Ani de zile mi-am petrecut vacanţele de vară (uneori până târziu în toamnă) în „dulcele târg al Ieşilor”. Acolo locuiau unchiul şi mătuşa mea, pe strada Aurora, exact în spatele celebrului parc Copou. Unchiul meu mă ducea la toate meciurile de rugby ale C.S.M.S. Iaşi, la teatru, la operă. Acolo, în mirifica sală de teatru, am văzut printre multe alte spectacole două care mi-au reţinut atenţia mea de puşti. Căci un puşti eram pe atunci. Cele două spectacole erau „Britannicus” de Racine şi „Bălcescu” de Camil Petrescu.
Am văzut pe scenă o actriţă de o frumuseţe cum nu credeam că poate exista pe atunci în România. Şi, ştiţi foarte bine, nu-mi place să mă joc inutil cu vorbele. Pe scenă am văzut un amestec între Annie Girardot, Catherine Deneuve etc. Chiar mă întrebam dacă nu cumva vreuna dintre ele era într-un turneu prin România şi eu nu ştiam. Aveam să aflu că actriţa cea frumoasă se numeşte Cristina Deleanu. Peste ani, aveam să o revăd într-o extraordinară piesă la TV, „La musica” de Marguerite Duras, în regia regretatei Olimpia Arghir. Mai apoi, aveam să devenim colegi la TNB. Mai apoi, aveam să jucăm împreună. Pe aceeaşi scenă. Pe acelaşi platou de televiziune. În acelaşi studiou de radio. Pe meridianele şi paralelele lumii.
Mai apoi, aveam să ne împrietenim şi să ne îndrăgostim. Să închidem definitiv gura nemernică a lumii, care n-a ştiut niciodată altceva decât să ne pună beţe în roate. Numai că beţele s-au întors împotriva lumii, care s-a trezit ea cu beţele în roatele ei strâmbe.
Alături de Cristina, am trecut peste toate. Am închis definitiv multe guri spurcate. Prin eleganţă, prin credinţa unul în celălalt, prin umor, poate şi prin talent. Dar, oricum, printr-o mare dragoste. Sinceră, dezinteresată, veşnică. Prin înţelegere, prin dragoste, prin respect, prin civilizaţie.
Ne-am creat singuri un mic univers care este numai al nostru şi niciun nemernic nu va putea să pătrundă în el cu bocancii şi sufletul său, atât de murdare. Prin asta ne-am salvat. Prin asta ne-am mântuit. Prin asta stăm alături de peste treizeci de ani. Şi sper să stăm încă pe-atât. Comentariile de genul: „Nu încap două săbii în aceeaşi teacă” sau „Nu încap două chipuri în aceeaşi oglindă” au fost contrazise de viaţa noastră de cuplu. Nu e uşor. Nu e uşor să învingi prejudecăţi. Nu e uşor să-i convingi pe cei din jur de adevărul tău. Nu e uşor, dar merită lupta.
Mulţi ziarişti, mai mult sau mai puţin talentaţi, ne-au întrebat care e secretul căsniciei noastre. Simplu: respectul reciproc, aceleaşi pasiuni, bucuria lucrurilor mici, a micilor satisfacţii, bucuria de a sta la masă împreună, bucuria de a avea un umăr pe care să râzi sau să plângi. Bucuria de a participa la bucuria celuilalt. Tristeţea de a participa la tristeţea celuilalt. Într-un cuvânt, bucuria de a fi mereu împreună. Pe scenă şi în viaţă. Şi încă un lucru important: bucuria de a nu datora nimănui nimic. De a face totul numai prin forţele şi prin onestitatea noastră. Suntem un model? Suntem un exemplu? Habar n-am. Tot ce se poate. La urma urmelor, dumneavoastră sunteţi cei care hotărăsc.
Eugen CRISTEA
decembrie 2015
Bucureşti
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..