OMAGIU LUI MIHAI EMINESCU

KAMADEVA

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindic,

L-am chemat în somn pe Kama –

Kamadeva, zeul indic.

El veni, copilul mândru,

Călărind pe-un papagal,

Având zâmbetul făţarnic,

Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i,

El păstrează, ca săgeţi,

Numai flori înveninate

De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,

Mă lovi cu ea în piept

Şi de-atunci în orice noapte,

Plâng pe patul meu deştept…

Cu săgeata-i otrăvită,

A sosit ca să mă certe

Fiul cerului albastru

Ş-al iluziei deşerte.

(1887, 1 iulie)

KAMADÉVA 

En douleurs de l’amour

Je voudrais guérir mon âme

En sommeil, j’ai appelé Kama –

Kamadéva, Dieu indien.

Et l’enfant fier vient,

Chevauchant un perroquet,

Ayant un sourire malin,

Sur ses lèvres rouges, fines.

Il vient, apparition ailée,

En gardant des flèches magiques,

Tant de fleurs empoisonnées

De la Gange, fleuve magnifique.

Dans son arc une fleur il mit,

Qui vient frapper mon sein,

Dès ce jour-là, chaque nuit,

Je pleure sans m’endormir.

(le premier juin, 1887)

LA STEAUA…

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum,

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel, când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

(1886, 1 decembrie)

À  L’ ÉTOILE

À l’étoile qui s’est levée,

Un long chemin s’est dressé,

Car milliers ans sont écoulés,

Afin que son rayon soit arrivé.

Peut-être, depuis longtemps,

L’étoile s’est éteinte en néant,

Mais, son rayon maintenant

Vient chez nous, en brillant.

L’icône de l’étoile morte,

Dans le ciel lentement monte,

Elle brillait sans qu’on la voie,

On la voit, mais elle n’y est pas.

Ainsi, quand notre chagrin

Est perdu dans la nuit sereine,

La lumière de l’ancien amour

Nous poursuit toujours.

(1886, le 1-er décembrie)

ŞI DACĂ…

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii

E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac,

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac,

Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc,

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

(1883, 13/25 noiembrie)

ET SI…

Et si les rameaux frissonnent aux fenêtres

Et les peupliers tremblent au vent,

C’est qu’en me souvenant de ton être

En moi, tu vis entièrement.

Si les étoiles pénètrent le lac,

Illuminant sa profondeur,

C’est que j’ai chassé ma douleur,

Serinant toute ma pensée.

Si les gros nuages s’en vont,

Et la lune glisse sur les ondes,

C’est pour m’en souvenir de toi,

De toi, aimée, toujours de toi.

RĂSAI ASUPRA MEA!

Răsai asuprea mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, Pururea Fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,

Deşi al meu e un noian de vină!

Privirea ta de milă caldă plină,

Îndurătoare-asuprea mea coboară!

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele,

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

(1879)

VIENS TOUT PRÈS DE MOI !

Viens tout près de moi, douce lumière,

Comme autrefois, en mon rêve ailé,

Oh ! Mère Sainte, Éternelle Vierge,

Viens dans la nuit de mes pensées !

Ne laisse pas mourir mon espoir,

Malgré mes péchés tellement noirs !

Ton regard saint, plein de pitié,

Viens, descends, sur moi penche-le !

Pour tous je suis un étranger,

Perdu dans ma profonde souffrance,

Je ne crois en rien, je suis sans force.

Donne-moi ma jeunesse et donne-moi la foi,

Fais ton apparition de ton ciel d’étoiles,

Pour t’adorer pour toute l’éternité, Marie !

ORICÂTE STELE…

Oricâte stele ard în înălţime,

Oricâte unde-aruncă în faţă-i marea,

Cu-a lor lumină şi cu scânteierea

Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu ştie nimeni.

Deci, cum voieşti tu poţi urma cărarea.

Fii bun şi mare, ori pătat de crime,

Acelaşi praf, aceeaşi adâncime,

Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea.

Parcă mă văd murind… în umbra porţii,

Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape…

Aud cântări şi văd lumini de torţii.

O, umbră dulce, vino mai aproape

Să simt plutind deasupra-mi geniul morţii

Cu aripi negre, umede pleoape!

COMBIEN D’ ÉTOILES…

Combien d’étoiles brillent aux lointaines,

Et la mer jette combien d’ondes,

Leur éphémère lumière, leurs étincelles

Personne ne sait quel est leur rôle.

Tu peux suivre n’importe quel chemin.

Si tu es bon et grand ou taché par des crimes,

Il y a la même profondeur, la même poussière,

Et l’oubli est ton héritage, aussi le sien.

Je m’imagine mort… en ombre de la porte,

Ceux qui veulent m’enterrer attendent.

Je vois des lumières, j’entends des chants.

Oh ! Douce ombre, viens plus proche –

Pour pouvoir sentir le génie de la mort

Aux ailes noires, aux humides paupières !

FLOARE ALBASTRĂ

„–Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile asire

Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare –

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!”

Astfel, zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! Ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica….

„– Hai în codrul cu verdeaţă,

Unde-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă!

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Şi sub trestia cea lină,

Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,

Eu, pe-un fir de romaniţă,

Voi cerca de mă iubeşti.

Şi, de-a soarelui căldură,

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie –

Ş-apoi cine treabă are!?

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Şi, sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui, ce-i pasă că-mi eşti drag?”

Înc-o gură – şi dispare…

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

.. . …….. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră –

Floare-albastră! Floare-albastră! …

Totuşi, este trist în lume!

FLEUR BLEUE

« – Tu es de nouveau perdu,

Dans les étoiles et les nues,

Ne m’oublie pas, mon aimé,

L’âme de ma vie entière !

Tes yeux amassent en vain

Les rivières de lumière,

Et les plaines d’Assyrie,

Et la mer assombrie.

Les anciennes pyramides

Vers le ciel dressent leurs cimes,

Ne cherche pas si loin, Aimé,

Le bonheur si désiré! »

Ainsi, ma mignonne parlait,

En caressant mes cheveux.

Oh ! Elle disait la vérité,

Moi, j’ai ri, sans lui parler.

«– Viens dans le bois en verdure,

Où les sources douces pleurent,

Le rocher est prêt à tomber,

Dans l’abîme éloigné.

Là-bas, dans la clairière,

Près du marais si clair,

Entre les roseaux si frêles,

Nous ferons de si beaux rêves.

Toi, tu me diras des contes bleus,

Des mensonges, de doux riens,

Je chercherai sur une petite fleur

De deviner si tu m’aimes.

.

Comme une pomme rouge je serai,

Par la chaleur effleurée,

Je laisserai libres mes cheveux,

Pour les jeter sur tes yeux.

Si tu me donnes un baiser,

Personne au monde ne saurait,

Ton chapeau va nous cacher,

Et personne n’intéressait.

Quand la lune apparaîtrait,

Éclairant la nuit d’été,

Toi, tu dois m’embrasser,

Moi, ton cou j’entourerai.

Sur les voûtes de feuillage,

En descendant vers le village,

Nous, nous embrasserons,

De doux baisers nous offrirons.

Devant le seuil de la porte,

Doucement nous parlerons,

Qui se fait-il des soucis,

Si nous sommes si bons amis ? »

Un baiser… elle s’en est allée,

Je restais sous la lune éloignée,

Comme est belle et égarée !

Ma  douce fleur bleue adorée !

Et, tu as disparu, douce merveille,

Notre amour est mort aussi,

Fleur bleue ! Fleur bleue !

Pourtant, le monde est triste.

ATÂT DE DULCE

Atât de dulce eşti, nebuno,

Că le eşti dragă tuturor,

Cunosc femei ce după ochii

Şi după zâmbetul tău mor.

Femei frumoase şi copile

Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.

Tu ai iubirea tuturora –

Şi numai eu iubirea ta.

Un farmec blând de fericire

Tu răspândeşti oriunde-i sta –

Eşti fericirea tuturora

Şi eu sunt fericirea ta.

De râzi, se desprimăvărează,

Învie totul unde-i sta,

Căci tu eşti viaţa tuturora

Şi numai eu viaţa ta.

De dragul tău şi flori şi oameni

Şi stele să trăiască vor.

Pe mine mă iubeşti tu numai

Şi numai eu doresc să mor.

 TU ES SI DOUCE

Tu es si douce ! Oh ! Ma folle !

Que tout le monde t’aime bien,

Je connais des femmes amoureuses

De ton sourire, de tes yeux bleus.

De belles dames et des pucelles,

T’aimeraient, t’embrasseraient,

Toi, tu as l’amour de tous, ma belle –

Moi seul j’ai ton amour caché.

Toi, tu répands en tout lieu

Un charme doux, mystérieux,

Toi, tu es le bonheur de tous –

Moi seul, je suis ton bonheur.

Le printemps arrive, si tu ris,

Tu fais tout renaître, chérie,

Car tu es pour les autres leur vie,

Moi seul, je suis la tienne.

Pour toi, les fleurs des gens

Et les étoiles veulent sourire,

Mais toi, tu aimes bien mon âme,

Moi, seulement, je veux mourir.

Traducere: Ecaterina Chifu

by

Referinţă Bibliografică

Ecaterina CHIFU: OMAGIU EMINESCU (Traduceri în limba franceză din opera eminesciană)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 mai 2024