M-a şocat puternic îndemnul Mariei, înregistrat pe telefon:„Marian, te rog, respiră! Respiră! Respiră!” Era un strigăt disperat, venit de la mii de kilometri.
Scria în mesaj că-i vine să urle de disperare că este la aşa mare distanţă de el şi nu-l poate îngriji şi susţine.
Ce cuvinte frumoase a găsit, să-l ajute să treacă de acest impas din viaţa lui! Maria scria:
„Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de soarele României.
Căldura lui este ca şi căldura sufletului tău, ea mă învăluie cu dragoste, cu o lumină cum nu mi-a fost dat să văd până acum. Ce ai tu atât de frumos în fiinţa ta, de nu-ţi pot uita chipul, ochii tăi, buzele roşii, atât de frumos conturate? Le sărutam, să înţeleg de ce mi-e dor de ele, dar au rămas un mister pentru mine… Ochii tăi cu privirea arzătoare mă obsedează. Îi simt şi în somn. Simt cum mă mângâi cu privirea ta atât de luminoasă, ca cerul de mai din România.” scria Maria.
Eu citeam și parcă îi auzeam glasul:
„Asociez mereu numele ţării cu tine, pentru că te iubesc, cum iubesc pământul românesc. Mi-e dor de braţele tale şi aştept să mă cuprinzi cu ele, să uit, să uit că suntem aşa departe unul de altul. Iubirea mea pentru tine este una cum nu am mai întâlnit nici în cărţi, nici în filme, deoarece tu eşti diferit de toţi eroii îndrăgiţi.”
O vedeam pe Maria aplecată peste telefon, scriind, scriind, să-şi cânte dragostea, ca să-şi salveze iubitul:
„Mi-e dor de mâinile tale. Ele îmi dau atâta bucurie, dacă mă ating. Ai atâta energie în ele. Mi-e dor de tine, de sufletul tău… Mi-e dor de părul tău cârlionţat. Vreau să-mi plimb degetele prin el şi să te simt aproape, aproape de mine.
Tu eşti un spirit bun ce face să-mi înflorească inima, să trăiesc cele mai profunde sentimente, zi de zi descoperite, mai frumoase, sentimente ce le doresc veşnice pentru noi doi.”
„Mie mi-e şi mai dor de tine”, îi răspundea Marian.
„Te iubesc ca pe cea dată de Domnul mie, să-mi fii bucurie şi alinare în clipe grele. Te iubesc cu tot sufletul meu însetat de iubire, încă din copilărie. Acolo unde am trăit eu în primii ani de viaţă, nu era loc pentru iubire. Viaţa grea îi făcea pe mulţi foarte răi.”
Maria completa dialogul:
„Aş vrea să-ţi sărut floarea albastră a ochilor, să sorb infinitul. Mi-e dor de infinitul sufletului tău. Mi-ai spus că mă iubeşte până la plus infinit. Dar unde este el? Eu simt că sunt un infinit de iubire. Atâta distanţă ne separă, că nici nu-ţi pot dovedi cât te iubesc…”
Marian i-a scris:„Eu te iubesc mai mult. Am adunat în mine atât de multă iubire, de când te cunosc… Dacă văd o floare, o iubesc, căci ştiu că şi tu ai fi iubit-o, dacă ai fi văzut-o.
Un colţ de cer albastru de-l privesc, cred că şi tu îl priveşti, că el ne uneşte într-un fel. Când muşc dintr-o bucată de pâine, îmi închipui că şi tu simţi mirosul ei, deşi spui că nu se compară gustul cu cel atât de bun de la noi.
Merg pe bicicletă pe drumuri de ţară şi verdeaţa din jur mă duce cu gândul la tine, că mi-ai spus că în oraşul unde lucrezi sunt multe pajişti verzi. Dar mi-e dor de vocea ta, cea din România, căci parcă cea din depărtare este alta. Mi-e dor de sufletul tău ce l-aş dori pereche cu al meu. Oare şi în tine înfloreşte acest dor?”
Ea răspundea:
„Da. Eu am impresia că te cunosc dintr-o altă viaţă, că de o veşnicie mi-e dor de tine. Tu erai cel care alergai după mine pe lângă şiruri lungi de cicoare la marginea lanului auriu de grâu plin de maci roşii? Doresc să fim împreună şi să avem copii, mai ales după ce am lucrat cu cei mici, fiindcă o mamă îmbrăţişând un copil este cea mai frumoasă imagine din lume, simbolul iubirii.”
Marian continua să scrie:
„Şi eu simt că vii din alt timp în viaţa mea, că doar cu tine aş vrea să trăiesc viaţa netrăită a părinţilor mei. Am aflat din întâmplare cine sunt ei. Am fost să ducem ajutoare într-un sat din judeţul Buzău. Preotul de acolo ne-a ajutat să distribuim ghiozdane, rechizite şi îmbrăcăminte. La urmă, el ne-a invitat la masă. Aşa am aflat că ne-am născut în aceeaşi zi şi acelaşi an, în maternitatea din Buzău. Până atunci, eu nu am reuşit să aflu nimic. Mi se spunea mereu că s-a rătăcit arhiva. I-am spus că nu-mi cunosc părinţii.
L-am rugat să mă ducă la mama lui care locuia aproape.
Ea mi-a spus cum o cheamă pe mama mea naturală care a fost cu ea în același salon de la maternitate unde ne-am născut. Ea se afla într-un sat învecinat.
Emoţiile m-au făcut mut. Stăteam nemişcat în faţa acelei femei şi-mi curgeau lacrimile, fiindcă ea mi-a spus un adevăr căutat de mulţi ani.
Nu mai puteam respira. Mi se învârtea capul. Prietenii mei de la fundaţie m-au dus pe braţe la maşină. Preotul ne-a însoţit în satul învecinat. Când am ajuns la poartă, preotul a intrat primul în curte. Un bărbat descărca nişte fân dintr-o căruţă. Era cu spatele la uliţă. Am vrut să plec. Credeam că este soţul mamei şi mă va alunga de acolo cu vorbe urâte.
Când s-a întors spre noi, i-am văzut faţa. Era un bărbat cu părul negru şi ochii foarte albaştri. Parcă eram eu, peste trei decenii.
A scos o batistă din buzunar, m-a privit atent, şi-a şters fruntea şi a strigat:„Mirela!”
Din casă a apărut o fată cu părul ud, negru, foarte des şi lung. Avea o rochie albastră ca cerul şi, când m-a văzut, a ridicat mâinile în sus, fără a spune un cuvânt. Eu stăteam dincolo de poarta joasă din lemn şi inima îmi bătea foarte puternic. Nu credeam că poate fi adevărat.
Preotul le-a spus:„Am venit să vă aduc ce aţi pierdut. Ştiu că-l căutaţi de mult timp pe Marian. Iată-l!”
Ei au rămas fără glas. Eu am făcut doi paşi în curte. Bunicul şi-a revenit primul:
– Ce flăcău mare eşti! a zis el, zâmbindu-mi.
A venit şi m-a îmbrăţişat. Eu l-am strâns în braţe foarte tare, cu lacrimi în ochi. Mama a căzut pe grămada de fân ce urma să fie urcat în podul magaziei.
Preotul a stropit-o cu apă. Şi-a revenit şi a făcut un pas spre mine, apoi a fugit în casă, hohotind de plâns. Bunicul ne-a invitat la masa de sub nuc şi a adus apă rece pentru toţi. Atunci când Mirela a ieşit în curte, s-a apropiat încet de mine, şi-a plimbat mâna prin părul meu şi mi-a lipit capul de umărul ei.
„Nici nu ştii cât de mult te-am căutat… Am fost la leagănul de la Râmnicu Sărat, dar nu mai funcţiona şi nu mai existau acte cu evidenţa copiilor…” , mi-a şoptit ea.
Abia îndrăzneam să o privesc, de teamă că va crede că am venit să-i fac reproşuri. Preotul le-a explicat ce fac, cum am ajuns la el, căci eu eram sugrumat de emoţie.
Atunci, mama mi-a adus din casă fotografia tatălui meu, pe care am să ţi-o trimit online, să ştii care îmi sunt rădăcinile.
Acum, simt că mă leagă ceva profund de acele locuri pe care eu le consider acasă şi unde te voi duce, înainte de nunta noastră. Ţi-am scris cu greu aceste rânduri, să mă cunoşti mai bine, să ştii de cine vrei să-ţi legi viaţa. că poate nu voi mai avea curaj să-ţi vorbesc, dacă scap din această grea încercare. Noapte bună, iubito!”
ECATERINA CHIFU ROMANUL „NEVOIE DE ALB”
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..