Manole Marcus. «Iacob» este până acum rolul cel mai «tare». Nu aş face teatru fără dragoste. Am cinci copii: trei băieţi şi două fete. Îmi respect fosta soţie şi o iubesc nebuneşte pe Firuţa, actuala soţie.” (Dinu Apetrei)

          Cum se deduce, mai sus este un fragment autobiografic Dinu Apetrei. Dens, cu acuratețea exprimării ce definește admirabil felul de a fi al său, explicit în a contura esențialul remarcabil al unei vieți de artist ce-ntr-un timp scurt a proiectat un reper în istoria culturală a țării sale, respectabil ca personalitate aparținând spațiului solar al teatrului și cinematografului.

          Internetul plin de multe are prea îngust ungherul în care să se-ndure a lăsa măcar fulgerul albastru al ochilor frumoși ai actorului Dinu Apetrei să mai răzbată arar în calea celor ce-l caută pretutindeni și greu îl mai găsesc altundeva decât în marea adâncă a sufletului lor, acea mare unde sunt acaparate perlele de abisul apelor veșnice și nestrăbătute…!       

          Actorul Dinu Apetrei a avut destinul valurilor mării ce se rostogolesc la țărm, îl sărută, apoi pleacă în larg și se sfărâmă. Actorul Dinu Apetrei a fost ca valurile imensei mări albastre cu lucirile ochilor valurilor ei liniștite, senine dar și fremătătoare…, așa erau gândurile, sufletul și conștiința lui, actorului Dinu Apetrei…! El a fost, este și trebuie să fie până când însuși teatrul, însuși cinemaul vor fi, frumosul actor blond pe care l-au iubit mai mărturisit îngerii decât noi, iar destinul de aceea  ne-a și despărțit de el…!

          Părinții își aveau obârșia la Fălticeni, el s-a născut la Giurgiu, a urmat liceul la Petroșani, facultatea la București, a primit repartiție guvernamentală la Petroșani (cu  prima soție, profesoară la Petroșani, a întemeiat o familie despre care niciodată nu a vorbit cu petele reproșurilor, urii, revanșei întemeiate pe întoarcerea colților înspre colți), a jucat la Petroșani, a vrut să se angajeze la Botoșani, iar de aici începe odiseea unei iubiri ce e spusă chiar de Dinu Apetrei în citatul cuprins mai sus.

          Voia, de fapt trebuia, căci nu era decis, să se angajeze la teatrul de la Botoșani, însă, în gară la Bacău, trenul cu care călătorea într-o zi, spre Botoșani, a staționat, iar el a coborât să-și cumpere țigări. Între timp trenul a plecat din gară. El nu avea bagaje decât în sine, bagajele sufletului…, așa că, până la următorul tren a mers la teatrul din Bacău, că poate găsește un coleg – se gândea. A găsit! Ce așezare a destinului: a găsit un coleg! El l-a prezentat directorului teatrului din Bacău, Traian Valeriu, iar după o discuție scurtă între ei amândoi s-a zidit temelie unei angajări chiar la acest teatru unde odiseea dragostei va fi piatra de fundamentare a iubirii unor doi actori ce vor întemeia familia Dinu și Firuța Apetrei, din care vor descinde copiii lor artiști azi, Alexandra și Răzvan Apetrei.

          Actorul Dinu Apetrei, soția lui Firuța, copiii Alexandra și Răzvan își oglindesc acum propriile făgașuri prin viața înfrumusețată de iubire, din care tatăl și soțul Dinu Apetrei nu este absent. Cel plecat pentru că a strigat destinul la el să plece nu a auzit, că nu se gândea la asta, durerea din glasul celor zguduiți de despărțire în urma lui. Dar, Doamne, când soarele lumina și încălzea în viața lor, ce s-o fi întâmplat că un nor i-a înghițit celui drag sufletul bun și frumos, ca o junglă, apoi l-a dus departe, unde nimeni nu călătorește…, doar de aici, din lumea pământeană se vorbește, greu și incert de înțeles, că se întâlnește drag cu drag într-o lume a veșnicului nostru sălaș…!

          Să ne aducem aminte de actorul Dinu Apetrei. El a fost atât de discret încât parcă era fericit să fie străin până la o întindere de brațe, să fie târziu pentru el chiar și-n lumea în care a existat, să fie un artist mare trecând ca o scânteie prin propria-i traiectorie de stea căzătoare…!

          Mulți dintre marii actori români, mulți regizori și inseparabilii coautori ai fenomenului artistic vibrant pe esplanada teatrului și cinemaului, referindu-ne la un număr important de slujitori fără vizibilitate directă, dar în lipsa cărora teatrul și filmul nu prind viață, dacă sunt uitați înseamnă că ei, cei ce uită au numai o jumătate de inimă și anume, acea jumătate ce bate oricum, căci numai să bată are de făcut!

          Într-un vitraliu vechi, prăfuit, este azi în dreptul lui Dinu Apetrei un chenar opac…! Cei care nu l-au uitat, să se așeze cu inima la ospățul amintirilor și, chiar dacă târziu acum, să aibă întotdeauna la masa lor un pahar plin, poate că actorului îi va fi sete și va veni să bea, așa cum îl aștepta cu un pahar mai mult la masa lui Nichita Stănescu pe Nicolae Labiș…! Astfel fac eu azi, paharul meu plin fiind textul acesta pe care-l pun pe masă la ospățul aducerilor aminte, să fie vin și cuminecătură din ființa și spiritul amintirilor despre actorul Dinu Apetrei, frumosul blond ce ne-a lăsat pe noi cu mireasma tristă a gândurilor pe lângă care trecem furați de vârtejul zilelor cu griji ale fiecăruia, neavând destul timp de acordat conștiinței afective, cu fruntea plecată și inima cuprinsă de dragoste și dor…! Și totuși, să găsim în noi măcar câte o secundă din când în când pentru actorul Dinu Apetrei…! Căci el pentru noi a dăruit mult din scurta-i viață…!

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Dinu Apetrei. Odiseea actorului ce-a trăit cât o scânteie și-a ars cât o flacără/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 septembrie 2024