Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DUMITRU ICHIM: LEGĂMÂNTUL DINTRE SANHERIB ȘI NINLIL

DUMITRU ICHIM: LEGĂMÂNTUL DINTRE SANHERIB ȘI NINLIL

Să tâlhărești cu vorba
prin bâlci, dugheană, iarmaroc,
nu-i cel mai mare rău
al omenirii,
dar ca să minți că dragostei
i-ai tălmăcit lumina întru scris,
în veci n-or să ți-o ierte trandafirii,
nici Pasărea de Foc.

Îndrăgostiții nu au timp să scrie.
Mâinile lor
flămânde sunt îmbrățișării,
precum prin fire cântecul țesut
cu-alean albastru, născător al zării.
Nu pui pecetea primului cocor
pe imnul reavăn
al lutului de-april?

Regina mea, Ninlil,
văzduh ce-nduhă opala preacurată,
doar numai cei ce n-au iubit vreodată,
scriu de iubire
fără habar
și cu nerușinare.
Cum să îmbraci o înflorire de opală
cu-aceeași țoală
cu care-ai învelit catârul?

Cum ai putea
plutindei, aripa de flutur,
ce-abia trezitu-a-n minune macul,
să-i prinzi un petec de-mprumut
cu tocul sau cu acul?

Când marea și cu cerul se sărută,
nu scrii, ci cânți din alăută
nespusul lor sărut.

Să tâlhărești cu vorba
prin bâlci, dugheană, iarmaroc,
nu-i cel mai mare rău,
ci dacă-aș mâzgăli văzduhul tău
cu vorbă idioată!
Eu de iubire
nu am scris vreodată,
numai cu gândul te-am îmbrățișat,
de fiecare dată când tăceai
de sălcii mângâiată,
invidiate, ca și mine,
de bietul rege Eufrat.

Nu scrii și nu vorbești despre iubire
când inima ți-i crudă
ca nebunia chemărilor nibire,
cum numai florii vii,
fără învăț de dascăl,
i-i drag să mă audă.

Nu scrii și nu vorbești de vânt,
cu-atât mai mult
de dorul spus prin mângâieri,
ci lași lăuta amarului pământ
să-ți adumbrească
apriluri
amintind doar de dureri,
când mugurii încep să te citească.

Vin din cel sfânt
cer buzele să soarbă,
ca unele pe celelalte
în dor să le găsească,
chiar dacă-i întuneric.
Că niciodată nu le-a fost îngăduit
de ele să-amintească,
nici cepului,
nici doagei de bărdacă.
De vinul sfânt, iar nu cel în tigaie fiert,
nici celui Veșnic nu i-a fost îngăduit
să-i ia cuminecarea în deșert,
din roșul de sărut.

De foc nu scrie apa,
că nu degeaba pleoapa,
când vine visul, știe să se-nchidă,
ca focul nimeni să nu-l vază,
iar despre apă
nu scrii cu un tăciune.
De coapsa ei, prin unda străvezie,
numai lăuta știe
ispita să i-o cânte-n patru strune.

***
Pe străzile cetății din Nippur
arșița zilei
se legăna ca beată.
Am mers la templu,
cum nu obișnuiesc.
Ce-mi folosește piatra,
când mi-ești așa de vie,
ca mreana-n gârlă, vorbelor zvârlugă.
Veniseră
fiicele orzului, la rugă,
și ale grâului, să se închine.
În templu
era ca-n dumbrăvi de răcoare,
de parcă beduinele izvoare
ți s-ar fi închinat
înainte.

Mă simțeam așa de bine
și mă gândeam, la cine crezi,
de vorba-mi nu-ndrăznește ca să-ți spună?

Diseară,
când rătăci-vom prin livezi…

Deasupra peste Eufrat,
cum niciodată nu am reușit să-l cânt,
luceafărul Nibiru va încolți genunea grea
din care nimeni n-a băut.
Diseară,
Ninlil, vom face legământ.
În schimbul primului sărut
am să te iert
de toată veșnicia ta.

26 martie 2015

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
www.dumitruichim.com

Foto: Anita Kreituse

Facebooktwitterby feather
Etichete: