Complicată viaţă ai avut, domnule! Se crapă de ziuă şi nu ai scris nimic…

Gabriel a întors capul, speriat, cu privirea înceţoşată. A trecut mâinile peste faţă, ştergând două lacrimi ce reuşiseră să se strecoare printre gene, în timp ce s-a ridicat încet, împovărat şi strivit de toate gândurile ce-l munciseră aproape o noapte. O noapte albă, o noapte unică şi lungă, în care s-a lăsat pradă întâmplărilor şi trăirilor ce l-au năpădit şi s-au derulat atât de intens încât avea senzaţia că sunt prezente. A privit buimac în jurul său, căutându-şi părinţii. În uşa bucătăriei în care le-a povestit că s-a angajat şi primise binecuvântarea tatălui, stătea ofiţerul de serviciu şi-l privea atent, contrariat şi chiar îngrijorat.

– …Eu, da… Adică, nu… Nu mi-am dat seama… Dumneavoastră ce doriţi? l-a întrebat Gabriel cu reală nedumerire în voce.

– Eu…, eu îţi aduc aminte că eşti reţinut la poliţie şi că trebuia să scrii o declaraţie… Ce-i dai şefului când va veni peste un ceas-două? Aşa a rămas vorba când a plecat… Ascultă, te simţi bine, domnule? Am un ceai dacă vrei, s-a oferit poliţistul ce-l privea compătimitor.

– Nu…, nu e nevoie, mă iertaţi, vă rog! Nu mi-am dat seama că a trecut timpul… Am aici apă, aţi lăsat-o aseară dumneavoastră ori vreun coleg… Da, o să scriu, încep acuma… „Ce dracu’ s-a întâmplat cu mine? N-am scris decât datele de stare civilă”, a constatat el privind hârtiile de pe masă. „M-a atenţionat să scriu despre amprente… Ce să scriu acolo, că doar ei ştiu foarte bine când şi cum s-a întâmplat! Nu-mi face plăcere să retrăiesc acele zile. A fost cea mai tristă perioadă a vieţii mele, dar… iată că din nou se întâmplă acel ceva nelămurit şi va trebui să mâzgălesc ceva aici”, a hotărât Gabriel, destul de greu, aplecându-se asupra hârtiilor.

După fiecare frază lua o pauză de câteva minute. Recitea ce a scris, îşi exprima nemulţumirea mormăind încruntat şi se ridica pentru a măsura în lung şi lat încăperea cu paşi mici şi repezi. Trecea din nou la masă, ceva mai calm, pentru a mai scrie câte ceva, încercând să-şi amintească exact ce-i ceruse poliţistul.

Abia acoperise o pagină şi jumătate cu scrisul său neuniform şi încâlcit, dar lizibil, când a simţit în ceafă o privire scormonitoare. A întors capul şi nu mică i-a fost mirarea să-l vadă pe comisarul Olaru, încremenit pe pragul uşii, în costumul său gri ce-i scotea în evidenţă faţa albă, proaspăt bărbierită, dar neodihnită.

– Bună dimineaţa…!

– Să trăiţi, domnule comisar! i-a răspuns Gabriel, ridicându-se greoi de pe scaun.

– Stai jos, te rog…! Nu trebuia să te ridici. Ai terminat de scris ori acum te-ai apucat? l-a întrebat poliţistul în timp ce scotea un pacheţel din mapa purtată sub braţ.

– Îmi pare rău. Sincer… Nu am dormit toată noaptea, cu gândurile împrăştiate… Am început, dar n-am terminat şi…

– Bine, bine! Dă-mi să citesc în timp ce dumneata mănânci sandvişul acesta…! Sunt sigur că de ieri nu ai mai mâncat nimic. L-a pregătit soţia mea… Hai, te rog! a insistat el, observând gestul de refuz al lui Gabriel.

– Mulţumesc mult, dar nu trebuia…! Sunt obişnuit să mai sar şi peste mese uneori. Nici nu-mi este foame, zău dacă nu…

– Gata, poftă bună! a încheiat poliţistul discuţia, nerăbdător să citească declaraţia.

A luat hârtiile de pe masă şi s-a retras, hotărât să-l lase să mănânce în tihnă. Gabriel a înghiţit cu noduri, greu, după ce a muşcat din cele două felii de pâine între care erau presate, în belşug, două felii de salam şi una de brânză. Apoi, din ce în ce mai mult, a simţit că-i este foame şi a mâncat tot, cu grijă să nu scape nicio firimitură. A băut o cană plină cu apă şi s-a înviorat. Parcă uitase de ce se află acolo, dar numai pentru două minute, pentru că s-a întors comisarul care l-a şi invitat la dialog

– Domnule, ai avut atâta timp şi… Lasă, nu-i nimic! Ascultă aici: sunt grăbit. Vei scrie în continuare despre ceea ce ţi-am cerut. Acum vreau să-mi spui, foarte repede şi precis, când şi de ce ţi-ai schimbat cartea de identitate şi legitimaţia de serviciu?

– Da, domnule comisar, le-am schimbat, că mi s-au furat… acum vreo trei sau patru ani… Într-o altercaţie…

– Ştii cine anume a fost autorul şi când s-a întâmplat?

– Nu domnule comisar şi… poliţiştii nu i-au descoperit, că au fost mai mulţi… M-au atacat în post când era să pun mâna pe unul care spărgea maşini în parcare…

– Şi nu ai recunoscut pe niciunul?

– …Era slab luminată acea zonă… Ei aveau măşti sau ciorapi negri pe faţă. M-au lovit pe la spate când mă luptam eu cu individu’… Mi-am revenit când au ajuns poliţiştii şi nu mai aveam documentele, telefonul şi nici bastonul de…

– Mda! S-au făcut cercetări, nu?

– Da! A venit încă o maşină… M-au amprentat din nou, ştiţi… şi am dat declaraţie despre cum s-a întâmplat. După ce m-au luat de la spital, că mai întâi m-au dus acolo să-mi revin ca lumea, să mă bandajeze… Şefii mei au dat la…, cum îi zice…, la ziar, seria şi numărul de la…

– Înţeleg. În „buletinul oficial”, desigur! Ai fost găsit nevinovat, presupun, a intervenit comisarul, fără să-şi ascundă mulţumirea ce a simţit-o ascultându-i relatarea.

– Păi, altfel mai lucram la ei? Mă dădeau afară, domnule comisar, ştiţi cum se…

– Da, da! Ştiu foarte bine. Mulţumesc pentru cooperare! … Încă ceva, te rog, domnule Breazu…! De câte ori ai fost în străinătate şi când anume?

Întrebarea a venit ca o bombă pentru Gabriel. Se aştepta la ceva referitor la acea altercaţie, la noaptea trecută, la maşină, la fata violată, dar nu la o întoarcere totală a sensului discuţiei. Pentru câteva clipe, a rămas tăcut şi descurajat, observând faţa rece, impasibilă şi privirea sfredelitoare a comisarului. Nu a reuşit să înţeleagă ce rost avea acea întrebare.

– … De câte ori? Dar am fost vreodată, domnule comisar? Nici până la graniţă n-am ajuns în viaţa mea, dar să o mai şi trec. Ce vreţi să spuneţi? Mi se mai pune ceva în cârcă? Vă asigur că eu nu…

– Nu e nevoie. Mulţumesc! Am probleme urgente de rezolvat… Scrie ce mai e de scris. Nu uita chestiunea cu amprentele şi stai liniştit…

– … Am înţeles…, să trăiţi! a mai apucat Gabriel să spună până în momentul în care poliţistul trăgea deja uşa după el. A rămas în picioare, uluit de atitudinea acestuia. Nu putea pătrunde sensul acelor întrebări. În schimb, era un ceva în comportamentul şi felul de a-i vorbi, care l-a liniştit şi chiar l-a încurajat. Mult mai calm, s-a aşezat pe scaun şi a continuat să scrie atent, cursiv şi explicit…

… Puţinele explicaţii pe care comisarul Olaru le-a dat, l-au uluit pe comisarul Grosu. Nu-i venea să creadă. Îl aştepta cu mare nerăbdare pe procuror, făcându-şi planul expunerii situaţiei. Îşi imagina că nu va fi uşor să-l convingă şi parcă-i vedea fruntea asudată şi obrajii înroşiţi de înfocarea-i specifică în susţinerea propriei ipoteze.

Trecuse cu puţin de ora prânzului, când a intrat magistratul în biroul său. Era odihnit, bine dispus, cu zâmbetul pe buze. Câteva pete proaspete pe lângă cele vechi şi burta ce-i acoperea cureaua pantalonilor, atât cât se vedea prin haina deschisă la nasturi, erau mărturie că mâncase bine şi chiar se lăfăise neglijent, ca de obicei.

– Domnule, nu că mi-ar trebui neapărat, dar vreau să citesc şi eu declaraţiile individului ăsta, aşa… din curiozitate. Să văd ce minciunele încearcă să ne bage sub nas. Dă-mi, te rog, dacă le ai la îndemână şi… poate bem o cafea pe timpul lecturii! s-a adresat el şefului secţiei de poliţie, după ce s-au salutat şi s-a lăsat greoi pe scaunul oferit.

– Desigur, domnule procuror. Tocmai citisem şi eu… Sunt câteva pagini…

– Câteva? Ce a avut de scris, domnule? … Mda! Să vedem…

– Dacă-mi permiteţi, vă rog, ce aţi hotărât să…

– Cum adică, ce am hotărât? Mai este loc de altă variantă? Arestarea preventivă, domnule comisar! Păi ce crezi, că am stat cu mâinile în sân? Am prezentat deja instanţei dosarul, mai puţin declaraţia amărâtului ăstuia. Vreau să văd ce scrie şi o prezint rapid… Aşa m-am înţeles cu judecătoarea care e la permanenţă azi. La ora 21 trebuie să-l prezint şi pe cel reţinut în camera de consiliu… Aşa am stabilit. Urgenţele se rezolvă repede, domnule. Nu e un caz oarecare, nu?

– Da, aveţi dreptate… Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă…, cu permisiunea dumneavoastră, desigur, fiind cel care a coordonat toate acţiunile…, avem date noi în ceea ce-l priveşte pe acest om…

– Date noi? Ce ne-ar mai trebui? Avem mijlocul de transport folosit la săvârşirea faptei, avem cele două imobile care aparţin aceleiaşi persoane, avem proprietarul lor… Ce ne mai trebuie, domnule comisar? s-a supărat pe dată magistratul, ridicând treptat vocea la fiecare frază pronunţată. Se roşise deja şi pe frunte îi apăreau primele broboane de sudoare.

– Domnule…, permiteţi, vă rog! Lăsaţi-mă să vă amintesc că descrierea fetei şi chiar portretul robot indică o cu totul altă persoană, a accentuat poliţistul, oarecum iritat şi nemulţumit. În plus, am primit un telefon de la Borş, de la şeful punctului de trecere a frontierei… Mi-a comunicat domnul comisar Olaru…

– Olaru? Şi de ce nu e aici? Şi ce treabă avem noi cu frontiera, bre?

– Domnul comisar este la sediul central. Aşteaptă, de la Borş, documentele de identitate ale acestui individ reţinut de noi, Breazu Gabriel…

– Breazu? Acesta…, al nostru, bre? Cum, dracului, are documentele la Borş, dacă le-am văzut noi aseară, aici? Au dispărut de la poliţie? Ha, ha, ha! a început magistratul să râdă. Domnule, glumeşti cu mine ori n-am fost atent şi îmi scapă ceva? Spune, domnule comisar!

– Domnule procuror, dacă mă lăsaţi de la început, dar…, mă rog! În noaptea asta s-a prezentat la punctul de trecere frontieră Borş, judeţul Bihor, o persoană de sex masculin cu intenţia de a trece în Ungaria… Aveţi răbdare, vă rog! a insistat poliţistul, observându-l pe procuror cum se ridică nervos şi nemulţumit de pe scaun, făcând cu mâna semn că nu vrea să mai asculte. Funcţionarului i s-a părut că este suspect, dat fiind atitudinea generală a individului… Nervos, nebărbierit şi murdar, cu ţinuta în neorânduială şi grăbit, pregătit să ofere o sumă de bani, introdusă între filele legitimaţiei de serviciu… cu numele Breazu…

– Hai, domnule, că e cusută cu aţă albă! Cu legitimaţia se trece graniţa? a izbucnit, furios de data asta, procurorul Dincă.

– Nu. Avea şi cartea de identitate, dar… legitimaţia are mai multe file şi a încercat să-l convingă pe funcţionar că se întoarce dimineaţa, că intră de serviciu… Când acesta verifica lista cu persoanele date în urmărire, individul a fugit. A simţit că este căutat… Actele au rămas acolo… Sunt pe numele omului nostru!

– Formidabil! Le aveţi aici pe cele văzute ieri, sau le-am pus în dosar, cumva?

– Da, poftiţi! a răspuns poliţistul sigur pe el, scoţându-le din sertarul biroului.

– … Da, da…, e o chestie… E numai bine că-l arestăm preventiv. Trece ziua până ajung actele alea. Om vedea după aceea care-i treaba cu ele. Avem timp să cercetăm şi el va trebui să dea nişte lămuriri. Să le dea instanţei de judecată… Gata! Vreau să-l transportăm şi să-l prezentăm instanţei, mai repede, dacă se poate… Ce aţi făcut cu avocatul? A cerut până la urmă?

– Nu ştia el de posibilitatea asta, dar nici nu vrea. Susţine că nu este vinovat, că nu are nevoie de avocat din moment ce fapta s-a săvârşit în timp ce el era în post, în serviciu…

– Ha, să dovedească! Avem de la locul lui de muncă ceva înscrisuri despre acest aspect?

– Încă nu, domnule procuror. Au promis că până-n seară le prezintă…

– Păi da, că stăm la dispoziţia lor! Deocamdată am să comunic să i se stabilească un avocat din oficiu… Poate o avea şi el timp să studieze propunerea şi declaraţia asta, că în rest… ştii cum se lucrează!

– Da, domnule procuror, am auzit multe… Nici nu sunt numiţi din timp ca să poată studia dosarul… Ca şi acum, de altfel…

– Adică ce vreţi să insinuaţi, domnule comisar?

– …A, nu… Nimic, domnule procuror! Ştiu cât de aglomerate sunt instanţele şi parchetele. Intră şi cu suta de dosare într-o zi…, a încercat poliţistul să schimbe subiectul. „Dacă ai dat dosarul incomplet…, îmi cam dau seama cum merg treburile, domnule „ştie tot”! Când, dracului, mai studiază ei toate hârţoagele? Hotărârea e luată la propunerea verbală, se pare, mai mult ori mai puţin documentată… La audiere se ia de bun ce zice procurorul că, deh, a coordonat activităţile de urmărire penală… Totuşi, să-mi fac datoria şi să-l atenţionez iar cu privire la avocat. Să fiu cu conştiinţa împăcată. Altfel risc să mă ia IGP-ul la întrebări… Păi, da! Cu Olaru nu-i de glumit în chestii procedurale”, a hotărât poliţistul, dregându-şi vocea pentru a fi calm.

– … Sunt probleme peste tot, domnule procuror… E multă muncă şi stresul ne omoară pe zi ce trece. Insistaţi, vă rog, pe problema apărătorului. Ştiţi, timpul trece repede, s-a comprimat al naibii de mult. E chiar vizibil, cum ne spuneaţi dumneavoastră ieri…

– Bun! Vă rog, până atunci, vedeţi dacă cere, totuşi, avocat şi dacă mai are ceva de adăugat la declaraţie! Poate că aveţi şi dumneavoastră dreptate… Sper că nu vă deranjez prea mult, a adăugat procurorul Dincă un fel de scuză, cu o uşoară nuanţă ironie în voce, pentru a mai îndulci atmosfera.

– Evident că nu, domnule procuror, a răspuns comisarul Grosu, oarecum înviorat, dar în total dezacord cu graba magistratului şi hotărârile pripite pe care acesta le lua. „Treaba lui! O să se facă de băcănie până la urmă. Nu vrea să ia în seamă ce-i aducem noi la cunoştinţă… El ştie tot! Păcat de băiatul ăsta. Nici eu nu mai am reţineri. Precis este nevinovat. Mai grav este că, în timpul acesta, violatorul se află în libertate. Oare s-a suspendat ordinul de urmărire generală, după ce a fost reţinut acest Breazu? Portretul robot ar putea fi încă de un real folos… Nu l-am întrebat pe domnul Olaru…”, monologa poliţistul în gând, încercând să-şi ascundă dezamăgirea.

– Mai avem vreo patru ore… Dă-mi să văd, totuşi, ce a scris amărâtul acesta! Poate că mai e nevoie de ceva explicaţii, l-a întrerupt procurorul din meditaţie.

– La dispoziţia dumneavoastră! s-a grăbit el să răspundă, arătând hârtiile de pe birou.

După ce şi-a ales o poziţie comodă pe scaun şi a rugat să nu fie deranjat, a început să citească plictisit şi, mai apoi, din ce în ce mai curios. Când a terminat, a rămas gânditor, privind în gol. I-a atras atenţia, în mod deosebit, cele declarate de învinuit cu privire la condamnarea penală pe care a avut-o în urmă cu aproape patru ani…

… – Eram liber în ziua aceea. După ce am lucrat numai în tura de noapte timp de două săptămâni, şefii mi-au dat trei zile să-mi rezolv problemele de acasă. Dana nu a putut merge cu mine în comuna „M”, la părinţii mei. Avea probleme de rezolvat la magazin. Eu am lucrat la câmp cu tata. Am cules o parte din porumbii de la hotarul locului…, ca să dăm impresia că tot lotul este recoltat. Se fura mult de pe câmp. Altă soluţie nu aveam. Chiar dacă nu era vremea lor. Peste vreo două săptămâni ar fi fost vremea culesului…

Am terminat până să se lase seara. Pe drumul spre casă m-am întâlnit cu doi prieteni. Erau foşti colegi de liceu. Erau în vacanţă. Studenţi. M-au invitat la unul din ei, Florea Vizitiu. Era ziua lui şi aştepta să vină trei colege de facultate. Cu mine se întregea grupul de patru perechi, pentru că mai era invitată o fată din comună şi un băiat. Am mers acasă, m-am spălat şi am plecat.

Am petrecut până pe la ora unu, cel mult două noaptea. Am dansat şi am cântat. Eu cunoşteam fata din sat şi încă una dintre celelalte. Din liceu. Am plecat împreună cu Mihaela Diaconu, fata din sat. Am mai stat de vorbă puţin. Ea era veselă. Poate băuse mai mult. Mi-a povestit despre ea şi familia ei. Când să intrăm pe uliţa ei, a zis să ne luăm rămas bun. Nu dorea să fiu văzut. Se gândea la mine că sunt însurat şi nu a vrut să se ducă vorba. Ne-am sărutat pe obraz şi eu am plecat spre casă.

A doua zi, puţin după prânz, când am terminat treaba, eu am plecat cu microbuzul la mine acasă, în comuna „C”. Aveam şi acolo de lucru, ca în orice gospodărie. Seara i-am povestit soţiei ce am făcut la părinţi. I-am povestit şi despre aniversarea la care am fost. Am considerat că e mai bine aşa, decât să audă de la alţii. După ce ne-am culcat, pe la miezul nopţii au năvălit mascaţii în curte şi m-au somat să mă predau. M-au luat cu ei rapid, aproape dezbrăcat. La sediul Poliţiei am fost amprentat şi am dat mai multe declaraţii.

Am fost acuzat că am atacat-o pe fata aceea, Mihaela Diaconu. De asemenea, am fost acuzat că am violat-o şi i-am provocat vătămări care i-au pus viaţa în pericol. A doua zi am fost arestat. Am înţeles, de la avocat, că un paznic de câmp a găsit-o dimineaţa într-un lan de porumb, la marginea satului, doar la 200 de metri de casă. Era bătută, muşcată rău şi violată, în stare de inconştienţă. Sufocată, dacă-mi amintesc. De fapt, mai târziu am aflat că a fost în comă. Din cercetări s-a ajuns la mine şi am fost bănuit că eu sunt autorul. Eu am fost ultimul om care a fost văzut cu ea în acea noapte. Degeaba au declarat părinţii mei că am dormit acasă, după ora două sau trei noaptea. Degeaba au declarat că eram treaz şi cu hainele curate.

Am fost condamnat la patru ani şi jumătate, cu drept de recurs. Norocul meu a fost că fata nu a murit. După vreo trei săptămâni şi-a revenit. Când a început să vorbească, a povestit cum a fost atacată de un individ apărut brusc în faţa ei. Era întuneric. I-a astupat gura şi a lovit-o după ce s-a despărţit de mine, aproape de curtea ei. Nu i-a văzut faţa, dar a declarat că era mai scund decât mine şi că avea părul mare. Eu am purtat întotdeauna părul tuns scurt, după ce am terminat armata. La recurs ea a fost martorul meu. Probele de salivă şi spermă nu s-au potrivit cu ale mele, dar asta nu s-a arătat în primă instanţă. Am fost achitat.

Partea proastă a fost că, în timpul ăsta, soţia mea a fost convinsă că eu sunt autorul. A introdus divorţ în primele zile de după condamnare. Supărată că o arată lumea cu degetul din cauza mea. Nu a putut suporta ruşinea. A lichidat magazinul şi a plecat la muncă în Italia. Nu ştiu, acum, unde este. Nu s-a mai întors în comună. Casa de acolo a trebuit să o părăsesc. Tatăl ei mă căuta să mă omoare. Aşa m-a ameninţat. I-am dat absolut tot ce a fost al Danei, soţia mea. Până la urmă, a trebuit să plec. Toată lumea din comună mă considera criminal şi după ce s-a dovedit că nu am fost vinovat. Se vorbea că victima a retras plângerea şi că nu m-a recunoscut, contra unei sume mari de bani.

Am pus casa în vânzare, trimiţând vorbă socrilor că dacă o vând, le voi da lor banii ca să-i dea Danei. Ea a vrut să trecem casa pe numele meu, deşi o primise de zestre. Era a ei, de drept, după părerea mea. Oricum, eu tot nu mai puteam locui în comuna aia şi nu puteam însuşi eu banii de la vânzare. Era păcat de Dumnezeu să fac aşa ceva. Se pot verifica aceste afirmaţii şi toate câte le declar aici.

Nici la mine în comună nu puteam să mă întorc. M-am certat cu tata rău de tot. Nu mă credea criminal, dar bănuia că am o legătură cu cele întâmplate. Şi acolo unii oameni se uitau chiorâş la mine. Mie îmi era ruşine că m-a lăsat nevasta. Nu puteam să mă întorc la părinţi.

Cu banii ce i-am strâns şi cu banii pe care i-am împrumutat de la fratele meu, am cumpărat o casă în comuna „B”. Nu stau întotdeauna acolo, pentru că lucrez mult noaptea, ca să obţin un spor la salariu. Am închiriat o garsonieră în Bucureşti, la adresa… De asemenea, declar pe proprie răspundere că maşina marca…, număr de înmatriculare…, am cumpărat-o cu bani din împrumut la bancă şi din împrumutul dat de fratele meu. Am hârtii care dovedesc acest lucru. El mi-a adus-o din străinătate. Încă nu am achitat toţi banii împrumutaţi. De vreo trei săptămâni nu am folosit-o. Din cauza banilor de dat pe combustibil şi din cauza serviciului. Un coleg e bolnav şi am lucrat ture duble… Am lăsat maşina în curte, sus pe culme, în faţa casei. Acolo am crezut că este văzută şi nu se poate întâmpla nimic rău. Am gard bun, înalt, de beton şi fier, cu porţi bune. Nu avea cum să intre cineva. În plus, şeful de post de acolo mă cunoştea. Că el a fost şef mulţi ani în comuna „M” şi i-am spus că las maşina acolo. Mi-a zis că se mai uită ei, poliţiştii, pe acolo şi să nu am nicio grijă. Menţionez că am încuiat şi porţile şi maşina. Cheile au stat mereu la mine. Niciodată nu le-am dat la cineva şi nimeni, în afară de mine, nu a condus maşina mea…

… – Atunci cine p…a mă-tii a condus-o în noaptea aia, cretinule? Numai tu ai putut să o conduci, a ţipat procurorul Dincă ridicându-şi, incredibil de rapid, trupul mătăhălos de pe scaun. Tocmai mă lăsasem impresionat de povestea ta, nenorocitule! … Nu te mai iert! a hotărât el, cu voce tare, în încăperea pustie pe care a început să o măsoare cu paşi mărunţi, nervos.

O bătaie uşoară în uşă, urmată de apariţia comisarului Grosu, în prag, l-a făcut să se oprească din mişcare.

– Aveţi nevoie de ceva, domnule procuror?… Parcă am auzit că m-aţi strigat..

– … Nu… adică, cred că da! … Mai are ceva de adăugat la declaraţie, nenorocitul ăla?

– Nu, nu are şi nici avocat nu cere. I-am explicat că va avea din oficiu… E obligatoriu şi trebuia să-i spunem că este dreptul lui să…

– Păi, da! E dreptul lui…, că îi iei apărarea, domnule, de parcă a făcut bine pe pământul acesta, nu rele!… Eu plec. Iau declaraţia să o introduc în dosar. Am să sun la ce oră să aduceţi reţinutul în instanţă..

– Cum dispuneţi, aşa vom face… Nu aveţi timp să-l ducem la spital? Mă gândeam că era bine să…

– Gata, domnule comisar! Să nu mai aud nimic! Am destule probe ca să justific reţinerea…. Ajutaţi-i avocatul să facă recurs împotriva încheierii. „ Asta ar mai lipsi! Cretinii ăştia chiar sunt în stare de aşa ceva, ca să-mi demonstreze că sunt tari… Ce specimene, domnule!” a zâmbit magistratul, ironic şi fără să se ascundă, în timp ce-şi ridica geanta voluminoasă şi grea de parcă transporta pietre cu ea.

Poliţistul s-a uitat lung după el cum se rostogoleşte spre uşă şi a rămas pe gânduri. „Chiar nu pot să-l înţeleg. I-a căşunat pe omul acela şi refuză să ia în seamă o serie de elemente cât se poate de reale şi logice… Dar, ce să mai zic, dacă a reuşit să depună şi dosarul fără declaraţia presupusului învinuit?! Cu chestia asta infirmă total ce spun gurile rele. Acum, iată, procurorul îl bagă pe vinovat pe uşă şi poliţistul încearcă să-l scoată! Dar, să ne vedem de ale noastre, că avem destule de rezolvat…”.

A scos din sertarele încuiate câteva dosare, şi-a frecat palmele liniştit şi a deschis unul dintre ele. Nu apucase să citească patru rânduri. Telefonul l-a întrerupt.

– Alo! Da…, v-am recunoscut domnule comisar. Am onoarea să vă salut! … N-a ajuns curierul? Păi…, da, vă înţeleg, dar nu uitaţi că ei au altă subordonare… Da, domnule comisar, sigur că da…! Nu ştiu… Să vedem câte zile va hotărî judecătorul… Cum? … Desigur. La camera pentru corpuri delicte… Două pachete de ţigări, sticle şi borcane, ambalaje… Da, cu etichetă… În ambele comune… Investigaţii subtile, fără uniformă, domnule comisar… Sigur că da… Am un agent expert în chestii de astea … Am înţeles, da… Am onoarea, domnule comisar!

„Oho! Are idei omul ăsta, nu glumă! Nu degeaba i se spune „profu” de câţiva ani buni, indiferent pe unde lucrează… Nu m-am gândit la aşa ceva. Da, cred că reuşim să descoperim o pistă bună… Dacă aflăm cine este furnizorul, poate descoperim omul… Poate, doar intermediarul, dar tot e ceva”, se bucura deja comisarul Grosu, imaginând câteva scene pline de surprize, în timp ce repunea dosarele la locul lor şi încuia sertarele biroului. Apoi, a ieşit grăbit din încăpere…

… În camera de consiliu atmosfera a fost apăsătoare. Doamna judecător era furioasă. Traficul specific acelei ore a enervat-o şi plecase de acasă puţin întoarsă pe dos de o anumită atitudine a soţului. Pe de altă parte, a venit la judecătorie numai pentru această cerere şi nu-i convenea să se lungească discuţia târziu în noapte.

Nu ea a dispus ziua şi ora pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă., dar era de serviciu la permanenţă şi a vizitat-o în acea dimineaţă procurorul Marius Dincă, pentru a-i prezenta dosarul. Au discutat foarte puţin despre caz. Veche cunoştinţă, procurorul a convins-o că va fi doar o formalitate înspre împlinirea prevederilor procedurale şi nu a avut timp să răsfoiască paginile prinse în dosarul cu pricina.

Femeie cu suficientă experienţă practică în domeniu, fostă avocat, după cum spun unele persoane ce susţin că o cunosc, s-a prezentat la ora fixată în camera de consiliu şi a ridicat nemulţumită din sprâncene, observând că acolo se află doar o tânără grefieră pe care a luat-o puţin la rost, vorbindu-i şi privind-o de sus, ca pe ultimul pălmaş al instituţiei:

– De ce nu ai comunicat ora la care am dispus începerea şedinţei? Poliţia nu ştie? Unde este învinuitul? Nici avocat nu văd. E pustiu!

– Doamna judecător, îmi pare rău, ştiţi foarte bine că am trimis la timp toate…

– Şi? De ce nu sunt aici? Nu eşti în stare de nimic, fetiţo!

Cu privirile în podeaua prost întreţinută şi roşie în obraji, biata fată, pierdută toată în roba largă folosită zilnic de toţi grefierii care intrau în şedinţe, căuta un răspuns pe care, oricum, nu avea curaj să-l formuleze. A salvat-o de la alte posibile observaţii nefondate, intrarea impetuoasă a unui bărbat volubil, care purta o mică listă de bucate pe reverele sacoului şifonat şi care şi-a rostogolit trupul prin uşa larg deschisă, după care a invitat, cu gesturi teatrale, să intre o doamnă tinerică şi cât se poate de indiferentă în întreaga sa manifestare.

– Poftiţi, poftiţi, vă rog, stimată colega! Doamnă judecător, cu plecăciune, îmi cer scuze pentru cele zece minute de întârziere. Promit să fiu cât se poate de operativ, stimată doamnă judecător…

– Bună ziua, domnule procuror! Nu, nu este o problemă, vai de mine…! Unde este presupusul vinovat şi cine este domnişoara?

– Domnişoara, bine zis, este avocata numită din oficiu, având în vedere că presupusul învinuit, precum îl numiţi dumneavoastră, nu a considerat că este nevoie să-şi deranjeze avocatul…

– Bine, vom vedea ce şi cum, domnule procuror! Începem imediat dezbaterea cazului, după ce domnişoara grefier…

– Deja am documentele domnişoarei avocat şi primele date le-am înscris…

– Nu te grăbi şi aşteaptă să menţionezi ceea ce dezbatem noi şi hotăram aici!

Cu privirea rece şi vizibil nemulţumită de un anume ceva, judecătoarea s-a adresat avocatei, încercând să fie mai amabilă:

– Domnişoară, dacă aveţi susţineri de vreun fel, aşteptaţi să le expuneţi la momentul oportun. Nu-mi place să fiu întreruptă… Să intre învinuitul!

Şedinţa a fost extrem de operativă. Judecătoarea, mult mai liniştită, dar plictisită, l-a întrebat pe Gabriel dacă îşi menţine declaraţia existentă la dosar, dacă este vinovat şi dacă regretă fapta. Nu a avut răbdare să-l asculte atunci când bietul om a dorit să explice că nu poate regreta o faptă al cărei autor nu este. Expresia „am fost de serviciu în noaptea aia” a trecut de la un perete la altul şi de acolo în tavan, fără să fie auzită de judecătoare.

Procurorul Dincă privea distrat spre fereastră, iar avocata îşi studia o agendă telefonică. Nici ei nu au auzit şi, drept urmare, nu au intervenit.

Doar grefiera care asigura permanenţa în serviciu a auzit. Ea studiase toate hârtiile din dosar, inclusiv pe cele întocmite de poliţişti şi avea cu totul o altă opinie. Nu a avut curajul să ridice vreo obiecţie şi nici procedura nu-i permitea s-o facă. Şi-a amintit că judecătoarea a privit cu totală indiferenţă declaraţia învinuitului adusă cu mare întârziere şi i-a cerut să-i facă o scurtă prezentare a cazului. Nu a avut răbdare s-o asculte până la sfârşit, dar nici nu şi-a făcut timp să studieze dosarul. S-a mulţumit cu puţinul oferit de procuror şi l-a luat de bun.

Drept urmare, s-a pronunţat cu vocea ei rece, fără inflexiuni: „În baza art… din Codul de Procedură Penală…, raportat la…, se admite cererea de arestare preventivă a numitului…, învinuit de comiterea…, pentru o perioadă de 10 zile… Aveţi dreptul, potrivit art. 146…”. Imediat după aceea, a reproşat câte ceva, destul de dur, grefierei, care şi-a permis să ceară lămuriri cu privire la fundamentarea încheierii şi a completării mandatului de arestare preventivă. Apoi, încercând să fie mai domestică şi amintindu-şi că apărarea nu a avut nicio intervenţie, s-a întors către avocata numită din oficiu.

– Domnişoara avocată, dacă aveţi, totuşi, ceva de menţionat, vă rog!

– Eu nu am nimic de adăugat. Nu ştiam prea bine despre ce este vorba în acest caz. Îmi veţi semna, vă rog, că am fost prezentă, sa-mi pot lua şi eu banii…

– Iată un exemplu de operativitate şi vă felicit domnişoară! s-a întors procurorul Dincă spre ea cu un zâmbet larg ce putea însemna multe.

– Bine, declar şedinţa închisă, la revedere! a rostit plină de importanţă judecătoarea şi a ieşit grăbită, urmărită de privirile contradictorii ale celorlalte persoane din încăpere.

Învinuitul, între doi poliţişti ce-l ţineau strâns între ei, după ce-i puseseră şi cătuşele, privea cu adâncă durere şi disperare trecerea acelor persoane care-i hotărâseră soarta fără să le pese că are şi el adevărul său şi că avea tot dreptul să-l expună.

Seara târziu, după ce soarele trecuse deja linia orizontului, lăsând cerul însângerat, Silvia îşi ştergea lacrimile înainte de a intra în salonul în care Iuliana o aştepta nerăbdătoare, având nervii zdruncinaţi. Şi-a aranjat părul şi a arborat, ori mai degrabă a încercat, un zâmbet liniştitor în colţul gurii. Nu dorea să-i spună fetei toate cele discutate cu medicul legist şi nici să-i dezvăluie gândurile ce o munceau pe ea şi pe Tudor. Era hotărâtă să o protejeze prin toate formele posibile, să o ţină departe de orice emoţie ori supărare. A văzut-o de cum a deschis uşa şi s-a îndreptat grăbită spre patul fetei, pe care îmbrăţişat-o în tăcere. A simţit toate privirile celor din salon cum le urmăreau toate gesturile, gata pregătite să le absoarbă cuvintele cu lăcomie pentru a-şi astâmpăra curiozitate.

Câteva minute în şir nu au vorbit nimic. Fata tremura în braţele mamei. Nu plângea. I-a şoptit, într-un târziu, să nu vorbească cu voce tare şi să rămână lângă ea. S-o ţină în braţe şi atât După ce s-au liniştit amândouă, Iuliana a început să vorbească încet, şoptind hotărâtă cuvintele, privindu-şi mama în ochi.

– Mamă, eu nu mai pot rămâne încă trei zile aici. Mă simt bine. Ia-mă acasă, mamă! Te rog mult!

– Iulica mea dragă, a zis doctorul că aceste trei zile vor fi importante pentru…

– Nu mai suport, mamă, înţelege-mă, te rog! Asistentele şi infirmierele îmi zic „violata” când şuşotesc între ele şi râd de mine. Mă simt groaznic. Sunt o anonimă fără nume. Sunt „violata” şi atât! Au venit unele bolnave din alte saloane să mă vadă. M-au întrebat dacă mi-a plăcut, mamă! Asta m-au întrebat femeile alea nesimţite. Nu mai suport!

– Dar, fata mamei, nu este toată lumea aşa… Şi dacă domnu’ doctor a zis că…

– Nu e, mamă, aşa toată lumea. Multe mă compătimesc şi-l blestemă pe făptaş. Dar e o atmosferă apăsătoare. Noaptea e macabră, mamă! Acasă pot urma foarte bine tratamentul, fără alte obligaţii. Acasă ştiu că mă întremez ca lumea, mamă, nu aici. Şi nici matale nu mai stai cu grijă pe drumuri…

– Dar ce obligaţii pot fi aici, Iulica dragă? Ce vorbă e asta pe tine?

– Mamă, cere să mă externeze… Pentru un pahar cu apă a trebuit să dau o hârtie de un leu şi asistentele îmi fac injecţia în doru’ lelii. Puţin le pasă de mine dacă nu le dau ceva. Uită ca exist aici. Înnebunesc de tot, mamă, dacă mai stau aici trei zile, înţelege-mă!

– Bine, fata mamii, o să vorbesc cu doctoru’. O să-l rog, dar să ştii: facem cum zice el, că el hotărăşte până la urmă… Te rog să te linişteşti! Am promis că voi vorbi, da?

– Da, mamă, te cred… Ce se mai aude despre omul acela? Nu-mi spui nimic? A întrebat Iuliana pe neaşteptate, privind-o în ochi, deşi era evident cât de jenată se simţea..

Silvia s-a codit să răspundă. Întrebarea a prins-o nepregătită. Nu ştia dacă e bine să vorbească despre acest lucru sau ba. La insistenţele copilei, a vorbit rar, şoptit, aproape de urechea fetii.

– L-au dus la judecătorie, fata mamii. În sfârşit, e arestat. Nu l-au judecat…

– Cum adică, nu l-au judecat? N-ai zis, mamă, că e arestat? a întrerupt-o Iuliana cu vocea încărcată de surpriză şi teamă.

– Păi, aşa se face… După o perioadă de nu ştiu câte zile va fi şi procesu’. O să ne anunţe şi pe noi… Atunci vei fi şi tu la Judecătorie, că eşti partea vătămată, cum ziceau poliţiştii ăia. Trebuie să fii tare şi să ceri pedeapsa maximă, mamă! a lămurit-o Silvia, apăsând încrâncenată pe ultimele cuvinte.

Iuliana nu a răspuns imediat. A oftat şi a închis încet ochii. Şi-a adus aminte de unele momente ale zilei trecute. A trebuit ca declaraţia făcută în prezenţa procurorului şi a unui poliţist care i-a vorbit frumos, să o repete, dar în scris. A fost şi înregistrată. Un alt poliţist, de această dată, a fost foarte mirat când a citit şi a întrebat-o dacă este sigură că l-a descris pe infractor aşa cum l-a cunoscut. A întrebat-o şi despre femeia acea cu câinii, din a doua casă în care a fost dusă. A trebuit să scrie în clar că a văzut-o când a coborât din maşină şi când a adus pachete cu mâncare. De asemenea i s-a cerut să o descrie în amănunt, inclusiv în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi ce a auzit din dialogul cu acel bărbat.

– …Mamă, ţie nu ţi se pare că e ceva ciudat la mijloc? a întrebat Iuliana după câteva minute, deschizând ochii. Oare au arestat pe altcineva?… Mie mi se face frică, dacă mă gândesc că…

– Bate-te peste gură, Iuliana, mamă! Ce-ţi veni cu gândul acesta, fată? Cum să-l aresteze pe altul dacă nu ar fi fost vinovat?

– Păi, matale nu-ţi poţi imagina cât s-a mirat poliţistul acela când a citit descrierea mea! Decât că n-a zis că mint ori că vorbesc prostii… Deci nu se potriveşte cu cel arestat… Poate fi alt răspuns la situaţia asta?

– Doamne fereşte, fata mamii! Nici nu vreau să…

– Mamă, nu…, nu-mi este teamă, să ştii! Ce-a fost rău, a fost, din păcate. S-a întâmplat să fiu eu aceea… Eu nu vreau să vin la judecată. Nu vreau să-l văd. Nu mă interesează ce pedeapsă o să i se aplice… Şi îmi e ruşine să aud acolo cum se povesteşte, să audă toată lumea, ce mi s-a întâmplat… Va fi lume multă acolo şi nu vreau, mamă!

– … Te înţeleg şi te cred, scumpa mamii, dar ce putem face noi? Este obligatoriu… O să-ţi pună întrebări judecătoru’ ori procuroru’ şi …. Io ştiu cum o fi şi pe acolo, maică? Că până acum ne-a ferit Dumnezeu de toate astea…

– O să am avocat din oficiu şi va vorbi el în locul meu…

– Să vedem. Umblă taică-tu să angajeze un avocat, că aşa zice legea…

– Nu, mamă, nu e nevoie. Nu avem bani pentru asta. Am auzit pe aici că se numeşte din oficiu dacă nu angajezi altul. Mai ales în cazul meu că sunt minoră, a încercat Iuliana să-şi liniştească mama, văzând-o cum se întristează mai rău şi se albeşte la faţă.

Au mai stat de vorbă până târziu, când asistentele au venit să facă injecţii la persoanele internate în acel salon. La majoritatea era vorba de antibiotice şi se respectau anumite ore. Au rugat-o pe Silvia să părăsească salonul. Nu i s-a permis a rămâne în spital, cu toate rugăminţile ei.

A doua zi, după prânz, după discuţia cu doctorul, i s-a făcut externarea. Amândouă, mamă şi fiică, au ascultat atente indicaţiile cu privire la administrarea medicamentelor şi regimul alimentar. Erau în culmea fericirii, înţelegând că se eliberează de o atmosferă apăsătoare şi de un regim apropiat celui dintr-o închisoare…

EPISODUL 11, CAP. IV, MEANDRELE DESTINULUI, DIN CHEMAREA DESTINULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 iulie 2015